Amara, o amară experienţă!

Astăzi au trecut exact două luni de la coşmarul acestui an. Fac precizarea că localitatea este OK, că se vede implicarea primarului, că hotelurile şi plajele sunt acceptabile, şi chiar aţi putea avea o vacanţă reuşită, DACĂ S-AR SCHIMBA TOTAL sistemul de management al acestor hoteluri.

 Vă rămăsesem dator cu întâmplările de astă vară, de la Amara. Să ne reamintim că mă aflam încă la Câmpulung Moldovenesc, în ziua de 23 august a.c. în jurul orei 10, când am sunat la hotelul Ialomiţa din Amara, pentru a confirma  rezervarea făcută cu o săptămână în urmă. Recepţionera mi-a spus că ne aşteaptă şi că nu-i nicio problermă în legătură cu solicitarea mea, aşa că, apreciind amabilitatea acesteia, am plecat liniştiţi spre destinaţie. Tebuie însă, ca  înainte de a dezvolta  povestirea, să vă spun pentru ce alesesem acest hotel ca loc de distracţie şi odihnă, fie şi numai pentru o zi, în trecerea noastră dinspre Bucovina spre litoral. În primul rând, pentru că toate camerele  erau dotate cu aer condiționat, TV, telefon, mini-bar, baie şi balcon. În plus, se lăudau o bază de tratament proprie, restaurant, bar, terasă, grădină de vară, plajă proprie, etc

"Vestitul" Hotel Ialomiţa

M-a atras decisiv în alegerea acestui hotel, faptul că "dispunea „ de un complex  SPA  cu o capacitate de peste 200 persoane, cu 3 piscine, 2 tobogane acvatice (adulți și copii), 2 saune, grotă de relaxare, hammam, salină, duș scoțian, jacuzzi,  internet wireless, magazin articole piscină, vestiare și cutii de valori, snack-bar. Ooo, mi-am zis în sinea mea, ce păcat că stăm doar o zi! Oferta includea accesul la plajă şi  şezlonguri, gratuite şi mic dejun (bufet).  Gândindu-mă   la toate acestea am plecat spre destinaţie, iar cele aproape 7 ore petrecute la volan au trecut mult mai uşor.
Şi acum, urmează povestea.

