Pagini

luni, 30 noiembrie 2015

VEŞNICI ANI SĂ TRĂIEŞTI "TARA MEA DE GLORII!"

"Unirea este actul energic al întregii naţiuni române.
Unirea,Naţiunea a făcut-o!"               
                Mihail Kogălniceanu









miercuri, 4 noiembrie 2015

TRATAMENTE MIRACULOASE PENTRU ARSURI

Redau mai jos un text primit prin e-mail de la un prieten craiovean. Fiind de mare actualitate m-am gândit să-l public şi aici.
VA ROG, DISTRIBUITI! TRATAMENTUL DE MAI JOS MI-A SALVAT TATAL DE LA ARSURI DE GRADUL III (Gabi Vătafu)

In 1980 tatal meu a fost surprins de explozia unui bidon cu motorina care i-a provocat arsuri de gradul III la cap, gat si maini. Fiind iarna, avea un pulover pe gat care a ars impreuna cu pielea, lasandu-i venele gatului expuse. Nu mai avea piele pe fata, par pe cap si urechile erau arse pe jumatate. Dupa 2 saptamani de chin in spital capul ii era, citez : « o mare coaja de sub care supura puroi ».


Dupa cele 2 saptamani de chin, tatal meu si-a intalnit salvatoarea : o batrana care a convins-o pe mama ca leacul ei ii va aduce inapoi chipul sotului. Mama si un unchi l-au rapit (fara exagerare) pe tata din spital si l-au dus acasa unde batrana s-a si mutat pentru 2 saptamani.
Mi-am sunat astazi tatal care mi-a dictat cu galsul tremurand de emotie reteta . M-a rugat sa precizez ca « nu ii doare, dimpotriva, tratamentul le ia durerea ». Stiu ca multi vor fi reticenti, insa eu nu as fi putut trai impacata stiind ca exista un tratament care pe tatal meu l-a facut CA NOU in aproximativ 2 luni iar eu nu l-am facut public ! I-a crescut carnea la loc, i-au crescut urechile, i-au crescut barba, parul, unghiile i-au picat si i-au crescut la loc de 2 ori ! Iar singura urma pe care o mai poti vedea astazi este pielea putin incretita pe gat, sub urechi, acolo unde acum 35 ani i se vedeau venele !
Tin sa precizez faptul ca de cand ma stiu pragul nostru a fost calcat de oameni care veneau plini de speranta sa isi ajute rudele, copiii, iar mama le pregatea si le arata cum sa aplice tratamentul iar ei plecau covarsiti de recunostinta.
Reteta este urmatorea (cantitatile pot fi inmultite in functie de cat este de mare suprafata arsa) :
- 200 grame ceara de albine pura ! (de la apicultori care sa va garanteze ca nu exista nimic altceva in ceara decat ceea ce au produs albinele)
- 200 grame unt de vaca proaspat NESARAT (mama recomanda sa fie facut in casa din lapte proaspat)
- 200 ml ulei de floarea soarelui
- 2 cepe albe
Intr-un vas curat se pun impreuna la foc mic ceara, untul si uleiul. Cand se topesc toate se adauga ceapa taiata marunt (ca pentru mancare). Se lasa la foc foarte mic pana cand ceapa devine aurie (ea va incepe sa fiarba in amestecul de ulei, unt si ceara). Aveti grija sa nu ardeti ceapa ! Cand ceapa e aurie se stinge flacara.
Arsurile se vor spala cu multa grija cu ceai de pelin si fasa sterila. Atentie : se inmoaie fasa in ceai, se spala rana, apoi fasa se arunca si se foloseste alta. NU introduceti in ceai fasa cu care ati spalat deja rana. Dupa ce arsura este curatata cu ceaiul de pelin, se lasa cateva minute pana se usuca rana bine.
Mai departe se va aplica pe arsuri tratamentul in urmatorul mod : se ia fasa sterila de colturi si se inmoaie in tratamentul caldut ( daca e rece se incheaga de la ceara). Veti obsera ca adera la fasa si incepe imediat a se intari. Aplicati cu grija pe arsura fasa astfel inmuiata (si in totalitate inmuiata). Continuati pana cand toata rana e acoperita.
IMPORTANT de stiut: fasa inmuiata NU se va lipi de rana datorita ingredientelor pe care le contine. Mai mult, datorita caldurii corpului si a stratului de vata care va fi asezat peste ea se va mentine unsuroasa si va hidrata si regenera carnea si pielea.
Dupa ce toate ranile sunt acoperite cu fasa inmuiata in tratament, peste ea se va aplica un strat de vata care va avea rolul de a mentine caldura necesara regenerarii . Dupa ce corpul va fi acoperit de startul de vata, peste vata se va folosi un nou strat de fasa curata care va mentine vata si fasa cu tratament la locul lor.
Acest pansamanet se va mentine 24 de ore dupa care va fi inlocuit urmarind exact aceiasi pasi, de la spalarea cu ceai pana la securizarea cu ultimul strat de fasa. In momentul in care pansamentul se da jos tatal meu spune ca nu e dureros pentru ca tratamentul este extrem de emolient . La stratul de fasa cu tratament va adera carnea moarta care se va indeparta astfel cu usurinta si fara durere.
De asemenea, pe dedesuptul carnii arse va incepe procesul de regenerare a celulelor, ceea ce va provoca mancarimi. Mancarimea e semn bun.
Tratamenul ramas de la aplicare se poate pune la rece si poate fi refolosit la urmatoarea pansare, prin incalzire.
In speranta ca tratamentul va alina suferinta celor ce trec prin momente de neimaginat, ma pun la dispozitia voastra daca aveti intrebari sau nevoie de ajutor.
Insanatosire grabnica, suntem cu gandul la voi !


marți, 27 octombrie 2015

Sfântul Dimitrie Basarabov (cel Nou) ocrotitorul Bucureştiului.

Pentru că Dumnezeu a ales ziua căsătoriei noastre, chiar pe 27 octombrie, m-am gândit să-i aduc mulţumire Lui pentru darurile  nepreţuite pe care ni le-a dat, cei doi copii, precum  şi Sfantului Dimitrie cel Nou, din Manastirea Basarabov, ocrotitorul Bucureştiului.
 LA MULŢI ANI TUTUROR ACELORA CARE PURTAŢI PRENUMELE DE DIMITRIE, DUMITRU, sau derivate ale acestora!
SĂ TRĂIŢI, CU NUMELE!
Unii cercetatori sunt de parere ca Sfantul Dimitrie cel Nou a trait in perioada de maxima inflorire a isihasmului, in timp ce altii cred ca a trait in secolul al XII-lea. Paisie de la Hilandar consemneaza in istoria sa ca Sfantul Dimitrie inca mai traia in anul 1685, fiind un sfant recent al vremii. Intr-o copie a Istoriei slavo-bulgare facuta la Russe, de catre ieromonahul Pantelimon, se spune ca Sfantul Dimitrie a trait in secolul al XVII-lea si a fost ingropat la Manastirea din Basarabov.
Pestera si manastirea se afla in localitatea bulgara Basarabovo, la o distanta de aproximativ 80 de kilometri de Bucuresti.

Nici in ceea ce priveste nationalitatea sfantului lucrurile nu sunt foarte clare, deoarece multe sate aveau populatie mixta; or, in perioadele de restriste, locuitorii lor se mutau pe celalalt mal al Dunarii, in Tara Romaneasca. Acest lucru s-a intamplat si cu satul Basarabov, in secolul al XVIII-lea, cand, in urma distrugerii lui, localnicii se muta in satul Slobozia de langa Giurgiu, insa se reintorc, in parte, spre sfarsitul secolului, formand actualul sat Basarabov.
Sfantul Dimitrie cel Nou, al carui nume il poarta si manastirea din pestera, este mentionat de catre Sfantul Paisie de la Hilandar in renumita sa carte "Istoria slavo-bulgara". Sfantul Dimitrie cel Nou a dus o viata simpla de mirean. Aflam din insemnarile invatatorului Nicolae Nemtov (1898) din Basarabov, printre altele, despre casa natala a sfantului, despre biserica Sfantului Ioan, la care acesta mergea in fiecare duminica si sarbatoare, despre faptul ca, pazind vacile satului, el nu primea decat paine si sare, iar aceasta numai de la oamenii instariti.
Sfantul Dimitrie se va calugari mai tarziu in Manastirea lui Basarab I de la marginea satului natal. Invatatorul descrie si felul in care s-au descoperit moastele Sfantului Dimitrie cel Nou. Se spune ca o tanara fecioara din satul Cerven Voda si-a pierdut vederea. Intr-o noapte, viseaza ca a mers la Manastirea Basarabov, unde s-a spalat pe fata cu apa din fantana Sfantului Dimitrie, dupa care si-a recapatat-o.
Tanara povesteste visul parintilor sai si hotaraste sa mearga la Basarabov, cale de 17 kilometri. Ajungand aici pe inserat, ramane peste noapte, impreuna cu parintii sai, dorind sa se spele cu apa din fantana a doua zi dis-de-dimineata. Noaptea, avand dureri ingrozitoare de ochi, merge la fantana, se spala si isi recapata astfel vederea. Privind spre apa Lomului, ce trece prin fata manastirii, vede, deasupra raului, mai multe candele si faclii aprinse. Se aproprie si zareste in apa moastele Sfantului Dimitrie stralucind.
      

