SFÂNTUL IERARH NICOLAE
"VIS"
URREZĂ LA MULȚI ANI, CELOR CARE PURTAȚI PRENUMELE NICOLAE, NICU, NICOLETA, NICULINA, NINA, TUTUROR ACELORA AL CĂROR PRENUME DERIVĂ DIN ACESTEA, DAR SI CELOR NĂSCUȚI ÎN ACEASTĂ ZI DE SĂRBĂTOARE!
SFÂNTUL IERARH NICOLAE
"VIS"
LA MULTI ANI TUTUROR ACELORA CARE PURTATI NUMELE MINA VICTOR,
VICTORIA
Fericitul Mina, nerăbdând să
vadă nevoia aceea, nici voind să privească cum se cinstesc idolii cei fără de
suflet, și-a lăsat ostășia și s-a dus în munte în pustie, mai bine voind a
viețui cu fiarele decât cu poporul care nu cunoaște pe Dumnezeu. Și umbla din
loc în loc prin munți și prin pustietăți, învățând Legea Domnului, iar cu
postul și cu rugăciunea curățindu-și sufletul său, slujea ziua și noaptea
adevăratului Dumnezeu.
Celor care astăzi vă sărbătoriți
onomastica, Dumitru, Dimitri, Mitică, Dimitrie, Dumitrache, Mitru, Mitrea,
Mitache, Dimitrică, Mitu, Dima, Dumitrica, Dumitra, Demetra, Dumitrița, Dumitrana, Mița ș.a, vă urez LA MULȚI ANI! SĂ TRĂITI CU NUMELE!
Credincioșii îl celebrează azi pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de
mir, care a fost ucis in ziua de 26 octombrie, pentru că a mărturisit credința
creștină refuzând să se închine zeilor.
A fost martirizat în Serbia, la Sirmium. Moaștele sale au
fost aduse în Tesalonic, pe data de 26 octombrie 413. Biserica în care se află
moaștele Sfantului Mucenic Dimitrie a fost construită după incendierea
bisericii ridicate de către guvernatorul Leontie, fiind transformată în
moschee, în anul 1493, iar apoi a fost redată cultului creștin, în anul 1912.
În credința populară, Sfântul Mucenic Dimitrie este și
patronul păstorilor, dar și vestitorul iernii. În ziua de 26 octombrie se
organizează pelerinaje și procesiuni la moaștele sfinte. Episcopul care
participă la această sărbătoare sfințește untdelemnul pe care îl toarnă peste
mirul izvorât din moaște. Acest ulei este dăruit credincioșilor.
„Începând a se lumina de ziuă, au intrat ostașii în temniță la
tine, mare mucenice, aflându-te stând vesel la rugăciune,și îndată au început a
te străpunge cu sulițele; iar tu, nevoitorule, cu suflet viteaz ai ridicat mâna
dreaptă, împungându-te întâia suliță în coastă, închipuind astfel patima lui
Hristos, Domnul tău, Cel cu sulița împuns; în mâinile Lui ți-ai dat sfântul tău
suflet, cântând : Aliluia !”
https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=pfbid0MPLRLcnzkTdTDjVxbcKWXzoh5zQx2iWd6RCQZw5UcZXSMp3HEAqznKD9Cdydb8s9l&id=100003379808217
46.98 secunde și a stabilit un nou record european.
UPDATE 19:33: David Popovici a început cursa de pe culoarul al patrulea. Românul a avut un start exploziv în cea de-a doua semifinală a probei de 100 de metri liber. Românul a întors primul și a căpătat un avantaj vizibil până la finalul cursei.
David Popovici a încheiat cursa în doar 46.98 secunde și a stabilit un nou record european.
În prima semifinală, s-a impus maghiarul Kristoph Milak, cu un timp de 47.76 secunde, timp mai slab decât cel obținut de David Popovici în calificări, 47.20 secunde.
LA MULTI ANI ACELORA DINTRE VOI
Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena sunt
doi dintre cei mai iubiţi sfinţi.