 Ajungem la hotel în jurul orei 16. 45 şi mergem la recepţie să facem formalităţile pentru cazare. La intrarea în hotel, în interior, în faţa accesului spre recepţie, prima surpriză; un aşa zis agent de pază, cu  fizic de malnutrit şi o ţinută care părea mai degrabă a  salopetă, ne-a  „luat în primire”  (vizual vorbind), încă de la deschiderea uşii. Să nu vă imaginaţi că a făcut vreun gest să ne ajute. Nu, el era preocupat să belescă ochii la bagajele pe care le lăsasem jos, pe holul de la intrare, pentru a putea să completăm formularele. Receptionera părea ok, nimic de zis, numai că mi s-a părut ciudat că ne-a solicitat, atât mie cât şi soţiei, completarea acelui formular. Nu mi se mai întâmplase asta până aici, şi am fost, ştiţi bine de când tot povestesc pe blog, în zeci de hoteluri în ţară şi nu numai. Ni se solicitau doar datele unuia dintre noi.În fine, în timp ce scriam, simţeam în ceafă  răsuflarea „cerberului”. Se uita efectiv la ceea ce scriam pe acel formular! Deşi deranjat vizibil de această atitudine, nu l-am băgat în seamă, mai ales că abia aşteptam să ne cazăm fiind, după atâta drum, obosiţi, flămânzi şi însetaţi. Ajunşi în cameră constatăm totuşi că-şi merita preţul, lăsăm bagajele, ne schimbăm pentru plajă, şi coborâm la recepţie pentru a solicita informaţii in legătură cu plaja şi centrul SPA. Altă surprizăăă! Ni se spune că atât  centrul cât şi  plaja erau închise , dar că putem să mergem la o plajă amenajată de Primăria locală, în spatele hotelului Lebăda. E departe, intreb. Nu, foarte aproape, mi se răspunde. Cât credeţi că era de „aproape”? Cam un km! Deja mă cam dezumflasem. Plătisem bani pentru nişte servicii care nu ni se mai ofereau.Hotărâm să mergem înainte de toate la plajă, pentru că încă soarele era în putere şi apa bună de baie, mai ales că avusesem parte în Bucovina de o vreme rece pentru perioada respectivă, cu maxime cuprinse între 10 şi 14 grade C. În drumul spre plajă, necunoscând topografia locurilor, intru la hotelul Lebăda şi întreb o recepţioneră dacă pot trece prin hotel spre plajă. Mi s-a răspuns (amabil ) că nu, dar am fost îndrumat spre destinaţie.Pe plajă era un bufet dar n-am comandat decât o bere, în ideea că vom mânca la o terasă pe care o „ochisem” în imediata apropiere a hotelului în care ne cazasem. Am rămas la plajă mai bine de o oră, după care,( foamea nemaiputându-ne fi strunită), am decis să mergem la masă. Şi, aşa în costumaţia de plajă, mergem la terasa respectivă să comandăm ceva de mâncare. Aici, altă surprizăăă! Deşi erau doar 4, 5 clienţi într-un fel de cort plasat în centrul terasei, toate separeurile, dispuse semicircular faţă de „cort”, erau închise cu un cordon care semăna  cu un lanţ „dotat" cu lacăt. Chiar am făcut remarca aceasta către soţie. Zic, auzi, parcă nu-şi doresc clienţi, dacă  ţin separeurile cu lacăte. Atât mi-a trebuit! M-a auzit un ospătar, care parcă era frate (la propriu!) cu „cerberul”. Aşa că,  „deja montat”, la întrebarea  mea dacă pot să ocup vreunul din acele separeuri mi-a spus, evident, că  nu, şi mi-a arătat în scârbă o „anexă”  în dreapta barului, prevăzută cu 3 rânduri de mese din lemn masiv, cu nişte bănci aşijderea, toate băncile fiind ridicate    (rezemate) de mese. O bancă avea cam 50 de kg.
Văzând că nu sunt aşezate normal pentru clienţi, îi solicit ospătarului să amenajeze  prima masă, în sensul de a coborî băncile, şi a ne aduce meniul pentru a comanda. Hai bre, că n-am timp de prostii, dă-ţi-le  sigur dacă vrei să fii servit, imi răspunde nemernicul, aducându-mă instantaneu într-o stare în care, dacă  înţelepciunea nu  mi-ar fi dominat instinctul, l-aş fi pocnit cu toată forţa mea şi cu toată tehnica acumulată în anii de antrenament la box şi arte marţiale, genuri ale sportului pe care le-am practicat de-a lungul vremii! Cred că, printre dinţi, mi-a scăpat  totuşi o înjurătură. Nu de mamă, nu de origini sau de neam, ceva în legătură cu sarsailă. Şi am dat să ies din acea  locaţie devenită deja cocină.Credeţi că s-a oprit? Ţi-ai găsit! Pe drumul spre ieşire a continuat să mă provoace şi să mă ameninţe, însă numai eu ştiu cum de m-am abţinut, din nou, de a-l lovi.Deja era prea mult! Aşa că merg la recepţie şi o rog pe Cristina (doar atât scria pe ecuson) să-mi spună unde îl găsesc pe şeful de restaurant. Nu aveam pretenţii decât sa discut cu el, să-mi asigure condiţii pentru cină, fie şi în restaurantul din interior, şi să-l pună la punct pe ospătarul agresiv. M-a trimis chiar la restaurant. Aici, clienţii care veniseră pentru tratament, erau la cină şi m-am gândit că n-ar fi frumos din partea mea să discut cu el chiar în restaurant, în timpul mesei. Până să abordez eu vreun ospătar care să-mi spună cine şi unde este şeful, cine credeţi că apare din senin?  Aţi ghicit, era „body-guardul” care, nu ştiu cum se face, că îşi părăsise postul tocmai atunci.