Tatal fetei este chemat, insa nu zareste nimic. A doua zi, trupul este scos din rau de catre preotii din Russe. Moastele Sfantului Dimitrie sunt luate mai intai pentru a fi duse in orasul Russe, insa boii care trageau carul se opresc in fata casei parintesti a sfantului. Aici se va construi biserica ce ii va purta mai apoi hramul.
Traditia din zona spune ca turcii, in vremea unui atac, din ispita diavoleasca, il dezgroapa dupa o vreme, in cautarea unei inchipuite comori. Afland sfintele moaşte le arunca in raul Lom, unde stau ascunse intre mal si pietre timp de 33 de ani, pana ce sunt descoperite de un crestin evlavios. Dupa aflarea acestora, ele au fost duse in satul Basarbov, unde au savarsit nenumarate minuni.
Intr-o minune consemnata mai inainte ca moastele sa fie stramutate la Mitropolia din Bucuresti se vorbeste despre un turc care a vrut sa fure intr-o noapte candelele de argint dinbiserica Sf. Dimitrie. Acestuia ii paralizeaza picioarele si este gasit dimineata de catre preot cazut in fata raclei cu sfintele moaste.
In timpul razboiului ruso-turcesc din anii 1768-1774, sfintele sale moaste au fost transportate in orasul Bucuresti de catre generalul Petru Saltikov. Acestea au fost asezate cu mare evlavie si bucurie in Catedrala din Bucuresti, unde se afla pana in ziua de astazi.
In anul 1895, invatatorul Nicolae Nemtov viziteaza Mitropolia de la Bucuresti si se inchina la moastele Sfantului Dimitrie, rugand pe mitropolit sa-i deschida racla. Facand o descriere a vesmintelor si a infatisarii sfantului, invatatorul consemneaza ca o mana este mai alba, iar cealalta pare putin innegrita din cauza multimii inchinatorilor care o saruta.
Teodor Danalache


vineri, 23 octombrie 2015

Amara, o amară experienţă!

Astăzi au trecut exact două luni de la coşmarul acestui an. Fac precizarea că localitatea este OK, că se vede implicarea primarului, că hotelurile şi plajele sunt acceptabile, şi chiar aţi putea avea o vacanţă reuşită, DACĂ S-AR SCHIMBA TOTAL sistemul de management al acestor hoteluri.

 Vă rămăsesem dator cu întâmplările de astă vară, de la Amara. Să ne reamintim că mă aflam încă la Câmpulung Moldovenesc, în ziua de 23 august a.c. în jurul orei 10, când am sunat la hotelul Ialomiţa din Amara, pentru a confirma  rezervarea făcută cu o săptămână în urmă. Recepţionera mi-a spus că ne aşteaptă şi că nu-i nicio problermă în legătură cu solicitarea mea, aşa că, apreciind amabilitatea acesteia, am plecat liniştiţi spre destinaţie. Tebuie însă, ca  înainte de a dezvolta  povestirea, să vă spun pentru ce alesesem acest hotel ca loc de distracţie şi odihnă, fie şi numai pentru o zi, în trecerea noastră dinspre Bucovina spre litoral. În primul rând, pentru că toate camerele  erau dotate cu aer condiționat, TV, telefon, mini-bar, baie şi balcon. În plus, se lăudau o bază de tratament proprie, restaurant, bar, terasă, grădină de vară, plajă proprie, etc
"Vestitul" Hotel Ialomiţa

M-a atras decisiv în alegerea acestui hotel, faptul că "dispunea „ de un complex  SPA  cu o capacitate de peste 200 persoane, cu 3 piscine, 2 tobogane acvatice (adulți și copii), 2 saune, grotă de relaxare, hammam, salină, duș scoțian, jacuzzi,  internet wireless, magazin articole piscină, vestiare și cutii de valori, snack-bar. Ooo, mi-am zis în sinea mea, ce păcat că stăm doar o zi! Oferta includea accesul la plajă şi  şezlonguri, gratuite şi mic dejun (bufet).  Gândindu-mă   la toate acestea am plecat spre destinaţie, iar cele aproape 7 ore petrecute la volan au trecut mult mai uşor.
Şi acum, urmează povestea.
 Ajungem la hotel în jurul orei 16. 45 şi mergem la recepţie să facem formalităţile pentru cazare. La intrarea în hotel, în interior, în faţa accesului spre recepţie, prima surpriză; un aşa zis agent de pază, cu  fizic de malnutrit şi o ţinută care părea mai degrabă a  salopetă, ne-a  „luat în primire”  (vizual vorbind), încă de la deschiderea uşii. Să nu vă imaginaţi că a făcut vreun gest să ne ajute. Nu, el era preocupat să belescă ochii la bagajele pe care le lăsasem jos, pe holul de la intrare, pentru a putea să completăm formularele. Receptionera părea ok, nimic de zis, numai că mi s-a părut ciudat că ne-a solicitat, atât mie cât şi soţiei, completarea acelui formular. Nu mi se mai întâmplase asta până aici, şi am fost, ştiţi bine de când tot povestesc pe blog, în zeci de hoteluri în ţară şi nu numai. Ni se solicitau doar datele unuia dintre noi.În fine, în timp ce scriam, simţeam în ceafă  răsuflarea „cerberului”. Se uita efectiv la ceea ce scriam pe acel formular! Deşi deranjat vizibil de această atitudine, nu l-am băgat în seamă, mai ales că abia aşteptam să ne cazăm fiind, după atâta drum, obosiţi, flămânzi şi însetaţi. Ajunşi în cameră constatăm totuşi că-şi merita preţul, lăsăm bagajele, ne schimbăm pentru plajă, şi coborâm la recepţie pentru a solicita informaţii in legătură cu plaja şi centrul SPA. Altă surprizăăă! Ni se spune că atât  centrul cât şi  plaja erau închise , dar că putem să mergem la o plajă amenajată de Primăria locală, în spatele hotelului Lebăda. E departe, intreb. Nu, foarte aproape, mi se răspunde. Cât credeţi că era de „aproape”? Cam un km! Deja mă cam dezumflasem. Plătisem bani pentru nişte servicii care nu ni se mai ofereau.Hotărâm să mergem înainte de toate la plajă, pentru că încă soarele era în putere şi apa bună de baie, mai ales că avusesem parte în Bucovina de o vreme rece pentru perioada respectivă, cu maxime cuprinse între 10 şi 14 grade C. În drumul spre plajă, necunoscând topografia locurilor, intru la hotelul Lebăda şi întreb o recepţioneră dacă pot trece prin hotel spre plajă. Mi s-a răspuns (amabil ) că nu, dar am fost îndrumat spre destinaţie.Pe plajă era un bufet dar n-am comandat decât o bere, în ideea că vom mânca la o terasă pe care o „ochisem” în imediata apropiere a hotelului în care ne cazasem. Am rămas la plajă mai bine de o oră, după care,( foamea nemaiputându-ne fi strunită), am decis să mergem la masă. Şi, aşa în costumaţia de plajă, mergem la terasa respectivă să comandăm ceva de mâncare. Aici, altă surprizăăă! Deşi erau doar 4, 5 clienţi într-un fel de cort plasat în centrul terasei, toate separeurile, dispuse semicircular faţă de „cort”, erau închise cu un cordon care semăna  cu un lanţ „dotat" cu lacăt. Chiar am făcut remarca aceasta către soţie. Zic, auzi, parcă nu-şi doresc clienţi, dacă  ţin separeurile cu lacăte. Atât mi-a trebuit! M-a auzit un ospătar, care parcă era frate (la propriu!) cu „cerberul”. Aşa că,  „deja montat”, la întrebarea  mea dacă pot să ocup vreunul din acele separeuri mi-a spus, evident, că  nu, şi mi-a arătat în scârbă o „anexă”  în dreapta barului, prevăzută cu 3 rânduri de mese din lemn masiv, cu nişte bănci aşijderea, toate băncile fiind ridicate    (rezemate) de mese. O bancă avea cam 50 de kg.
Văzând că nu sunt aşezate normal pentru clienţi, îi solicit ospătarului să amenajeze  prima masă, în sensul de a coborî băncile, şi a ne aduce meniul pentru a comanda. Hai bre, că n-am timp de prostii, dă-ţi-le  sigur dacă vrei să fii servit, imi răspunde nemernicul, aducându-mă instantaneu într-o stare în care, dacă  înţelepciunea nu  mi-ar fi dominat instinctul, l-aş fi pocnit cu toată forţa mea şi cu toată tehnica acumulată în anii de antrenament la box şi arte marţiale, genuri ale sportului pe care le-am practicat de-a lungul vremii! Cred că, printre dinţi, mi-a scăpat  totuşi o înjurătură. Nu de mamă, nu de origini sau de neam, ceva în legătură cu sarsailă. Şi am dat să ies din acea  locaţie devenită deja cocină.Credeţi că s-a oprit? Ţi-ai găsit! Pe drumul spre ieşire a continuat să mă provoace şi să mă ameninţe, însă numai eu ştiu cum de m-am abţinut, din nou, de a-l lovi.Deja era prea mult! Aşa că merg la recepţie şi o rog pe Cristina (doar atât scria pe ecuson) să-mi spună unde îl găsesc pe şeful de restaurant. Nu aveam pretenţii decât sa discut cu el, să-mi asigure condiţii pentru cină, fie şi în restaurantul din interior, şi să-l pună la punct pe ospătarul agresiv. M-a trimis chiar la restaurant. Aici, clienţii care veniseră pentru tratament, erau la cină şi m-am gândit că n-ar fi frumos din partea mea să discut cu el chiar în restaurant, în timpul mesei. Până să abordez eu vreun ospătar care să-mi spună cine şi unde este şeful, cine credeţi că apare din senin?  Aţi ghicit, era „body-guardul” care, nu ştiu cum se face, că îşi părăsise postul tocmai atunci.
Cu o figură ameninţătoare îmi spune că nu  există niciun şef la acea oră, şi-mi „sugerează” că ar fi mai bine să-mi văd de treabă. Mă întorc deja furios la recepţie,  şi-i solicit Cristinei să-mi dea numărul de telefon al directorului. Se uita la mine de parcă venisem din Lună. Îngăîma ceva cum că nu-l poate deranja la acea oră, dar va lua legătura cu administratorul hotelului. Şi chiar în prezenţa mea îl (o) sună, vorbeşte ceva cu el (ea), după care, spre a nu fi auzită, se duce în spatele recepţiei. I-am cerut să mi-l (mi-o) dea  două secunde să-i spun eu despre evenimente, însă mi-a comunicat că administratorul (nici acum nu ştiu dacă era bărbat sau femeie) îmi cere s-o las pe luni dimineaţă. Dacă aş fi ştiut că este femeie, poate că aş fi renunţat. Văzând o asemenea bătaie de joc, hotărăsc, de acord cu soţia, să ne luăm banii şi să plecăm către alt hotel. Când am cerut banii, o altă belea! Pentru că plătisem cu cardul, nu putea, chipurile, să mi-i înapoieze. Atunci m-am simţit ca la închisoare! Sechestrat, pur şi simplu. În aceste circumstanţe, şi la insistenţele fiicei mele, recunosc, am sunat poliţia, reclamând ameninţările la care am fost supuşi.
Aşa că, pe la ora 20.30, doi agenţi ai poliţiei din Amara, s-au prezentat la hotel, m-au invitat  la  restaurant unde, culmea situaţiei, chiar pe masa pe care am fi vrut să mâncăm, cu băncile coborâte de această dată, am declararat ce s-a întâmplat. Despre poliţişti n-am ce să spun. S-au comportat exemplar. M-au întrebat dacă doresc să asist la declaraţiile reclamatului, le-am spus că nu, şi am plecat la hotel, unde, ce să vezi, Cristina ne aştepta cu banii în mână anunţându-ne că putem pleca. Văzându-mă cu banii în mână, m-am gândit să mă duc să-l informez pe agentul care rămăsese să-l interogheze pe ospătarul agresiv. Şi mergând spre acea terasă, la 10 metri de locul întâmplării, din spatele unor tufe de tuia, l-am auzit pe agentul de poliţie întrebându-l de cazier, iar  apoi pentru ce a făcut puşcărie. Aflând o astfel de informaţie, m-am retras discret şi i-am lăsat să continue „discuţiile”. Coborâm bagajele în maşină şi prima ţintă a fost, firesc,  hotelul Lebăda. Intru la recepţie şi solicit o cameră. Vă spusesem că atunci când am intrat în hotel să  întreb de plajă, recepţionera părea amabilă. Acum, cu o mutră acră de-a dreptul, îmi spune că nu are camere libere, deşi se vedea de la o poştă că hotelul era aproape gol. Mi-am dat seama atunci că fusese  „informată” de la recepţia Ialomiţa şi i se ceruse să spună că n-au camere. M-am gâdit să-i cer diagrama însă asta ar mai fi însemnat încă un scandal, şi se făcuse aproape ora 22.

