si este maltratat fizic și moral pentru asta. Citiți povestea (cam tristă și un pic mai veche ) unui om care a crezut că descoperirea sa va impresiona lumea. Eu sper ca în doar câțiva ani să vedem "farfurii zburătoare", așa cum vedem astăzi avioanele. Precizez că pentru înțelegerea subiectului vă trebuie un nivel minim de cunoștințe de fizică, în special despre magnetism .
DISCURILE
ZBURĂTOARE ALE LUI JOHN SEARL
https://www.youtube.com/watch?v=pUUvhuQtba4
Pe
parcursul secolului trecut au existat mulţi inventatori care au brevetat
discuri zburătoare, fie ele gravitaţionale sau nu. Acum, graţie internetului,
începem să aflăm de ei şi de invenţiile lor. Iată un capitol dintr-o carte
interesantă, „Experimentul Pământ” de Hartwig Hausdorf, apărută în 1998 la
Editura Domino: „Discurile zburătoare ale lui John Searl”. Este una dintre
poveştile cele mai fascinante, incredibile şi nu mai puţin adevărate dintre
toate nebuniile pe care le-am trăit şi le mai trăim în secolul nostru. Ea ne
arată cum superficialitatea şi ignoranţa pot fi transformate în maşinaţiuni
criminale, cu scopul de a minimaliza realităţi incomode. Şi asta pentru simplul
motiv că „nu poate să fie ceea ce nu are voie să fie”. Este istoria
inventatorului englez John Roy Robert Searl, care a pornit pe urmele misterului
modului de propulsie al obiectelor zburătoare în formă de disc, pe care le-am
putut vedea pe cer cu mult timp înaintea anului 1947. Iată un om care a fost
mai aproape de misterele obiectelor zburătoare necunoscute decât vor acum mulți
oameni să creadă.
«John
R.R. Searl s-a născut pe 2 mai 1932 în localitatea Wantage, Anglia, tatăl său
fiind în acea perioadă cantonat într-una dintre unităţile armatei britanice cu
baza în India, cu gradul de subofiţer. În mod dramatic – lucru care i-a însoţit
în mod constant existenţa – John s-a născut prematur, iar din cauza slăbiciunii
lui din primele săptămâni de viaţă, doctorii nu i-au dat prea multe şanse de
supravieţuire. Contrar părerii medicilor, el s-a întremat în următoarele luni,
nu fără a fi scutit de alte neplăceri: copil fiind, a căzut din acel cearşaf
indian, folosit în mod tradiţional pentru odihna şi transportul sugarilor, iar
la vârsta de 6 ani a făcut o dublă pneumonie, care a fost cât pe ce să-l coste
viaţa.
Băiatul
s-a întremat şi de această dată şi imediat după convalescenţă a fost trimis la
un cămin pentru copii. Când a crescut a fost încredinţat unor părinţi adoptivi,
în familia cărora şi-a petrecut 12 ani de viaţă. În timpul celui de-Al Doilea
Război Mondial locuia cu părinţii lui adoptivi în apropierea unui aerodrom al
Royal Air Force, care era adesea ţinta bombardamentelor avioanelor inamice. În
timp ce John se afla acolo, un avion de bombardament care nu a putut decola a
ajuns pe terenul lor de joacă! Din fericire, bombele din avion nu au explodat.
Din nou tânărul Searl a fost foarte aproape de moarte.
Războiul
a luat sfârşit şi în 1946, la vârsta de 14 ani, a fost trimis de părinţii lui
adoptivi într-o şcoală a marinei militare, unde urma să se pregătească pentru a
deveni ofiţer de transmisiuni al Royal Navy. O boală misterioasă, pe care
niciunul dintre doctori nu şi-a putut-o explica, i-a încheiat cariera militară
tot aşa de repede cum a început. Încă o dată John nu avea, după verdictul
medicilor, nicio şansă de supravieţuire. Dar după întoarcerea acasă s-a
însănătoşit.
În
același an, John Searl a început ucenicia ca electrician de montaj la Midland
Electricity Board (MEB), o întreprindere din Birmingham. Aici se produceau,
pentru trebuinţele interne, magneţi permanenţi pentru contoare electrice. El a
reuşit să-şi însuşească materia în scurt timp. Deja din anii tinereţii deţinea
informaţii temeinice despre modul de fabricaţie, procesele electrice care au
loc şi aparatele necesare pentru producerea lor. A obţinut de la conducere
permisiunea să intre în laboratorul de încercări, iar după program să-l
folosească pentru experienţele sale proprii. Încercările lui Searl au început
cu cercetări asupra magneţilor permanenţi, care l-au dus în final la
descoperirea unor proprietăţi magnetice deosebite, necunoscute până atunci.