Cu o figură ameninţătoare îmi spune că nu  există niciun şef la acea oră, şi-mi „sugerează” că ar fi mai bine să-mi văd de treabă. Mă întorc deja furios la recepţie,  şi-i solicit Cristinei să-mi dea numărul de telefon al directorului. Se uita la mine de parcă venisem din Lună. Îngăîma ceva cum că nu-l poate deranja la acea oră, dar va lua legătura cu administratorul hotelului. Şi chiar în prezenţa mea îl (o) sună, vorbeşte ceva cu el (ea), după care, spre a nu fi auzită, se duce în spatele recepţiei. I-am cerut să mi-l (mi-o) dea  două secunde să-i spun eu despre evenimente, însă mi-a comunicat că administratorul (nici acum nu ştiu dacă era bărbat sau femeie) îmi cere s-o las pe luni dimineaţă. Dacă aş fi ştiut că este femeie, poate că aş fi renunţat. Văzând o asemenea bătaie de joc, hotărăsc, de acord cu soţia, să ne luăm banii şi să plecăm către alt hotel. Când am cerut banii, o altă belea! Pentru că plătisem cu cardul, nu putea, chipurile, să mi-i înapoieze. Atunci m-am simţit ca la închisoare! Sechestrat, pur şi simplu. În aceste circumstanţe, şi la insistenţele fiicei mele, recunosc, am sunat poliţia, reclamând ameninţările la care am fost supuşi.

Aşa că, pe la ora 20.30, doi agenţi ai poliţiei din Amara, s-au prezentat la hotel, m-au invitat  la  restaurant unde, culmea situaţiei, chiar pe masa pe care am fi vrut să mâncăm, cu băncile coborâte de această dată, am declararat ce s-a întâmplat. Despre poliţişti n-am ce să spun. S-au comportat exemplar. M-au întrebat dacă doresc să asist la declaraţiile reclamatului, le-am spus că nu, şi am plecat la hotel, unde, ce să vezi, Cristina ne aştepta cu banii în mână anunţându-ne că putem pleca. Văzându-mă cu banii în mână, m-am gândit să mă duc să-l informez pe agentul care rămăsese să-l interogheze pe ospătarul agresiv. Şi mergând spre acea terasă, la 10 metri de locul întâmplării, din spatele unor tufe de tuia, l-am auzit pe agentul de poliţie întrebându-l de cazier, iar  apoi pentru ce a făcut puşcărie. Aflând o astfel de informaţie, m-am retras discret şi i-am lăsat să continue „discuţiile”. Coborâm bagajele în maşină şi prima ţintă a fost, firesc,  hotelul Lebăda. Intru la recepţie şi solicit o cameră. Vă spusesem că atunci când am intrat în hotel să  întreb de plajă, recepţionera părea amabilă. Acum, cu o mutră acră de-a dreptul, îmi spune că nu are camere libere, deşi se vedea de la o poştă că hotelul era aproape gol. Mi-am dat seama atunci că fusese  „informată” de la recepţia Ialomiţa şi i se ceruse să spună că n-au camere. M-am gâdit să-i cer diagrama însă asta ar mai fi însemnat încă un scandal, şi se făcuse aproape ora 22.