Sun la recepţia hotelului Parc şi întreb dacă au camere. Recepţionera îmi răspunde cam aşa; da, avem, 160. Zic, camera 160? Şi ea îmi răspunde da, 160. La recepţie am aflat că de fapt era vorba despre preţul, şi nu numărul camerei, pe  care, la cât era de mizerabilă, n-aş fi acceptat-o niciodată dacă nu aş fi fost în acea situaţie imposibilă. Vă aduc aminte că nu mâncasem de mai bine de 12 ore. Întreb recepţionera dacă putem mânca. După atitudine, mi se părea că între timp, fusese şi ea „informată”, de aceea cred că ne-a dat cea mai jegoasă cameră pe care o aveau, undeva la etajul 3, cu o „vedere” spre un morman de gunoaie. Îmi răspunde că restaurantul s-a închis, şi-mi recomandă un magazin „non stop” în localitate. În frigiderul recepţiei nu aveau decăt căteva cutii cu suc şi apă plată. Este vreo legătură între directorul  hotelului Ialomiţa şi patronul hotelului Parc, o întreb pe recepţioneră la care aceasta îmi răspunde că deşi au acelaşi nume, nu au nicio legătură, Aşa am aflat că cei doi indivizi se cheamă Ionescu. Am dus bagajele, apoi am plecat la acel magazin şi am cumpărat ceva de mâncare şi apă minerală.
Dimineaţa, mergem la  recepţie să întrebăm de micul dejun. Erau două „doamne” acolo, cea care fusese seara, şi probabil, schimbul acesteia, Nici nu mai ştiu dacă ne-au răspuns la salut, însă figurile lor îmi inspirau scărbă.  În salonul restaurantului unde urma să mâncăm, nici urmă de „bufet suedez”. La masa noastră s-a prezentat o ospătăriţă, cu un meniu în trei variante, la alegere, zice ea. O întreb de ce nu avem bufet şi mi-a răspuns, ca şi cum ea decisese asta, că nu poate face meniu tip bufet pentru doar 5 persoane, şi că fiecare persoană are doar o porţie! Aş fi vrut s-o întreb ce înţelege prin porţie, dar m-am lăsat păgubaş. Mă gândeam că mai stau căteva ore şi că trebuie să mă binedispun pentru sejurul de la Mamaia. După „micul dejun” care a constat într-un sfert de litru de apă minerală şi o cafea la dozator, am plecat spre plaja unde accesul pentru clienţii hotelului era gratuit, nu însă şi şezlongurile! Ţi se dădea totuşi un pahar cu nămol pe care l-am folosit şi la Mamaia, deşi nu aveam nevoie neapărat de „tratamente cu nămol”.  Mai mare mocirlă ca aceasta în care intrasem la Amara, nu se putea închipui! Credeţi că „minunile” s-au terminat aici? Ia mai citiţi! La intrarea în incinta plajei, era un chioşc, cu un fel de triaj  unde, dacă făceai dovada că eşti cazat la unul dintre cele două  hoteluri  ţi se dădea un pahar cu nămol, pe bază de reţetă. Ar fi fost culmea să-mi ceară şi reţeta! O puştoaică brunetă, cu urme clare de farduri pe fizicul facial şi ochii injectaţi de nesomn, ne ia în primire fără ca măcar să ne răspundă la salut. Observ că e o practică pe la Amara, această lipsă de politeţe. N-am rezistat ispitei de a-i face o poză, cu gândul de a o arăta lumii în halul în care era. M-a observat, şi le-a spus unor indivizi care cărau şezlonguri, despre „eveniment”. După câteva secunde de ezitare, se îndreaptă spre mine un tip, un tânăr în jur de 25 de ani, care, spre surprinderea mea, mi se adresează politicos, spunându-mi că este şeful administraţiei plajei şi cerâdu-şi scuze în numele ei, intuind parcă pentru ce am fotografiat-o pe „unsuroasă”, îmi cere să nu-i postez imaginea pe facebook. Ceea ce am şi făcut. Planificasem să părăsim hotelul la 11.45, de aceea, pe la 11, am plecat de la plajă mulţumiţi totuşi că am avut parte de o vreme frumoasă şi o apă numai bună pentru înot. Maşina era parcată chiar în faţa intrării hotelului. Dimineaţa, la plecarea spre plajă, nu observasem nimic anormal la ea. Acum, dintr-un fel de presimţire a răzbunării prostului, înainte de a intra în hotel, am simţit nevoia să mă uit la jante. Surprizăăă! Anvelopa din partea stângă, faţă, era dezumflată. Vă imaginaţi cum am reacţionat, fiind prima pană din viaţa mea, şi ştiind că în ciuda supravegherii video, era vorba de o răzbunare? Norocul meu că ştiam măcar teoretic ce trebuia să fac în acest caz. Aşa că, am trimis-o pe soţie să ceară conducerii hotelului să-i pună la dispoziţie înregistrarea  video, pentru o eventuală plângere. Când am scos roata de rezervă, pentru că nu fusese folosită niciodată, am constatat că aceasta era cam moale. Văzându-mă în dificultate, în sensul că nu ştiam dacă s-o montez aşa şi s-o folosesc până la prima vulcanizare, un bărbat care părea un fel de şef pe acolo,  le-a cerut unor muncitori de la atelierul hotelului, să-mi umfle roata în parametri. M-am dus la atelier cu roata în cârcă vreo 300 m.,  am umflat-o şi apoi am montat-o, „ca la carte”! Despre vizualizarea înregistrării n-am ce să vă spun pentru că nu se găseau cheile de la camera unde era amplasat dispozitivul de supraveghere, aşa că am renunţat, iar nervii erau oricum încordaţi la maxim.Am plecat din Amara cu senzaţia de ieşire din lagăr şi cu promisiunea pe care mi-am făcut-o, şi anume aceea că în veci n-am să mai calc prin această localitate. Mă frământa gândul că rezerva era  „de vara” iar surorile ei „all season”, astfel că am hotărât ca la primul atelier de vulcanizare întâlnit s-o repar pe cea rănită şi s-o montez la loc. Şi, parcă prevestind frumuseţea vacanţei ce avea să urmeze, Dumnezeu mi-a scos în cale un astfel de atelier, chiar la ieşirea din Amara, cred că ultima casă de pe şoseaua spre Slobozia. Faza trebuie şi ea povestită. Intru în curte, văd că nu e nicio mişcare şi deschid o portiţă spre casa în care locuiau proprietarii. Aici găsesc un băieţel firav pe care-l întreb dacă tatăl său e acasă. Tata nu este acasă, îmi spune el, dar dacă aveţi vreo problemă, v-o  rezolv eu. M-am uitat cu suspiciune la el, mai ales că simţisem pe propia-mi piele greutatea roţii.  Zic, te pricepi, nu pari să ai mai mult de 16 ani. În ce clasă eşti? A douăsprezecea, îmi zice el, mândru. Atunci îi spun despre ce este vorba şi, după ce l-am văzut acţionând, mi-am dat seama că n-am întâlnit prea mulţi meseriaşi ca el în acest domeniu al vulcanizării. A lucrat exact cum ar fi făcut-o un mare specialist. Şi se „distra” cu roata, de parcă ar fi avut un kg. După ce i-a găsit „buba” adică ventilul înţepat, l-a schimbat, a pus roata la loc între surori, pe cea de rezervă înapoi la „cutie”, mi-a adus celelalte roţi în parametri „atmosferici” apoi mi-a spălat maşina. Gheorghe, aşa îl striga o surioară de-a lui de vreo 6 ani, m-a uns pe suflet, drept pentru care, i-am plătit dublul preţului cerut, sumă pe care a acceptat-o cu un fel de jenă, de parcă nu-i venea să creadă. Dacă ar fi ştiut el din ce infern scăpasem....
Cu roata „vindecată” la locul ei, am plecat spre Mamaia via Slobozia, Drajna, apoi A-2 şi A- 4, până la Constanţa. Şi, pentru a înţelege căt de bine a lucrat Gheorghe, anvelopa respectivă e şi acum, la fix două luni de cănd a fost reparată, şi după aproape o mie de km parcurşi, în stare perfectă.
În final vă urez s-auziţi numai de bine, că de rău, aţi auzit de la mine.