După experienţele la care a utilizat generatoare electrice, a observat că la
părţile metalice care se rotesc, apar regulat nişte câmpuri electromagnetice
slabe. Aşa a ajuns la convingerea că, la un număr corespunzător de rotaţii,
electronii sunt înghesuiţi de forţa centrifugă spre exterior. Din această
cauză, marginea obiectului ce se roteşte are, în comparaţie cu partea centrală,
o încărcătură ionică negativă. Ca să cerceteze mai exact acest efect, el a
construit în anul 1950 diferite inele de ghidaj, rotative.
Doi ani
mai târziu, Searl a conceput un rotor în formă de disc, care avea un diametru
de cca un metru. Acesta era împărţit în segmente distincte şi avea la partea
exterioară un număr de electromagneţi ordonaţi radial, alimentaţi cu acel
curent care se genera prin rotaţia discului. Searl a făcut primul test al unui
asemenea obiect în formă de disc împreună cu prietenul său, pe un câmp liber.
Ei au folosit la startul rotorului experimental un mic electromotor. Această
încercare a produs puterea aşteptată, dar la un potenţial electronic foarte
înalt. Deja, de la viteze de rotaţie relativ mici s-au produs tensiuni de ordinul
a 100 kV, care s-au exteriorizat prin efecte tipic electrostatice. În jurul
obiectului se putea auzi un sunet distinct, neobişnuit, iar pe deasupra se
simţea şi un miros specific de ozon.
Deodată
s-a întâmplat ceva neobişnuit. În timp ce începea să se rotească tot mai
repede, generatorul în formă de disc s-a ridicat de la sine. A rupt cablul de
legătură care îl lega de motorul electric şi s-a ridicat cca 15 m de la sol. A
rămas acolo plutind un timp scurt, rotaţia devenind tot mai mare. In timpul
acesta, obiectul s-a înconjurat de o lumină stranie, cuprinzând toată paleta de
nuanţe de roşu. Locuitorii din vecini s-au plâns ulterior că aparatele lor de
radio au început să zbârnâie înnebunite, fără să fie conectate la reţea.
Mărindu-şi în mod inexplicabil viteza de rotaţie, discoidul, după scurta
perioadă în care a rămas suspendat în aer, s-a ridicat cu o acceleraţie
fantastică şi a dispărut brusc din raza vizuală a lui Searl şi a prietenului
său.
Acesta a
fost un incident incredibil, dar în acelaşi timp şi o pierdere dureroasă pentru
tânărul inventator. El îşi investise toate economiile în procurarea de
materiale - nu tocmai ieftine - de care avea nevoie la construirea discului
zburător. Despre experienţele sale a auzit în anul 1952 un anume George Haynes,
care în timpul care a urmat l-a sponsorizat generos. Acest om era bolnav
incurabil (avea cancer) dar pentru Searl el a devenit un adevărat părinte, care
l-a ajutat într-un mod deosebit. Reverendul George Haynes era aşa de interesat
de acest fenomen, că a finanţat amenajarea unui laborator în şopronul din
grădină, ca și procurarea de materiale, care să-i asigure tânărului inventator
continuarea cercetărilor.
În
puţinele luni pe care George Haynes le-a mai avut de trăit, a asistat la încă
şase experimente cu discurile zburătoare ale lui Searl. La o decolare
neprogramată, acoperişul şopronului a fost găurit ca lovit de un proiectil de
artilerie. În timpul fiecărui experiment, obiectul era înconjurat de un inel de
lumină care căpăta toate culorile din spectrul vizibil. În urma cercetărilor,
Searl a ajuns la concluzia că paleta de culori care învăluia discul era
dependentă de puterea energiei emise, posibil prin încărcarea electrostatică a
mediului înconjurător. Aceste lumini stranii ne duc cu gândul la fenomenele OZN
din zilele noastre.
Pe data
de 13 septembrie 1965, către ora unu noaptea, sergentul Gene Bertrand patrula
pe o stradă de centură, în apropiere de orăşelul Exeter din New Hampshire, SUA.
Acolo el a văzut oprită pe stradă o maşină cu motorul pornit. Căzută peste
volan, tremurând de frică şi de enervare, o doamnă total răvăşită se opunea cu
isterie să plece mai departe. Un uriaş corp roşu zburător o urmărise mai multe
mile, după care dispăruse peste pădure. Sergentul Bertrand tocmai încerca s-o
liniştească pe doamnă, când un apel telefonic urgent i-a venit prin radio de la
centrala poliţiei: La secţia sa se prezentase un tânăr care, foarte înfricoşat,
i-a spus funcţionarului aceeaşi poveste. Şi el fusese urmărit de un obiect
zburător roşu, care plutea pe deasupra lui, şi de frică s-a ascuns în şanţul
drumului.