Mărturie stau şi numeroasele lăcaşuri ale
Bisericii Ortodoxe Române, din ţară şi din străinătate, care poartă hramul
Sfinţilor Împăraţi dintre acestea, deosebindu-se catedrala patriarhala din
Bucuresti, închinata Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, ctitorie a
voievodului Ţării Româneşti, Constantin
Șerban Basarab (1654 - 1658), care a fost sfinţită în 1658 de patriarhul Macarie
al Antiohiei şi al Întregului Orient, împreună cu mitropolitul Ştefan al Ţării
Româneşti şi cu episcopii de Râmnic şi de Buzău. Sfântul lăcaş a fost de fapt
forma pe care a îmbrăcat-o evlavia domnitorului şi a credincioşilor din oraşul
lui Bucur faţă de cei doi sfinţi care au marcat profund istoria
creştinismului", a adăugat părintele Ciprian Apetrei.
În anul 2002, la sărbătoarea hramului
catedralei, o delegaţie a Bisericii Ortodoxe din Cipru i-a dăruit patriarhului
Teoctist o raclă cu părticele din moaştele Sfinţilor Împăraţi Constantin şi
Elena, aduse de la Mănăstirea Kykkos, împreună cu o copie după icoana Maicii
Domnului pictată de Sfântul Evanghelist Luca, care se păstrează în mănăstirea
cipriotă.
După aducerea moaştelor, cultul Sfinţilor
Împăraţi Constantin şi Elena a înflorit la Catedrala patriarhală. În fiecare
an, în ziua prăznuirii lor, racla cu sfintele moaşte este scoasă în procesiune
şi aşezată spre închinarea credincioşilor, alături de racla cu moaştele
Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor.
Sfântul
Constantin cel Mare
Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272 - 22 mai
337), cunoscut ca Sfântul Constantin cel Mare, a fost împărat roman, proclamat
Augustus de către trupele sale în data de 25 iulie 306.
Istoricii bisericeşti Eusebiu de Cezareea
şi Lactanţiu afirmă că înaintea luptei de la Pons Milvius (Podul Vulturului),
din 28 octombrie 312, contra lui Maxenţiu, Constantin a văzut pe cer, ziua, o
cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripţia "prin acest semn vei
învinge". Noaptea, în vis, i s-a arătat Mântuitorul, cerându-i să pună pe
steagurile armatei sale crucea creştină, ca semn protector în lupte. Constantin
a câştigat bătălia, iar dovadă a credinţei sale în ajutorul divin este
inscripţia de pe Arcul lui Constantin din Roma, păstrată până astăzi, prin care
el mărturiseşte că a câştigat lupta "prin inspiraţie divină".
În ianuarie 313, împăratul Constantin cel
Mare emite Edictul de la Milan, prin care creştinismul devine "religie
permisă", alături de altele din imperiu. El ia totodată măsuri în favoarea
Bisericii creştine, înlătură din legile penale pedepsele contrare
creştinismului, îmbunătăţeşte tratamentul în închisori, uşurează eliberarea
sclavilor acordând episcopilor şi preoţilor dreptul de a-i declara liberi în
biserici. Protejează prin lege pe săraci, orfani şi văduve, modifică
legislaţia privind căsătoria, îngreunează divorţul şi pedepseşte adulterul.
De asemenea, el a atribuit Bisericii
creştine casele imperiale de judecată (basilikos oikia), care vor purta în
continuare numele de bazilici. Încă din anul 317, a început să bată monedă cu
monograme creştine.
Împăratul Constantin cel Mare a declarat,
în 321, duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, drept zi de odihnă în
imperiu, zi în care şi soldaţii asistau la slujbă. Împăratul
şi familia sa au sprijinit repararea bisericilor, dar au ajutat şi la
construirea altora mai mari şi mai frumoase la Ierusalim, Roma, Antiohia,
Nicomidia, Tyr etc. Totodată, împăratul Constantin cel Mare a construit o nouă
capitală - inaugurată la 11 mai 330 -, transformând oraşul Bizantium în oraşul
Constantinopol, care timp de o mie de ani va fi capitala creştină a Imperiului
Roman. Aici a construit numeroase lăcaşuri de cult printre care Biserica
Sfinţiilor Apostoli.