luni, 19 octombrie 2015

VINDECĂRI MIRACULOASE: CASTANE ÎN PERNĂ!


Ştiu că mulţi dintre cititorii acestui blog au diverse probleme de sănătate. De aceea, din când în când, mai postez articole care-mi atrag atenţia în legătură cu anumite metode miraculoase de vindecare, ieftine, la îndemână, şi rapide. Din ciclul "SĂ FIŢI SĂNĂTOŞI"  astăzi vă ofer o confesiune a doamnei Veronica Mihăeş, din Făgăraş, despre

Perna cu castane


Acum doi ani, din cauza curentului, am facut o nevralgie dureroasa la tibia piciorului drept, care n-a vrut sa cedeze la absolut nimic din tot ceea ce am incercat...

Am facut rost de o patura din par de camila pe care o infasuram in jurul piciorului, indiferent de anotimp, si cu care dormeam chiar si in toiul verii, pentru ca noaptea durerea devenea de-a dreptul insuportabila.
Toamna, cand fructele castanilor din curtea casei au inceput sa se coaca si sa cada, a venit la mine o ruda apropiata care m-a rugat s-o las sa le culeaga.
Mirata, am intrebat-o la ce-i folosesc? Mi-a raspuns ca le curata de coaja, le maruntea miezul intr-un mixer si umplea, apoi, cu el niste perne. I-am cerut si eu o perna cu castane si am pus-o, automat, pe locul nevralgiei care ma chinuia de-atata amar de vreme. Si miracolul s-a produs! Durerile au disparut intr-o clipa! Am mai tinut perna si in urmatoarele 2-3 nopti pe picior, dar nevralgia trecuse definitiv. Cateva zile mai tarziu, am relatat aceasta intamplare unor prieteni pe care i-am intalnit la o nunta. Prin luna iunie a anului urmator, unul dintre cei prezenti m-a sunat vrand sa-mi spuna ceva "de necrezut". Locuia intr-un bloc mare, in care chiriasii nu se cunosteau intre ei, dar remarcase o femeie tanara care de la o zi la alta mergea tot mai greu, tarandu-si dupa ea un picior. "Am oprit-o", povestea cunostinta mea, "si am aflat ca din cauza curentului facuse o nevralgie cumplita, care nu cedase cu toate injectiile pe care i le facea zilnic doctorul, ba dimpotriva, mersul ei era din ce in ce mai chinuitor". Amintindu-si de perna cu castane despre care povestisem la masa, amicul meu a procurat 3 kg de castane, le-a maruntit miezul, a umplut cu el o perna mare, i-a dus-o tinerei, spunand: "V-am adus sanatate!". Si, realmente, a doua zi, femeia se simtea deja mai bine, iar in zilele urmatoare, pozitia corpului a revenit la normal.
Peste catva timp, s-a intamplat la fel si cu seful sotului meu, diriginte pe un santier de constructii. Suferea de doi ani de o nevralgie faciala, care ii cuprinsese si o parte a urechii, si care ii provoca dureri cumplite. Era, fireste, sub tratament medical, dar pentru ca medicamentele nu aveau nici un efect, doctorul i-a propus o operatie sub ureche, la mijlocul gatului, acolo unde se unesc fasciculele de nervi. Sotul meu i-a spus insa povestea cu castanele si i-a adus o perna pe care o aveam in camara.
In patru zile, durerile au disparut fara urma.




vineri, 9 octombrie 2015

UN PĂMÂNTEAN DESCOPERĂ SECRETELE EXTRATEREȘTRILOR


si este maltratat fizic și moral pentru asta. Citiți  povestea (cam tristă și un pic mai veche )  unui om care a crezut că descoperirea sa va impresiona lumea. Eu sper ca în doar câțiva ani să vedem "farfurii zburătoare", așa cum vedem astăzi avioanele. Precizez că pentru înțelegerea subiectului vă trebuie un nivel minim de cunoștințe de fizică, în special despre magnetism .
  
DISCURILE ZBURĂTOARE ALE LUI JOHN SEARL
https://www.youtube.com/watch?v=pUUvhuQtba4


Pe parcursul secolului trecut au existat mulţi inventatori care au brevetat discuri zburătoare, fie ele gravitaţionale sau nu. Acum, graţie internetului, începem să aflăm de ei şi de invenţiile lor. Iată un capitol dintr-o carte interesantă, „Experimentul Pământ” de Hartwig Hausdorf, apărută în 1998 la Editura Domino: „Discurile zburătoare ale lui John Searl”. Este una dintre poveştile cele mai fascinante, incredibile şi nu mai puţin adevărate dintre toate nebuniile pe care le-am trăit şi le mai trăim în secolul nostru. Ea ne arată cum superficialitatea şi ignoranţa pot fi transformate în maşinaţiuni criminale, cu scopul de a minimaliza realităţi incomode. Şi asta pentru simplul motiv că „nu poate să fie ceea ce nu are voie să fie”. Este istoria inventatorului englez John Roy Robert Searl, care a pornit pe urmele misterului modului de propulsie al obiectelor zburătoare în formă de disc, pe care le-am putut vedea pe cer cu mult timp înaintea anului 1947. Iată un om care a fost mai aproape de misterele obiectelor zburătoare necunoscute decât vor acum mulți oameni să creadă.