După ce a
patrulat cel puţin două ore zadarnic prin împrejurimi, sergentul Bertrand şi
cei câţiva colegi de-ai săi au ajuns la concluzia că trebuie să existe o
explicaţie naturală a faptelor petrecute. Tocmai când se întorceau nervoşi spre
secţie, trecând pe lângă un ţarc în care se aflau cai, animalele au intrat
brusc în panică. În acelaşi moment, toată zona a fost inundată de o lumină
roşie, stridentă. Peste pomi plutea un obiect roşu, uriaş, în formă de disc,
care părea să se îndrepte lent spre poliţişti. Abia după ce o a doua maşină de
patrulare a oprit cu cauciucurile scârţâind, obiectul neidentificat a zburat
mai departe. Martori oculari au relatat despre aceste lumini stranii, care s-au
raportat în lumea întreagă. Aceste lucruri ne duc exact înapoi la inventatorul
nostru englez. De ce mister s-a lovit John Searl în timpul cercetărilor sale?
Dar să
urmărim derularea faptelor într-o ordine cronologică. S-a întâmplat exact în
acele zile când murea preotul George Haynes – cel care finanţase laboratorul şi
materialele pentru experimentele lui Searl – când un membru al Royal Air Force,
enervat de experienţele lui Searl, a tras cu puşca asupra lui. Era deranjat de
aceste experimente neobişnuite. Din fericire, Searl nu a fost rănit, deoarece
soldatul a folosit pentru atac o armă cu aer comprimat.
Searl nu
s-a simţit intimidat. În anii următori, el a adunat o echipă mică de
colaboratori pasionaţi, cu ajutorul cărora a construit discuri de zbor mai mari
şi mai bune. A observat că la potenţiale negative foarte înalte, de până la
1014 volţi, pe lângă mirosul caracteristic de ozon, la marginea exterioară a
discului se forma un vacuum şi apărea mereu tipica lumină sclipitoare.
Un
accident tragic a avut loc în anul 1963. Searl, căruia între timp i-a devenit
clar că ajunsese pe urmele unei descoperiri epocale, a trimis invitaţii la Casa
Regală Britanică şi la alte instituţii. „Supusul Maiestăţii Sale” a planificat
o prezentare a calităţilor de zbor ale discului conceput de el în faţa
reprezentanţilor din politică, administraţie, ştiinţă, industrie şi armată.
Ignoranţa lor a fost nemărginită. Şi, deoarece Searl a cheltuit mult cu
pregătirile, acest fiasco l-a dus într-o situaţie financiară precară.
În
acelaşi an, prin înlănţuirea unor împrejurări nefericite, s-a produs din păcate
şi un accident mortal. Când unul dintre discuri, după un test de lungă durată,
a fost adus pe pământ, fostul colaborator John Judge a vrut să demonteze
aparatele de măsură şi control. Sprijinindu-se cu mâna de învelişul din fibre
de sticlă al discului, şi-a pierdut brusc cunoştinţa, iar medicul chemat în
grabă n-a putut decât să constate decesul. Procuratura a intrat în funcţiune.
Lui Searl i s-a interzis să mai facă orice fel de cercetări la acest proiect.
Această decizie i-a îngreunat mult cercetările. Aşa cum domnul Searl mi-a
declarat personal, s-a găsit explicaţia pentru acel accident nefericit: „Prin
evoluţia îndelungată pe orbita pământului, învelişul din fibră de sticlă al
discului a generat, prin reacţii chimice pe care nu le-a prevăzut nimeni, o
substanţă toxică”. Fiind un luptător, cum îi place să fie considerat, nu a
cedat. El avea în faţa ochilor o ţintă clară. Era vorba de primul disc telecomandat
trimis pe o orbită controlată, care în timpul parcurgerii traiectoriei să nu
prezinte nicio lacună de proiectare.
Searl a
trebuit să îndure încă vreo câţiva ani de privaţiuni materiale. Oamenii de
ştiinţă cu care a vrut să intre în legătură n-au avut pentru el decât cuvinte
de batjocură, dispreţ, ignoranţă şi îngâmfare. La un spirit aşa de
„ştiinţific”, el s-a dedicat mai bine continuării cercetărilor în echipa sa
modestă. A venit şi ziua de 30 iunie 1968. John Searl şi ajutoarele sale erau
pregătiți să lanseze discul telecomandat experimental P-II. Voiau să facă
această lansare pe un câmp liber la Mortimer, un sat lângă Reading, la vest de
Londra, spre Cornwall, o peninsulă în sud-vestul Angliei. Dar să-l lăsăm pe
constructor să povestească singur:
„Dacă va
fi construit vreodată modelul la scară naturală, P-II ar putea fi prototipul
unui vehicul care să prezinte soluţii în transportul de pasageri. Noi ştiam de
la încercările anterioare că discul dispune de calităţi de zbor excepţionale.