Sun la recepţia hotelului Parc şi întreb dacă au camere. Recepţionera îmi răspunde cam aşa; da, avem, 160. Zic, camera 160? Şi ea îmi răspunde da, 160. La recepţie am aflat că de fapt era vorba despre preţul, şi nu numărul camerei, pe  care, la cât era de mizerabilă, n-aş fi acceptat-o niciodată dacă nu aş fi fost în acea situaţie imposibilă. Vă aduc aminte că nu mâncasem de mai bine de 12 ore. Întreb recepţionera dacă putem mânca. După atitudine, mi se părea că între timp, fusese şi ea „informată”, de aceea cred că ne-a dat cea mai jegoasă cameră pe care o aveau, undeva la etajul 3, cu o „vedere” spre un morman de gunoaie. Îmi răspunde că restaurantul s-a închis, şi-mi recomandă un magazin „non stop” în localitate. În frigiderul recepţiei nu aveau decăt căteva cutii cu suc şi apă plată. Este vreo legătură între directorul  hotelului Ialomiţa şi patronul hotelului Parc, o întreb pe recepţioneră la care aceasta îmi răspunde că deşi au acelaşi nume, nu au nicio legătură, Aşa am aflat că cei doi indivizi se cheamă Ionescu. Am dus bagajele, apoi am plecat la acel magazin şi am cumpărat ceva de mâncare şi apă minerală.