«John R.R. Searl s-a născut pe 2 mai 1932 în localitatea Wantage, Anglia, tatăl său fiind în acea perioadă cantonat într-una dintre unităţile armatei britanice cu baza în India, cu gradul de subofiţer. În mod dramatic – lucru care i-a însoţit în mod constant existenţa – John s-a născut prematur, iar din cauza slăbiciunii lui din primele săptămâni de viaţă, doctorii nu i-au dat prea multe şanse de supravieţuire. Contrar părerii medicilor, el s-a întremat în următoarele luni, nu fără a fi scutit de alte neplăceri: copil fiind, a căzut din acel cearşaf indian, folosit în mod tradiţional pentru odihna şi transportul sugarilor, iar la vârsta de 6 ani a făcut o dublă pneumonie, care a fost cât pe ce să-l coste viaţa.

Băiatul s-a întremat şi de această dată şi imediat după convalescenţă a fost trimis la un cămin pentru copii. Când a crescut a fost încredinţat unor părinţi adoptivi, în familia cărora şi-a petrecut 12 ani de viaţă. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial locuia cu părinţii lui adoptivi în apropierea unui aerodrom al Royal Air Force, care era adesea ţinta bombardamentelor avioanelor inamice. În timp ce John se afla acolo, un avion de bombardament care nu a putut decola a ajuns pe terenul lor de joacă! Din fericire, bombele din avion nu au explodat. Din nou tânărul Searl a fost foarte aproape de moarte.

Războiul a luat sfârşit şi în 1946, la vârsta de 14 ani, a fost trimis de părinţii lui adoptivi într-o şcoală a marinei militare, unde urma să se pregătească pentru a deveni ofiţer de transmisiuni al Royal Navy. O boală misterioasă, pe care niciunul dintre doctori nu şi-a putut-o explica, i-a încheiat cariera militară tot aşa de repede cum a început. Încă o dată John nu avea, după verdictul medicilor, nicio şansă de supravieţuire. Dar după întoarcerea acasă s-a însănătoşit.

În același an, John Searl a început ucenicia ca electrician de montaj la Midland Electricity Board (MEB), o întreprindere din Birmingham. Aici se produceau, pentru trebuinţele interne, magneţi permanenţi pentru contoare electrice. El a reuşit să-şi însuşească materia în scurt timp. Deja din anii tinereţii deţinea informaţii temeinice despre modul de fabricaţie, procesele electrice care au loc şi aparatele necesare pentru producerea lor. A obţinut de la conducere permisiunea să intre în laboratorul de încercări, iar după program să-l folosească pentru experienţele sale proprii. Încercările lui Searl au început cu cercetări asupra magneţilor permanenţi, care l-au dus în final la descoperirea unor proprietăţi magnetice deosebite, necunoscute până atunci. După experienţele la care a utilizat generatoare electrice, a observat că la părţile metalice care se rotesc, apar regulat nişte câmpuri electromagnetice slabe. Aşa a ajuns la convingerea că, la un număr corespunzător de rotaţii, electronii sunt înghesuiţi de forţa centrifugă spre exterior. Din această cauză, marginea obiectului ce se roteşte are, în comparaţie cu partea centrală, o încărcătură ionică negativă. Ca să cerceteze mai exact acest efect, el a construit în anul 1950 diferite inele de ghidaj, rotative.


Doi ani mai târziu, Searl a conceput un rotor în formă de disc, care avea un diametru de cca un metru. Acesta era împărţit în segmente distincte şi avea la partea exterioară un număr de electromagneţi ordonaţi radial, alimentaţi cu acel curent care se genera prin rotaţia discului. Searl a făcut primul test al unui asemenea obiect în formă de disc împreună cu prietenul său, pe un câmp liber. Ei au folosit la startul rotorului experimental un mic electromotor. Această încercare a produs puterea aşteptată, dar la un potenţial electronic foarte înalt. Deja, de la viteze de rotaţie relativ mici s-au produs tensiuni de ordinul a 100 kV, care s-au exteriorizat prin efecte tipic electrostatice. În jurul obiectului se putea auzi un sunet distinct, neobişnuit, iar pe deasupra se simţea şi un miros specific de ozon.

Deodată s-a întâmplat ceva neobişnuit. În timp ce începea să se rotească tot mai repede, generatorul în formă de disc s-a ridicat de la sine. A rupt cablul de legătură care îl lega de motorul electric şi s-a ridicat cca 15 m de la sol. A rămas acolo plutind un timp scurt, rotaţia devenind tot mai mare. In timpul acesta, obiectul s-a înconjurat de o lumină stranie, cuprinzând toată paleta de nuanţe de roşu. Locuitorii din vecini s-au plâns ulterior că aparatele lor de radio au început să zbârnâie înnebunite, fără să fie conectate la reţea. Mărindu-şi în mod inexplicabil viteza de rotaţie, discoidul, după scurta perioadă în care a rămas suspendat în aer, s-a ridicat cu o acceleraţie fantastică şi a dispărut brusc din raza vizuală a lui Searl şi a prietenului său.

Acesta a fost un incident incredibil, dar în acelaşi timp şi o pierdere dureroasă pentru tânărul inventator. El îşi investise toate economiile în procurarea de materiale - nu tocmai ieftine - de care avea nevoie la construirea discului zburător. Despre experienţele sale a auzit în anul 1952 un anume George Haynes, care în timpul care a urmat l-a sponsorizat generos. Acest om era bolnav incurabil (avea cancer) dar pentru Searl el a devenit un adevărat părinte, care l-a ajutat într-un mod deosebit. Reverendul George Haynes era aşa de interesat de acest fenomen, că a finanţat amenajarea unui laborator în şopronul din grădină, ca și procurarea de materiale, care să-i asigure tânărului inventator continuarea cercetărilor.

În puţinele luni pe care George Haynes le-a mai avut de trăit, a asistat la încă şase experimente cu discurile zburătoare ale lui Searl. La o decolare neprogramată, acoperişul şopronului a fost găurit ca lovit de un proiectil de artilerie. În timpul fiecărui experiment, obiectul era înconjurat de un inel de lumină care căpăta toate culorile din spectrul vizibil. În urma cercetărilor, Searl a ajuns la concluzia că paleta de culori care învăluia discul era dependentă de puterea energiei emise, posibil prin încărcarea electrostatică a mediului înconjurător. Aceste lumini stranii ne duc cu gândul la fenomenele OZN din zilele noastre.

Pe data de 13 septembrie 1965, către ora unu noaptea, sergentul Gene Bertrand patrula pe o stradă de centură, în apropiere de orăşelul Exeter din New Hampshire, SUA. Acolo el a văzut oprită pe stradă o maşină cu motorul pornit. Căzută peste volan, tremurând de frică şi de enervare, o doamnă total răvăşită se opunea cu isterie să plece mai departe. Un uriaş corp roşu zburător o urmărise mai multe mile, după care dispăruse peste pădure. Sergentul Bertrand tocmai încerca s-o liniştească pe doamnă, când un apel telefonic urgent i-a venit prin radio de la centrala poliţiei: La secţia sa se prezentase un tânăr care, foarte înfricoşat, i-a spus funcţionarului aceeaşi poveste. Şi el fusese urmărit de un obiect zburător roşu, care plutea pe deasupra lui, şi de frică s-a ascuns în şanţul drumului.

După ce a patrulat cel puţin două ore zadarnic prin împrejurimi, sergentul Bertrand şi cei câţiva colegi de-ai săi au ajuns la concluzia că trebuie să existe o explicaţie naturală a faptelor petrecute. Tocmai când se întorceau nervoşi spre secţie, trecând pe lângă un ţarc în care se aflau cai, animalele au intrat brusc în panică. În acelaşi moment, toată zona a fost inundată de o lumină roşie, stridentă. Peste pomi plutea un obiect roşu, uriaş, în formă de disc, care părea să se îndrepte lent spre poliţişti. Abia după ce o a doua maşină de patrulare a oprit cu cauciucurile scârţâind, obiectul neidentificat a zburat mai departe. Martori oculari au relatat despre aceste lumini stranii, care s-au raportat în lumea întreagă. Aceste lucruri ne duc exact înapoi la inventatorul nostru englez. De ce mister s-a lovit John Searl în timpul cercetărilor sale?