Ele au depăşit toate aşteptările noastre. Discul poate urca şi rămâne la
comandă pe loc, fără ca vântul să-l poată mişca măcar cu un centimetru. Nu face
niciun zgomot.
Oamenii
de aici (e vorba de câteva perechi de ochi care ne spionează de după un gard)
se ascund de noi ca şi cum am fi nişte fiinţe venite din altă lume. Ne observă
de după pomi, sau din spatele porţilor, dar niciunul dintre ei nu se apropie.
Din punctul nostru de vedere e destul de comic să le observăm reacţiile. Cu
toate că soarele este pe cer, nu este cald. Vântul suflă rece. Dar noi suntem
fericiţi cu P-II. Vom încerca să facem un zbor exact la ora 15:00 GMT; pentru
aceasta, am asigurat cu energie toate aparatele de la bord. Cu toate că suntem
foarte ocupaţi, pot să-i observ pe curioşi din unghiul în care mă aflu, dar
niciunul nu a îndrăznit să se apropie de terenul nostru. Am dus discul P-II,
care cântăreşte circa 500 kg, pe un loc destul de departe de liniile de înaltă
tensiune.
Acele
ceasului se apropie de ora 15:00. Întrebăm la Cornwall dacă totul este
pregătit. Inimile noastre bat mai puternic şi cu toţii suntem asudaţi, nu
pentru că s-ar fi încălzit afară, ci pentru temerea ca discul nostru să nu
asculte de semnalul radio, să decoleze şi să-l pierdem de tot. Încă un minut.
Sunt lac de sudoare, genunchii încep să-mi tremure. Ce se întâmplă dacă discul
nu urcă pe o traiectorie verticală destul de mult ca să treacă peste liniile de
înaltă tensiune? Dacă discul atinge cablurile de înaltă tensiune sau se apropie
prea mult de ele, s-ar produce un scurtcircuit afectând o rază de câţiva
kilometri.
Momentul
lansării generatorului în formă de disc a venit. El este antrenat din afară de
un mic motor Diesel. Trece un minut, după care un releu întrerupe automat
transmisia de energie. Deja nu mai putem să accelerăm generatorul discului.
Acum el acţionează singur. Am luat un aparat de fotografiat să imortalizez
clipa, fixez timpul de expunere la 1/5000 sec., diafragma maximă. Când
generatorul a pornit, s-a produs un zumzet al cărui ton a devenit tot mai acut,
până când nu s-a mai auzit deloc. Pot să simt cum îmi bate inima prin cămaşa
udă de sudoare. Venele de la picioare s-au umflat, arterele de la mâini au
ieşit parcă afară din piele. Părul ud îmi atârnă peste nas în jos. Va urca
oare? Brusc, discul ţâşneşte ca din puşcă, ridicându-se atât de repede, încât
cu mare efort reuşesc să-l fixez în ocular. Iată-l! Îl fotografiez emoţionat,
schimbând poziţiile cât se poate de repede. De altfel, fiecare membru al
echipei face fotografii. Discul se apropie ameninţător de reţeaua de înaltă
tensiune. Eu am terminat cu fotografiatul şi îmi consemnez impresiile. La start
părea că se cutremură suprafaţa pământului, dar n-am simţit nicio mişcare. Mă
uit înapoi spre observatori, cred că sunt speriaţi de moarte. Apoi urmează telefonul:
Discul zboară acum peste Cornwall. Este ora 15:03. Încercăm
să ne revenim din emoţie, dar inima mea bate ca nebună. Echipa noastră din
Cornwall trimite acum discul înapoi. Mergem spre locul de lansare şi constatăm
că împreună cu pământul s-a tras afară şi iarba şi mărăcinişul. Locul unde a
fost amplasat discul e răvăşit. Se poate vedea un inel şi mărăcinişul de la
margine culcat în direcţia locului sterp. Mai avem de rezolvat problema
stratului vegetal de la suprafaţa solului şi a inelelor arse”.
Acest
fenomen al inelelor arse la locul de aterizare al OZN-urilor este răspândit în
toată lumea. Într-o carte anterioară am arătat că în China, în deşertul Gobi,
după aterizarea unui obiect neidentificat a rămas o cruce. Cercetătorul francez
Aimé Michel descrie un caz petrecut în anii ‘50, în care s-a produs acelaşi
fenomen pe sol ca şi în cazul experimentului discului P-II.