Dimineaţa, mergem la  recepţie să întrebăm de micul dejun. Erau două „doamne” acolo, cea care fusese seara, şi probabil, schimbul acesteia, Nici nu mai ştiu dacă ne-au răspuns la salut, însă figurile lor îmi inspirau scărbă.  În salonul restaurantului unde urma să mâncăm, nici urmă de „bufet suedez”. La masa noastră s-a prezentat o ospătăriţă, cu un meniu în trei variante, la alegere, zice ea. O întreb de ce nu avem bufet şi mi-a răspuns, ca şi cum ea decisese asta, că nu poate face meniu tip bufet pentru doar 5 persoane, şi că fiecare persoană are doar o porţie! Aş fi vrut s-o întreb ce înţelege prin porţie, dar m-am lăsat păgubaş. Mă gândeam că mai stau căteva ore şi că trebuie să mă binedispun pentru sejurul de la Mamaia. După „micul dejun” care a constat într-un sfert de litru de apă minerală şi o cafea la dozator, am plecat spre plaja unde accesul pentru clienţii hotelului era gratuit, nu însă şi şezlongurile! Ţi se dădea totuşi un pahar cu nămol pe care l-am folosit şi la Mamaia, deşi nu aveam nevoie neapărat de „tratamente cu nămol”.  Mai mare mocirlă ca aceasta în care intrasem la Amara, nu se putea închipui! Credeţi că „minunile” s-au terminat aici? Ia mai citiţi! La intrarea în incinta plajei, era un chioşc, cu un fel de triaj  unde, dacă făceai dovada că eşti cazat la unul dintre cele două  hoteluri  ţi se dădea un pahar cu nămol, pe bază de reţetă. Ar fi fost culmea să-mi ceară şi reţeta! O puştoaică brunetă, cu urme clare de farduri pe fizicul facial şi ochii injectaţi de nesomn, ne ia în primire fără ca măcar să ne răspundă la salut. Observ că e o practică pe la Amara, această lipsă de politeţe. N-am rezistat ispitei de a-i face o poză, cu gândul de a o arăta lumii în halul în care era. M-a observat, şi le-a spus unor indivizi care cărau şezlonguri, despre „eveniment”. După câteva secunde de ezitare, se îndreaptă spre mine un tip, un tânăr în jur de 25 de ani, care, spre surprinderea mea, mi se adresează politicos, spunându-mi că este şeful administraţiei plajei şi cerâdu-şi scuze în numele ei, intuind parcă pentru ce am fotografiat-o pe „unsuroasă”, îmi cere să nu-i postez imaginea pe facebook. Ceea ce am şi făcut. Planificasem să părăsim hotelul la 11.45, de aceea, pe la 11, am plecat de la plajă mulţumiţi totuşi că am avut parte de o vreme frumoasă şi o apă numai bună pentru înot. Maşina era parcată chiar în faţa intrării hotelului. Dimineaţa, la plecarea spre plajă, nu observasem nimic anormal la ea. Acum, dintr-un fel de presimţire a răzbunării prostului, înainte de a intra în hotel, am simţit nevoia să mă uit la jante. Surprizăăă! Anvelopa din partea stângă, faţă, era dezumflată. Vă imaginaţi cum am reacţionat, fiind prima pană din viaţa mea, şi ştiind că în ciuda supravegherii video, era vorba de o răzbunare? Norocul meu că ştiam măcar teoretic ce trebuia să fac în acest caz. Aşa că, am trimis-o pe soţie să ceară conducerii hotelului să-i pună la dispoziţie înregistrarea  video, pentru o eventuală plângere. Când am scos roata de rezervă, pentru că nu fusese folosită niciodată, am constatat că aceasta era cam moale. Văzându-mă în dificultate, în sensul că nu ştiam dacă s-o montez aşa şi s-o folosesc până la prima vulcanizare, un bărbat care părea un fel de şef pe acolo,  le-a cerut unor muncitori de la atelierul hotelului, să-mi umfle roata în parametri. M-am dus la atelier cu roata în cârcă vreo 300 m.,  am umflat-o şi apoi am montat-o, „ca la carte”! Despre vizualizarea înregistrării n-am ce să vă spun pentru că nu se găseau cheile de la camera unde era amplasat dispozitivul de supraveghere, aşa că am renunţat, iar nervii erau oricum încordaţi la maxim.Am plecat din Amara cu senzaţia de ieşire din lagăr şi cu promisiunea pe care mi-am făcut-o, şi anume aceea că în veci n-am să mai calc prin această localitate. Mă frământa gândul că rezerva era  „de vara” iar surorile ei „all season”, astfel că am hotărât ca la primul atelier de vulcanizare întâlnit s-o repar pe cea rănită şi s-o montez la loc. Şi, parcă prevestind frumuseţea vacanţei ce avea să urmeze, Dumnezeu mi-a scos în cale un astfel de atelier, chiar la ieşirea din Amara, cred că ultima casă de pe şoseaua spre Slobozia. Faza trebuie şi ea povestită. Intru în curte, văd că nu e nicio mişcare şi deschid o portiţă spre casa în care locuiau proprietarii. Aici găsesc un băieţel firav pe care-l întreb dacă tatăl său e acasă. Tata nu este acasă, îmi spune el, dar dacă aveţi vreo problemă, v-o  rezolv eu. M-am uitat cu suspiciune la el, mai ales că simţisem pe propia-mi piele greutatea roţii.  Zic, te pricepi, nu pari să ai mai mult de 16 ani. În ce clasă eşti? A douăsprezecea, îmi zice el, mândru. Atunci îi spun despre ce este vorba şi, după ce l-am văzut acţionând, mi-am dat seama că n-am întâlnit prea mulţi meseriaşi ca el în acest domeniu al vulcanizării. A lucrat exact cum ar fi făcut-o un mare specialist. Şi se „distra” cu roata, de parcă ar fi avut un kg. După ce i-a găsit „buba” adică ventilul înţepat, l-a schimbat, a pus roata la loc între surori, pe cea de rezervă înapoi la „cutie”, mi-a adus celelalte roţi în parametri „atmosferici” apoi mi-a spălat maşina. Gheorghe, aşa îl striga o surioară de-a lui de vreo 6 ani, m-a uns pe suflet, drept pentru care, i-am plătit dublul preţului cerut, sumă pe care a acceptat-o cu un fel de jenă, de parcă nu-i venea să creadă. Dacă ar fi ştiut el din ce infern scăpasem....

Cu roata „vindecată” la locul ei, am plecat spre Mamaia via Slobozia, Drajna, apoi A-2 şi A- 4, până la Constanţa. Şi, pentru a înţelege căt de bine a lucrat Gheorghe, anvelopa respectivă e şi acum, la fix două luni de cănd a fost reparată, şi după aproape o mie de km parcurşi, în stare perfectă.

În final vă urez s-auziţi numai de bine, că de rău, aţi auzit de la mine.