Dar să urmărim derularea faptelor într-o ordine cronologică. S-a întâmplat exact în acele zile când murea preotul George Haynes – cel care finanţase laboratorul şi materialele pentru experimentele lui Searl – când un membru al Royal Air Force, enervat de experienţele lui Searl, a tras cu puşca asupra lui. Era deranjat de aceste experimente neobişnuite. Din fericire, Searl nu a fost rănit, deoarece soldatul a folosit pentru atac o armă cu aer comprimat.

Searl nu s-a simţit intimidat. În anii următori, el a adunat o echipă mică de colaboratori pasionaţi, cu ajutorul cărora a construit discuri de zbor mai mari şi mai bune. A observat că la potenţiale negative foarte înalte, de până la 1014 volţi, pe lângă mirosul caracteristic de ozon, la marginea exterioară a discului se forma un vacuum şi apărea mereu tipica lumină sclipitoare.

Un accident tragic a avut loc în anul 1963. Searl, căruia între timp i-a devenit clar că ajunsese pe urmele unei descoperiri epocale, a trimis invitaţii la Casa Regală Britanică şi la alte instituţii. „Supusul Maiestăţii Sale” a planificat o prezentare a calităţilor de zbor ale discului conceput de el în faţa reprezentanţilor din politică, administraţie, ştiinţă, industrie şi armată. Ignoranţa lor a fost nemărginită. Şi, deoarece Searl a cheltuit mult cu pregătirile, acest fiasco l-a dus într-o situaţie financiară precară.

În acelaşi an, prin înlănţuirea unor împrejurări nefericite, s-a produs din păcate şi un accident mortal. Când unul dintre discuri, după un test de lungă durată, a fost adus pe pământ, fostul colaborator John Judge a vrut să demonteze aparatele de măsură şi control. Sprijinindu-se cu mâna de învelişul din fibre de sticlă al discului, şi-a pierdut brusc cunoştinţa, iar medicul chemat în grabă n-a putut decât să constate decesul. Procuratura a intrat în funcţiune. Lui Searl i s-a interzis să mai facă orice fel de cercetări la acest proiect. Această decizie i-a îngreunat mult cercetările. Aşa cum domnul Searl mi-a declarat personal, s-a găsit explicaţia pentru acel accident nefericit: „Prin evoluţia îndelungată pe orbita pământului, învelişul din fibră de sticlă al discului a generat, prin reacţii chimice pe care nu le-a prevăzut nimeni, o substanţă toxică”. Fiind un luptător, cum îi place să fie considerat, nu a cedat. El avea în faţa ochilor o ţintă clară. Era vorba de primul disc telecomandat trimis pe o orbită controlată, care în timpul parcurgerii traiectoriei să nu prezinte nicio lacună de proiectare.

Searl a trebuit să îndure încă vreo câţiva ani de privaţiuni materiale. Oamenii de ştiinţă cu care a vrut să intre în legătură n-au avut pentru el decât cuvinte de batjocură, dispreţ, ignoranţă şi îngâmfare. La un spirit aşa de „ştiinţific”, el s-a dedicat mai bine continuării cercetărilor în echipa sa modestă. A venit şi ziua de 30 iunie 1968. John Searl şi ajutoarele sale erau pregătiți să lanseze discul telecomandat experimental P-II. Voiau să facă această lansare pe un câmp liber la Mortimer, un sat lângă Reading, la vest de Londra, spre Cornwall, o peninsulă în sud-vestul Angliei. Dar să-l lăsăm pe constructor să povestească singur:

„Dacă va fi construit vreodată modelul la scară naturală, P-II ar putea fi prototipul unui vehicul care să prezinte soluţii în transportul de pasageri. Noi ştiam de la încercările anterioare că discul dispune de calităţi de zbor excepţionale. Ele au depăşit toate aşteptările noastre. Discul poate urca şi rămâne la comandă pe loc, fără ca vântul să-l poată mişca măcar cu un centimetru. Nu face niciun zgomot.
Oamenii de aici (e vorba de câteva perechi de ochi care ne spionează de după un gard) se ascund de noi ca şi cum am fi nişte fiinţe venite din altă lume. Ne observă de după pomi, sau din spatele porţilor, dar niciunul dintre ei nu se apropie. Din punctul nostru de vedere e destul de comic să le observăm reacţiile. Cu toate că soarele este pe cer, nu este cald. Vântul suflă rece. Dar noi suntem fericiţi cu P-II. Vom încerca să facem un zbor exact la ora 15:00 GMT; pentru aceasta, am asigurat cu energie toate aparatele de la bord. Cu toate că suntem foarte ocupaţi, pot să-i observ pe curioşi din unghiul în care mă aflu, dar niciunul nu a îndrăznit să se apropie de terenul nostru. Am dus discul P-II, care cântăreşte circa 500 kg, pe un loc destul de departe de liniile de înaltă tensiune.
Acele ceasului se apropie de ora 15:00. Întrebăm la Cornwall dacă totul este pregătit. Inimile noastre bat mai puternic şi cu toţii suntem asudaţi, nu pentru că s-ar fi încălzit afară, ci pentru temerea ca discul nostru să nu asculte de semnalul radio, să decoleze şi să-l pierdem de tot. Încă un minut. Sunt lac de sudoare, genunchii încep să-mi tremure. Ce se întâmplă dacă discul nu urcă pe o traiectorie verticală destul de mult ca să treacă peste liniile de înaltă tensiune? Dacă discul atinge cablurile de înaltă tensiune sau se apropie prea mult de ele, s-ar produce un scurtcircuit afectând o rază de câţiva kilometri.
Momentul lansării generatorului în formă de disc a venit. El este antrenat din afară de un mic motor Diesel. Trece un minut, după care un releu întrerupe automat transmisia de energie. Deja nu mai putem să accelerăm generatorul discului. Acum el acţionează singur. Am luat un aparat de fotografiat să imortalizez clipa, fixez timpul de expunere la 1/5000 sec., diafragma maximă. Când generatorul a pornit, s-a produs un zumzet al cărui ton a devenit tot mai acut, până când nu s-a mai auzit deloc. Pot să simt cum îmi bate inima prin cămaşa udă de sudoare. Venele de la picioare s-au umflat, arterele de la mâini au ieşit parcă afară din piele. Părul ud îmi atârnă peste nas în jos. Va urca oare? Brusc, discul ţâşneşte ca din puşcă, ridicându-se atât de repede, încât cu mare efort reuşesc să-l fixez în ocular. Iată-l! Îl fotografiez emoţionat, schimbând poziţiile cât se poate de repede. De altfel, fiecare membru al echipei face fotografii. Discul se apropie ameninţător de reţeaua de înaltă tensiune. Eu am terminat cu fotografiatul şi îmi consemnez impresiile. La start părea că se cutremură suprafaţa pământului, dar n-am simţit nicio mişcare. Mă uit înapoi spre observatori, cred că sunt speriaţi de moarte. Apoi urmează telefonul: Discul zboară acum peste Cornwall. Este ora 15:03. Încercăm să ne revenim din emoţie, dar inima mea bate ca nebună. Echipa noastră din Cornwall trimite acum discul înapoi. Mergem spre locul de lansare şi constatăm că împreună cu pământul s-a tras afară şi iarba şi mărăcinişul. Locul unde a fost amplasat discul e răvăşit. Se poate vedea un inel şi mărăcinişul de la margine culcat în direcţia locului sterp. Mai avem de rezolvat problema stratului vegetal de la suprafaţa solului şi a inelelor arse”.

Acest fenomen al inelelor arse la locul de aterizare al OZN-urilor este răspândit în toată lumea. Într-o carte anterioară am arătat că în China, în deşertul Gobi, după aterizarea unui obiect neidentificat a rămas o cruce. Cercetătorul francez Aimé Michel descrie un caz petrecut în anii ‘50, în care s-a produs acelaşi fenomen pe sol ca şi în cazul experimentului discului P-II.

În seara de 4 octombrie 1954, către orele 20:00, doamna Fournet din Poncey-sur-l'Ignon împreună cu câteva vecine a făcut o descoperire deosebită. La cca 20 de metri depărtare de casa ei a văzut în aer un obiect luminos, care plutea şi se balansa peste luminişul vecinului, domnul Cazet, părând să caute un loc de aterizare lângă un pom. După spusele doamnei Fournet, obiectul avea un diametru de cca 3 metri, o formă eliptică şi emana o lumină roşie. Când doamna Fournet a fugit să aducă şi alţi martori, OZN-ul a început să urce cu o viteză incredibilă. Sub locul unde obiectul a plutit deasupra pământului, s-a găsit o gaură adâncă. Pe o suprafaţă de 1,5x0,6 metri pământul părea să fi fost supt. Pământul scos era format din bulgări de 20-30 de centimetri, care se găseau împrăştiaţi la 4 metri de crater. În pământul proaspăt răvăşit din centrul craterului se târau nişte viermi albi (!). Craterul misterios avea la jumătatea adâncimii un diametru mai mare decât la suprafaţă. Un fapt deosebit este acela că rădăcinile pomilor din interiorul craterului au rămas intacte, ceea ce ar fi fost imposibil la săparea unei gropi normale. Toate indiciile ne arată că masa de pământ a fost dislocată prin formarea unui vid uriaş.