În seara
de 4 octombrie 1954, către orele 20:00, doamna Fournet din Poncey-sur-l'Ignon
împreună cu câteva vecine a făcut o descoperire deosebită. La cca 20 de metri
depărtare de casa ei a văzut în aer un obiect luminos, care plutea şi se
balansa peste luminişul vecinului, domnul Cazet, părând să caute un loc de
aterizare lângă un pom. După spusele doamnei Fournet, obiectul avea un diametru
de cca 3 metri, o formă eliptică şi emana o lumină roşie. Când doamna Fournet a
fugit să aducă şi alţi martori, OZN-ul a început să urce cu o viteză
incredibilă. Sub locul unde obiectul a plutit deasupra pământului, s-a găsit o
gaură adâncă. Pe o suprafaţă de 1,5x0,6 metri pământul părea să fi fost supt.
Pământul scos era format din bulgări de 20-30 de centimetri, care se găseau
împrăştiaţi la 4 metri de crater. În pământul proaspăt răvăşit din centrul
craterului se târau nişte viermi albi (!). Craterul misterios avea la jumătatea
adâncimii un diametru mai mare decât la suprafaţă. Un fapt deosebit este acela
că rădăcinile pomilor din interiorul craterului au rămas intacte, ceea ce ar fi
fost imposibil la săparea unei gropi normale. Toate indiciile ne arată că masa
de pământ a fost dislocată prin formarea unui vid uriaş.
Peste ce
fel de mistere ale farfuriilor zburătoare a dat inventatorul englez John Searl
în anii în care a făcut cercetări şi care seamănă aşa de mult cu relatările
despre „modernele” fenomene? Este acest outsider, indiferent pe ce cale, un
precursor al tehnologiei moderne a extratereştrilor? A reuşit el oare, cel
puţin în parte, să folosească în discurile lui o parte din ştiinţa acestora?
Privind cu atenţie faptele, aceste incertitudini se transformă în mod treptat
în evidenţe ale unei realităţi ignorate. Dispun discurile sale şi de alte
proprietăţi asemănătoare cu OZN-urile observate în zilele noastre? Se poate
spune că da, pentru că:
- Nu se
produce nicio încălzire prin frecare la zborul prin atmosferă;
- Discul
nu produce în timpul zborului niciun zgomot;
- Bang-ul
sonic, specific trecerii prin atmosferă în viteză supersonică, lipseşte.
Aici ca
şi acolo există o comparaţie între avioanele standard şi comportarea atipică a
discurilor zburătoare în jurul cărora se formează câmpuri electrostatice.
În cadrul
unei expuneri, Hermann Oberth (1894-1989), pionier şi tată spiritual al
cuceririi cosmosului, a vorbit despre principiul de antrenare al obiectelor
zburătoare neidentificate. La intrarea în atmosferă, aerul este împins pe toată
suprafaţa de înaintare prin câmpuri electrice frontale. Acesta este motivul
pentru care nu se aude niciun zgomot. Aici se întâmplă lucruri pe care noi nu
le putem înţelege apelând la cunoştinţele actuale ale fizicii. Deocamdată nu
sunt clare efectele aerodinamice pe care le generează aceste aparate de zbor
discoidale. Putem doar să constatăm diferenţe principiale evidente: avioanele
clasice folosesc modelul de „înşurubare” pentru deplasarea în aer, pe când cele
propulsate reactiv (motoare-rachetă, statoreactoare etc.) preiau în plin şocul
frecării cu aerul. În momentul atingerii vitezei de 1 Mach (viteza sunetului în
atmosferă) se produce o undă de şoc, de formă conică. Aceasta mătură suprafaţa
pământului în zona de propagare, creând aşa-numitul bang sonic, care provoacă,
pe lângă disconfortul auditiv, de multe ori chiar spargerea geamurilor unor
cartiere întregi.
Acţiunea
ionizantă de respingere nu este supusă unei limitări datorată mişcării obiectului
şi nu depinde de presiune. Prin obţinerea câmpurilor electrice foarte înalte,
toate particulele din aer se ionizează înainte să atingă profilul discului,
fiind deviate într-o parte, printr-o respingere electrostatică. La o ionizare
completă, bangul sonic se estompează complet. Aceasta este valabil atât pentru
discurile fabricate de John Searl, cât şi pentru locurile unde au evoluat
OZN-uri, care par să posede o tehnologie mult superioară celei terestre.
„Nimeni
nu vrea să asculte. De ce nu vrea nimeni să ştie de această tehnologie
revoluţionară?” They don't listen – aşa sună răspunsul lui
John Searl la întrebarea de ce o tehnologie dezvoltată acum 40 de ani rămâne şi
acum neluată în seamă. Savanţii britanici la care a apelat, cu intenţii bune,
pentru un schimb de păreri, l-au tratat cu aroganţă şi batjocură, aşa că
autodidactul a fost ascultat numai de un profesor universitar japonez. La
rezultate asemănătoare cu cele ale lui Searl a ajuns în decursul timpului şi
prof. Shinichi Seike. Savantul japonez a găsit o soluţie a ecuaţiilor de
mişcare într-un câmp electric alternativ care este supus unui câmp magnetic.