Peste ce fel de mistere ale farfuriilor zburătoare a dat inventatorul englez John Searl în anii în care a făcut cercetări şi care seamănă aşa de mult cu relatările despre „modernele” fenomene? Este acest outsider, indiferent pe ce cale, un precursor al tehnologiei moderne a extratereştrilor? A reuşit el oare, cel puţin în parte, să folosească în discurile lui o parte din ştiinţa acestora? Privind cu atenţie faptele, aceste incertitudini se transformă în mod treptat în evidenţe ale unei realităţi ignorate. Dispun discurile sale şi de alte proprietăţi asemănătoare cu OZN-urile observate în zilele noastre? Se poate spune că da, pentru că:
- Nu se produce nicio încălzire prin frecare la zborul prin atmosferă;
- Discul nu produce în timpul zborului niciun zgomot;
- Bang-ul sonic, specific trecerii prin atmosferă în viteză supersonică, lipseşte.
Aici ca şi acolo există o comparaţie între avioanele standard şi comportarea atipică a discurilor zburătoare în jurul cărora se formează câmpuri electrostatice.

În cadrul unei expuneri, Hermann Oberth (1894-1989), pionier şi tată spiritual al cuceririi cosmosului, a vorbit despre principiul de antrenare al obiectelor zburătoare neidentificate. La intrarea în atmosferă, aerul este împins pe toată suprafaţa de înaintare prin câmpuri electrice frontale. Acesta este motivul pentru care nu se aude niciun zgomot. Aici se întâmplă lucruri pe care noi nu le putem înţelege apelând la cunoştinţele actuale ale fizicii. Deocamdată nu sunt clare efectele aerodinamice pe care le generează aceste aparate de zbor discoidale. Putem doar să constatăm diferenţe principiale evidente: avioanele clasice folosesc modelul de „înşurubare” pentru deplasarea în aer, pe când cele propulsate reactiv (motoare-rachetă, statoreactoare etc.) preiau în plin şocul frecării cu aerul. În momentul atingerii vitezei de 1 Mach (viteza sunetului în atmosferă) se produce o undă de şoc, de formă conică. Aceasta mătură suprafaţa pământului în zona de propagare, creând aşa-numitul bang sonic, care provoacă, pe lângă disconfortul auditiv, de multe ori chiar spargerea geamurilor unor cartiere întregi.
Acţiunea ionizantă de respingere nu este supusă unei limitări datorată mişcării obiectului şi nu depinde de presiune. Prin obţinerea câmpurilor electrice foarte înalte, toate particulele din aer se ionizează înainte să atingă profilul discului, fiind deviate într-o parte, printr-o respingere electrostatică. La o ionizare completă, bangul sonic se estompează complet. Aceasta este valabil atât pentru discurile fabricate de John Searl, cât şi pentru locurile unde au evoluat OZN-uri, care par să posede o tehnologie mult superioară celei terestre.

 „Nimeni nu vrea să asculte. De ce nu vrea nimeni să ştie de această tehnologie revoluţionară?” They don't listen – aşa sună răspunsul lui John Searl la întrebarea de ce o tehnologie dezvoltată acum 40 de ani rămâne şi acum neluată în seamă. Savanţii britanici la care a apelat, cu intenţii bune, pentru un schimb de păreri, l-au tratat cu aroganţă şi batjocură, aşa că autodidactul a fost ascultat numai de un profesor universitar japonez. La rezultate asemănătoare cu cele ale lui Searl a ajuns în decursul timpului şi prof. Shinichi Seike. Savantul japonez a găsit o soluţie a ecuaţiilor de mişcare într-un câmp electric alternativ care este supus unui câmp magnetic. Soluția este similară cu teoria sa asupra rezonanţei electrice a nucleului. La o anumită frecvenţă de rezonanţă pot să apară stări de entropie negativă. Sau, spus mai clar: Energia se scurge din câmpul magnetic al pământului (aici, un generator) într-un alt sistem (obiectul).

Bazându-se pe aceste teorii, Seike a dezvoltat diferite modele de generatoare care lucrează după principiul rezonanţei nucleului. Într-un câmp electric alternativ de foarte înaltă frecvenţă se produce o accelerare a unor mase şi se formează pe deasupra componente de câmp paralele (aici, câmpul magnetic terestru), care produc o învăluire într-un curent continuu staţionar. Aparatele de încercare pe care le-a conceput savantul japonez erau construite astfel: discul din titanat de bariu, mai multe bobine de ferită şi trei condensatoare de încărcare, care creau împreună un câmp electric alternativ, după modelul descris anterior.

Date detaliate ale unei asemenea tehnologii, acordată pe muzica viitorului, cu ajutorul căreia se poate transforma gravitaţia în energie electromagnetică, care să fie folosită la antrenarea unui disc zburător, au fost descrise de fizicianul japonez Shinichi Seike la începutul anilor ‘70, într-o carte de-a sa. Acolo el a arătat că există posibilitatea de a crea în interiorul corpului zburător un câmp gravitaţional artificial, care poate să slăbească în mod corespunzător forţa de atracţie a pământului sau chiar s-o anihileze, facilitând propulsia verticală. Această teorie, pusă în practică, i-ar putea da obiectului zburător o acceleraţie de neimaginat. Acest lucru, precum şi o schimbare de direcţie neaşteptată, n-ar crea probleme echipajului unei asemenea nave. După spusele profesorului Seike, acele forţe inerţiale care apar la navigaţia aeriană şi spaţială, aici dispar complet. Aceasta, deoarece într-o gravitaţie artificială controlată, fiecare atom va rămâne într-o stare compensată. Aceste însuşiri se potrivesc mult cu nenumăratele relatări ale celor care au văzut farfurii zburătoare.

Să ne întoarcem la inventatorul nostru. Pe lângă generatorul SEG (Searl Effect Generator) folosit la discurile zburătoare, el a creat şi un foarte practic generator care putea produce curent electric pentru consumul casnic, asigurând independenţa faţă de reţeaua electrică. Se pare că această treabă a încurcat nişte personalităţi, nepicându-le deloc bine o asemenea iniţiativă.

Deja din anul 1955, John Searl devenise din punct de vedere energetic independent, prin mai sus amintitul generator casnic. Ce s-a întâmplat totuşi la începutul anilor ‘80 se poate considera ca fiind una dintre metodele mafiote cele mai urâte. În anul 1985, centrala electrică locală i-a cerut lui Searl plata curentului pentru 30 de ani, cu toate că el era independent din punct de vedere energetic. Desigur, John Searl a refuzat să plătească această sumă astronomică. Scurt timp după aceea un grup de bătăuşi a intrat în casa lui şi a pustiit totul, începând de la pivniţă şi până în pod. Motivul principal al vandalismului era de fapt generatorul de curent, care a fost smuls din perete cu violenţă şi distrus complet. Când Searl a chemat poliţia în ajutor, a trăit cea mai mare surpriză: nu au fost arestaţi bătăuşii, el însuşi a fost dus la secţia de poliţie, chipurile pentru a i se asigura protecţia! În realitate, a fost o acţiune de sprijinire a metodelor banditeşti ale industriei de electricitate prin nu mai puţin bizara intervenţie a poliţiei. Este de necrezut! Aceasta ne aminteşte de filmele poliţiste de serie, în care o victimă izolată trebuie să facă faţă unor forţe puternice ale întunericului. Realitatea e şi mai neliniştitoare! Deoarece Searl nu a vrut şi nu a putut să plătească enorma sumă pentru 30 de ani, judecătorii, în numele „Maiestăţii Sale”, l-au trimis la închisoare pentru 15 luni. După ce a fost eliberat, groaza lui nu a luat sfârşit, el stătea zguduit în faţa resturilor unui infern. Casa îi fusese arsă și munca lui de 30 de ani distrusă dintr-o lovitură. Imperiul lovise pe la spate. Uniunea banditească a forţelor statale şi a comerţului criminal şi-a arătat adevărata faţă, schimonosită şi ticăloasă.

Între timp a ajuns la trista certitudine că fosta lui soţie nu era străină de această vânătoare şi de distrugerea utilajelor şi aparatelor cu care a lucrat o lungă perioadă de timp. Disperat din pricina acestei trădări, John a cumpărat, cu ultimii bani pe care îi mai avea în buzunar, otravă şi a încercat să se sinucidă. Şi aici se poate vedea tot dramatismul care a străbătut viaţa lui Searl încă de la început. Din fericire, gardul viu după care voia să-şi încheie socotelile cu viaţa nu era aşa de retras cum şi-ar fi închipuit el. Un trecător întârziat îşi plimba câinele, când a observat că nu putea să-i mai stăpânească agitaţia, tremurul nervos şi scheunatul. Enervat, omul a lăsat câinele să fugă spre gardul viu. A văzut un om care zăcea sub gard. Aşa l-a găsit pe inventator zăcând fără viaţă, întins pe pământ. Considerat deja mort, Searl a fost dus la spitalul cel mai apropiat, unde i s-a constatat moartea clinică. Dar unui asistent medical mai atent nu i-a scăpat faptul că la presupusul mort mai putea recunoaşte unele semne slabe de viaţă. El era într-o comă profundă din care a ieşit după o terapie intensivă de câteva săptămâni. După zece luni a părăsit clinica. Dar nu mai dispunea de nimic în afară de hainele de pe el.

Pentru informaţiile folosite în acest capitol, trebuie să-i mulţumesc lui Herbert Schneider, care a depus o muncă migăloasă, nu de puţine ori asemenea celei de detectiv. De fapt, el a fost la vremea respectivă singurul care a reuşit să-l contacteze pe John Searl. Aceasta, pentru că inventatorul, tracasat după atâtea catastrofe personale, se hotărâse să se piardă în anonimat. Faptul că Herbert Schneider a reuşit să discute cu el se datorează interesului său personal, în anii ’80, pentru ştiinţele de frontieră. Departe de a fi considerat un om credul, pe lângă alte ştiinţe, era interesat şi de fenomenele OZN. El descoperise deja în anii ‘70 în lucrarea de bază a vărului său Adolf Schneider o relatare despre John Searl. Cartea l-a atras în această direcţie. Exista oare un om capabil să construiască discuri zburătoare funcţionale, care să corespundă cu rapoartele martorilor oculari despre calităţile de zbor ale obiectelor zburătoare neidentificate?

El a decis în 1985 să-l găsească pe acest om, adevărată legendă vie şi să se convingă ce este cu această fantastică faimă: „Editura şi autorul cărţii mai sus amintite n-au putut să-mi dea informaţii asupra locului în care s-ar afla inventatorul englez. Din contră, am fost asigurat că Searl nu s-ar mai găsi printre cei vii”. Acum ştim mai bine. În acele timpuri, de frica represaliilor, Searl şi-a schimbat mereu adresa. Încrederea în autorităţi şi instituţiile statului îi sunt zdruncinate până în zilele noastre. Oare cui trebuie să-i mulţumim pentru această atitudine?

Herbert Schneider a reuşit să afle că, până la data dispariţiei, Searl locuise în satul Mortimer. Mica localitate se găseşte în circumscripţia Reading, situată la vest de Londra. Schneider şi-a făcut rost de o carte de telefoane şi a căutat persoanele din zonă care aveau acelaşi nume, contactându-le. Scrisorile pe care le-a trimis către cei care se numeau Searl s-au întors nedeschise, cu menţiunea destinatar necunoscut. Nu existau niciun fel de indicii asupra locului unde s-ar afla Searl. S-a volatilizat oare acest om? Abia după doi ani de căutări şi prin nişte stratageme pline de peripeţii, Schneider a reuşit să-l găsească pe Searl şi să corespondeze personal cu el. Acest lucru l-a costat pe Schneider întregul său timp liber.

Chiar după ce s-au găsit, amândoi au avut îndoieli serioase, dacă nu cumva unul dintre ei şi-a permis o glumă proastă. Dar cu fiecare scrisoare a lui Searl, lui Schneider i-a crescut convingerea că are de a face cu persoana veritabilă. Aşa de multe informaţii puteau să parvină numai de la John Roy Robert Searl. În acest timp, între ei s-a format o prietenie prin corespondenţă. Când Searl i-a scris că este binevenit în Anglia, Schneider s-a hotărât rapid şi a zburat, în martie 1988, într-acolo. În timpul vizitei, Schneider a fost curios să afle cum stă inventatorul cu realizările lui senzaţionale după evenimentele tragice din anii ‘80. În ceea ce priveşte detaliile tehnice, Searl i-a explicat doar atât cât era necesar pentru înţelegerea fenomenelor. Inventatorul englez spune: „Chiar oamenii de ştiinţă întâmpină dificultăţi în înţelegerea teoriilor mele”.

Astăzi John Searl este ocupat cu munca migăloasă de reconstruire a desenelor şi observaţiilor făcute timp de 30 de ani, distruse în timpul atacului brutal asupra laboratorului. În plus el face deja alte planuri, pe care vrea să le transpună în realitate cu ajutorul unor prieteni binevoitori. Inima maşinii de zbor a lui Searl este discul care înconjoară SEG (Searl Effect Generator). El constă din trei inele staţionare şi din numeroase valţuri care se învârtesc fără să se atingă între ele. Aliajul din care sunt confecţionate părţile aparatului este alcătuit din fier, aluminiu, siliciu, sulf, titan şi neodim. SEG se învârteşte aşa de repede, încât prin condensarea electronică se produce o răcire a sistemului, care la temperatura de 4° Kelvin (–269,16°C) duce la o inversare de gravitaţie. De aceea, el numeşte aceste discuri şi Invert-G-Vehicles, ceea ce înseamnă vehicule inversoare de gravitaţie.

După amorsarea corectă a sistemului de propulsie, SEG începe să se rotească și în mod normal nu mai poate fi oprit, emițând necontenit electroni. O singură dată s-a oprit, când o echipă TV a îndreptat o cameră de luat vederi spre discul lui Searl. A fost, din întâmplare, o undă de înaltă frecvenţă, răspunzătoare de oprirea generatorului? Aici n-am putut face nicio comparaţie. Nu cunosc nicio prăbuşire de OZN cauzată de transmisii energetice de o frecvenţă aşa de înaltă. Se pare că un asemenea eveniment s-a petrecut la 7 mai 1989 în deşertul Kalahari.

Dar să ne întoarcem la tehnica folosită de discurile lui Searl. Imediat după ce este montat, apare o emisie continuă de electroni care asigură înălţarea discului. Direcţionarea dorită se obţine prin întreruperea emisiei de electroni în anumite puncte. Neobişnuit este faptul că discul lui Searl zboară în orice condiţii, iar prin anularea gravitaţiei ajunge să se ridice de pe pământ. Acest lucru Searl l-a observat deja la cele şase experienţe din anii ’50. Iată şi paradoxul: Este necesară o energie destul de mare pentru ca obiectul zburător, respectiv SEG, să poată fi ţinut pe pământ! Despre luminile care se pot observa noaptea: După spusele lui Searl, ele sunt dependente de cantitatea de energie care există în jurul discului zburător. Există un raport direct între energia discului şi spaţiul înconjurător. Mărimea acestuia stabileşte culoarea din spectrul vizibil, acest lucru determinând neclaritatea conturului.

Putem s-o dregem şi s-o sucim cum vrem. Evident, inventatorul englez se află pe urmele unuia dintre cele mai mari mistere din zilele noastre. Se pare că discurile sale au acelaşi mod de acţionare cu al farfuriilor zburătoare. Tehnologie extraterestră! Viitorul a început de mult, însă vechea noastră imagine despre lume ne mai face cu mâna.
Genialul englez făureşte iarăşi planuri, pe care vrea să le realizeze în viitorul apropiat. El spune că discurile telecomandate pot fi nu numai dezvoltate, ci mai ales produse în serie. Searl nu mai duce lipsă de interesaţi, dar a devenit mult mai precaut. Nu de puţine ori a trebuit să se distanţeze de oportunişti, care au vrut să-l înhame ca pe un cal de povară la planurile lor meschine. Dar la ce bun, dacă în afara lui nimeni nu este în stare să dea instrucţiunile necesare pentru producerea generatorului Searl!
Acum el îşi pune speranţe în construirea unui disc zburător de mare capacitate, care să permită utilizatorilor, pe perioade scurte de timp, la fel ca la un avion de marfă, să facă transporturi rapide în lumea întreagă. Câteva aparate de acest fel ar putea revoluţiona transportul pe această planetă, ar putea cruţa mediul înconjurător şi ar putea fi luate drept model pentru realizarea altor proiecte îndrăzneţe.
Există planuri şi mai spectaculoase? Poate, a răspuns John Searl, şi a marcat acest răspuns printr-un surâs serafic, clar şi simpatic, pe data de 4 mai 1996, când ne-am întâlnit la Londra. Eu îi doresc putere, dar înainte de toate, timpul necesar să înfăptuiască aceste ţeluri măreţe. Autodidacţii, outsiderii, practicienii şi născocitorii au fost aceia care au dus mereu omenirea pe strada progresului şi au făcut paşi importanţi dincolo de domeniul lor. John R.R. Searl este unul dintre ei. Un ucenic vrăjitor care a răscolit, poate singur, pizma vechilor zei.»

Sursa: roscribd.com