Soluția este similară cu teoria sa asupra rezonanţei electrice a nucleului. La
o anumită frecvenţă de rezonanţă pot să apară stări de entropie negativă. Sau,
spus mai clar: Energia se scurge din câmpul magnetic al pământului (aici, un
generator) într-un alt sistem (obiectul).
Bazându-se
pe aceste teorii, Seike a dezvoltat diferite modele de generatoare care
lucrează după principiul rezonanţei nucleului. Într-un câmp electric alternativ
de foarte înaltă frecvenţă se produce o accelerare a unor mase şi se formează
pe deasupra componente de câmp paralele (aici, câmpul magnetic terestru), care
produc o învăluire într-un curent continuu staţionar. Aparatele de încercare pe
care le-a conceput savantul japonez erau construite astfel: discul din titanat
de bariu, mai multe bobine de ferită şi trei condensatoare de încărcare, care
creau împreună un câmp electric alternativ, după modelul descris anterior.
Date
detaliate ale unei asemenea tehnologii, acordată pe muzica viitorului, cu
ajutorul căreia se poate transforma gravitaţia în energie electromagnetică,
care să fie folosită la antrenarea unui disc zburător, au fost descrise de
fizicianul japonez Shinichi Seike la începutul anilor ‘70, într-o carte de-a
sa. Acolo el a arătat că există posibilitatea de a crea în interiorul corpului
zburător un câmp gravitaţional artificial, care poate să slăbească în mod
corespunzător forţa de atracţie a pământului sau chiar s-o anihileze,
facilitând propulsia verticală. Această teorie, pusă în practică, i-ar putea da
obiectului zburător o acceleraţie de neimaginat. Acest lucru, precum şi o
schimbare de direcţie neaşteptată, n-ar crea probleme echipajului unei asemenea
nave. După spusele profesorului Seike, acele forţe inerţiale care apar la
navigaţia aeriană şi spaţială, aici dispar complet. Aceasta, deoarece într-o
gravitaţie artificială controlată, fiecare atom va rămâne într-o stare
compensată. Aceste însuşiri se potrivesc mult cu nenumăratele relatări ale
celor care au văzut farfurii zburătoare.
Să ne
întoarcem la inventatorul nostru. Pe lângă generatorul SEG (Searl Effect
Generator) folosit la discurile zburătoare, el a creat şi un foarte practic
generator care putea produce curent electric pentru consumul casnic, asigurând
independenţa faţă de reţeaua electrică. Se pare că această treabă a încurcat
nişte personalităţi, nepicându-le deloc bine o asemenea iniţiativă.
Deja din
anul 1955, John Searl devenise din punct de vedere energetic independent, prin
mai sus amintitul generator casnic. Ce s-a întâmplat totuşi la începutul anilor
‘80 se poate considera ca fiind una dintre metodele mafiote cele mai urâte. În
anul 1985, centrala electrică locală i-a cerut lui Searl plata curentului
pentru 30 de ani, cu toate că el era independent din punct de vedere energetic.
Desigur, John Searl a refuzat să plătească această sumă astronomică. Scurt timp
după aceea un grup de bătăuşi a intrat în casa lui şi a pustiit totul, începând
de la pivniţă şi până în pod. Motivul principal al vandalismului era de fapt
generatorul de curent, care a fost smuls din perete cu violenţă şi distrus
complet. Când Searl a chemat poliţia în ajutor, a trăit cea mai mare surpriză:
nu au fost arestaţi bătăuşii, el însuşi a fost dus la secţia de poliţie,
chipurile pentru a i se asigura protecţia! În realitate, a fost o acţiune de
sprijinire a metodelor banditeşti ale industriei de electricitate prin nu mai
puţin bizara intervenţie a poliţiei. Este de necrezut! Aceasta ne aminteşte de
filmele poliţiste de serie, în care o victimă izolată trebuie să facă faţă
unor forţe puternice ale întunericului. Realitatea e şi mai neliniştitoare!
Deoarece Searl nu a vrut şi nu a putut să plătească enorma sumă pentru 30 de
ani, judecătorii, în numele „Maiestăţii Sale”, l-au trimis la închisoare pentru
15 luni. După ce a fost eliberat, groaza lui nu a luat sfârşit, el stătea
zguduit în faţa resturilor unui infern. Casa îi fusese arsă și munca lui de 30
de ani distrusă dintr-o lovitură. Imperiul lovise pe la spate. Uniunea
banditească a forţelor statale şi a comerţului criminal şi-a arătat adevărata
faţă, schimonosită şi ticăloasă.
Între
timp a ajuns la trista certitudine că fosta lui soţie nu era străină de această
vânătoare şi de distrugerea utilajelor şi aparatelor cu care a lucrat o lungă
perioadă de timp. Disperat din pricina acestei trădări, John a cumpărat, cu
ultimii bani pe care îi mai avea în buzunar, otravă şi a încercat să se
sinucidă. Şi aici se poate vedea tot dramatismul care a străbătut viaţa lui
Searl încă de la început. Din fericire, gardul viu după care voia să-şi încheie
socotelile cu viaţa nu era aşa de retras cum şi-ar fi închipuit el. Un trecător
întârziat îşi plimba câinele, când a observat că nu putea să-i mai stăpânească
agitaţia, tremurul nervos şi scheunatul. Enervat, omul a lăsat câinele să fugă
spre gardul viu. A văzut un om care zăcea sub gard. Aşa l-a găsit pe inventator
zăcând fără viaţă, întins pe pământ. Considerat deja mort, Searl a fost dus la spitalul
cel mai apropiat, unde i s-a constatat moartea clinică. Dar unui asistent
medical mai atent nu i-a scăpat faptul că la presupusul mort mai putea
recunoaşte unele semne slabe de viaţă. El era într-o comă profundă din care a
ieşit după o terapie intensivă de câteva săptămâni. După zece luni a părăsit
clinica. Dar nu mai dispunea de nimic în afară de hainele de pe el.
Pentru
informaţiile folosite în acest capitol, trebuie să-i mulţumesc lui Herbert
Schneider, care a depus o muncă migăloasă, nu de puţine ori asemenea celei de
detectiv. De fapt, el a fost la vremea respectivă singurul care a reuşit să-l
contacteze pe John Searl. Aceasta, pentru că inventatorul, tracasat după atâtea
catastrofe personale, se hotărâse să se piardă în anonimat. Faptul că Herbert
Schneider a reuşit să discute cu el se datorează interesului său personal, în
anii ’80, pentru ştiinţele de frontieră. Departe de a fi considerat un om
credul, pe lângă alte ştiinţe, era interesat şi de fenomenele OZN. El
descoperise deja în anii ‘70 în
lucrarea de bază a vărului său Adolf Schneider o relatare despre John Searl.
Cartea l-a atras în această direcţie. Exista oare un om capabil să construiască
discuri zburătoare funcţionale, care să corespundă cu rapoartele martorilor
oculari despre calităţile de zbor ale obiectelor zburătoare neidentificate?
El a
decis în 1985 să-l găsească pe acest om, adevărată legendă vie şi să se
convingă ce este cu această fantastică faimă: „Editura şi autorul cărţii mai
sus amintite n-au putut să-mi dea informaţii asupra locului în care s-ar afla
inventatorul englez. Din contră, am fost asigurat că Searl nu s-ar mai găsi
printre cei vii”. Acum ştim mai bine. În acele timpuri, de frica represaliilor,
Searl şi-a schimbat mereu adresa. Încrederea în autorităţi şi instituţiile
statului îi sunt zdruncinate până în zilele noastre. Oare cui trebuie să-i
mulţumim pentru această atitudine?
Herbert
Schneider a reuşit să afle că, până la data dispariţiei, Searl locuise în satul
Mortimer. Mica localitate se găseşte în circumscripţia Reading, situată la vest
de Londra. Schneider şi-a făcut rost de o carte de telefoane şi a căutat
persoanele din zonă care aveau acelaşi nume, contactându-le. Scrisorile pe care
le-a trimis către cei care se numeau Searl s-au întors nedeschise, cu menţiunea
destinatar necunoscut. Nu existau niciun fel de indicii asupra locului unde
s-ar afla Searl. S-a volatilizat oare acest om? Abia după doi ani de căutări şi
prin nişte stratageme pline de peripeţii, Schneider a reuşit să-l găsească pe
Searl şi să corespondeze personal cu el. Acest lucru l-a costat pe Schneider
întregul său timp liber.
Chiar
după ce s-au găsit, amândoi au avut îndoieli serioase, dacă nu cumva unul
dintre ei şi-a permis o glumă proastă. Dar cu fiecare scrisoare a lui Searl,
lui Schneider i-a crescut convingerea că are de a face cu persoana veritabilă.
Aşa de multe informaţii puteau să parvină numai de la John Roy Robert Searl. În
acest timp, între ei s-a format o prietenie prin corespondenţă. Când Searl i-a
scris că este binevenit în Anglia, Schneider s-a hotărât rapid şi a zburat, în
martie 1988, într-acolo. În timpul vizitei, Schneider a fost curios să afle cum
stă inventatorul cu realizările lui senzaţionale după evenimentele tragice din
anii ‘80. În ceea ce priveşte detaliile tehnice, Searl i-a explicat doar atât
cât era necesar pentru înţelegerea fenomenelor. Inventatorul englez spune:
„Chiar oamenii de ştiinţă întâmpină dificultăţi în înţelegerea teoriilor mele”.
Astăzi
John Searl este ocupat cu munca migăloasă de reconstruire a desenelor şi
observaţiilor făcute timp de 30 de ani, distruse în timpul atacului brutal
asupra laboratorului. În plus el face deja alte planuri, pe care vrea să le
transpună în realitate cu ajutorul unor prieteni binevoitori. Inima maşinii de
zbor a lui Searl este discul care înconjoară SEG (Searl Effect Generator). El
constă din trei inele staţionare şi din numeroase valţuri care se învârtesc
fără să se atingă între ele. Aliajul din care sunt confecţionate părţile
aparatului este alcătuit din fier, aluminiu, siliciu, sulf, titan şi neodim.
SEG se învârteşte aşa de repede, încât prin condensarea electronică se produce
o răcire a sistemului, care la temperatura de 4° Kelvin (–269,16°C) duce la o
inversare de gravitaţie. De aceea, el numeşte aceste discuri şi Invert-G-Vehicles,
ceea ce înseamnă vehicule inversoare de gravitaţie.
După
amorsarea corectă a sistemului de propulsie, SEG începe să se rotească și în
mod normal nu mai poate fi oprit, emițând necontenit electroni. O singură dată
s-a oprit, când o echipă TV a îndreptat o cameră de luat vederi spre discul lui
Searl. A fost, din întâmplare, o undă de înaltă frecvenţă, răspunzătoare de
oprirea generatorului? Aici n-am putut face nicio comparaţie. Nu cunosc nicio
prăbuşire de OZN cauzată de transmisii energetice de o frecvenţă aşa de înaltă.
Se pare că un asemenea eveniment s-a petrecut la 7 mai 1989 în deşertul
Kalahari.
Dar să ne
întoarcem la tehnica folosită de discurile lui Searl. Imediat după ce este
montat, apare o emisie continuă de electroni care asigură înălţarea discului.
Direcţionarea dorită se obţine prin întreruperea emisiei de electroni în
anumite puncte. Neobişnuit este faptul că discul lui Searl zboară în orice
condiţii, iar prin anularea gravitaţiei ajunge să se ridice de pe pământ. Acest
lucru Searl l-a observat deja la cele şase experienţe din anii ’50. Iată şi
paradoxul: Este necesară o energie destul de mare pentru ca obiectul zburător,
respectiv SEG, să poată fi ţinut pe pământ! Despre luminile care se pot observa
noaptea: După spusele lui Searl, ele sunt dependente de cantitatea de energie
care există în jurul discului zburător. Există un raport direct între energia
discului şi spaţiul înconjurător. Mărimea acestuia stabileşte culoarea din
spectrul vizibil, acest lucru determinând neclaritatea conturului.
Putem s-o
dregem şi s-o sucim cum vrem. Evident, inventatorul englez se află pe urmele
unuia dintre cele mai mari mistere din zilele noastre. Se pare că discurile
sale au acelaşi mod de acţionare cu al farfuriilor zburătoare. Tehnologie
extraterestră! Viitorul a început de mult, însă vechea noastră imagine despre
lume ne mai face cu mâna.
Genialul
englez făureşte iarăşi planuri, pe care vrea să le realizeze în viitorul
apropiat. El spune că discurile telecomandate pot fi nu numai dezvoltate, ci
mai ales produse în serie. Searl nu mai duce lipsă de interesaţi, dar a devenit
mult mai precaut. Nu de puţine ori a trebuit să se distanţeze de oportunişti, care
au vrut să-l înhame ca pe un cal de povară la planurile lor meschine. Dar la ce
bun, dacă în afara lui nimeni nu este în stare să dea instrucţiunile necesare
pentru producerea generatorului Searl!
Acum el
îşi pune speranţe în construirea unui disc zburător de mare capacitate, care să
permită utilizatorilor, pe perioade scurte de timp, la fel ca la un avion de
marfă, să facă transporturi rapide în lumea întreagă. Câteva aparate de acest
fel ar putea revoluţiona transportul pe această planetă, ar putea cruţa mediul
înconjurător şi ar putea fi luate drept model pentru realizarea altor proiecte
îndrăzneţe.
Există
planuri şi mai spectaculoase? Poate, a răspuns John Searl, şi a marcat acest
răspuns printr-un surâs serafic, clar şi simpatic, pe data de 4 mai 1996, când
ne-am întâlnit la Londra. Eu îi doresc putere, dar înainte de toate, timpul
necesar să înfăptuiască aceste ţeluri măreţe. Autodidacţii, outsiderii,
practicienii şi născocitorii au fost aceia care au dus mereu omenirea pe strada
progresului şi au făcut paşi importanţi dincolo de domeniul lor. John R.R.
Searl este unul dintre ei. Un ucenic vrăjitor care a răscolit, poate singur,
pizma vechilor zei.»
Sursa: roscribd.com