Din dorinţa de a ajuta Biserica, a
convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, împotriva ereziei lui
Arie. Sub influenţa Sfântului Atanasie cel Mare, Sinodul a proclamat învăţătura
ortodoxă despre dumnezeirea Fiului care este "Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate
s-au făcut" (Simbolul credinţei sau Crezul).
Sfântul Constantin cel Mare a murit în
Duminica Rusaliilor, la 22 mai 337, şi a fost înmormântat în Biserica Sfinţii
Apostoli din Constantinopol, ( Istanbul) ctitoria sa.
Sfânta
Împărăteasă Elena
Originară, probabil, din Drepanum (numit
după aceea Helenopolis), din Golful Nicomidia, se presupune că era fiica unui
hangiu. O legendă ulterioară, menţionată de Geoffrey of Monmouth, spune că era
fiica regelui Coel, care a căsătorit-o cu Constantius Chlorus I pentru a evita
războaiele dintre britanici şi Roma. Constantius Chlorus a divorţat de ea, în
jurul anului 292, pentru a se căsători cu fiica vitregă a lui Maximian,
Teodora. Constantin, fiul Elenei, a devenit apoi împărat al Imperiului Roman
şi, ca urmare a ascensiunii acestuia, ea a devenit o prezenţă importantă la
curtea imperială.
Potrivit istoricului Eusebiu, Sfânta Elena a primit
botezul în anul 313. Sfânta împărăteasă a fost o creştină foarte evlavioasă
sprijinind ridicarea a numeroase lăcaşuri de cult, printre care Biserica
Învierii Domnului zidită lângă Sfântul Mormânt, biserica din Ghetsimani, precum
şi alte 18 lăcaşuri de cult. De asemenea, Sfânta Elena a mers la Ierusalim,
unde a găsit crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos. Sfânta
Cruce a fost mai apoi înălţată solemn în văzul poporului creştin de episcopul
cetăţii Ierusalimului, Macarie I, la 14 septembrie 326. Sfânta Împărăteasă a
murit la Roma, în anul 327.
În ziua de 21 mai, în calendarul popular
este o sărbătoare a păsărilor de pădure, numită Constandinu Puilor sau
Constantin Graur. Se crede că în această zi, păsările îşi învaţă puii să
zboare.
În această zi, era interzis să se
muncească iar, prin odihna de la muncile câmpului, se credea că recoltele nu
vor fi mâncate de păsări.
Ziua de Constandinu Puilor era ultima zi
în care se mai semănau porumbul, ovăzul şi meiul. În popor se spune că tot ce
se seamănă după această zi se usucă.
Este ziua în care păstorii hotărăsc cine
va fi baci, unde se vor face stânele şi pe cine vor angaja să le păzească pe
timpul păşunatului. Se măsoară şi se înseamnă pe răboj laptele de la oile
fiecăruia.
172
Ca și Eminescu, zeii și geniile nu mor niciodată!
Ziua Culturii Naționale pe care o sărbătorim astăzi, nu putea fi decât de ziua
nasțerii Nemuritorului.
Motto:
"Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrundă cum a fost!"
...
"De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Famenii din ziua de-astăzi să mă-nceapă-a lăuda:
Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură
Laudele lor desigur m-ar scârbi peste măsură."
Sunt convins că nu prea multă lume a avut prilejul să citească o astfel de
descriere a Luceafărului făcută de marele Caragiale. Cerându-mi scuze pentru
nerespectarea ortografiei originale, vă las să-l "vedeţi" pe
Eminescu, şi prin ochii dramaturgului.
„Sunt peste douăzeci de ani de atunci. Locuiam într-o casă unde trăsese în
gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării
actorilor se sfârşise: era toamnă, şi aceste păsări călătoare se întorceau pe
la cuiburile lor. Văzându-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de
mândrie:
„ Îţi place să te ocupi cu literatura... Am şi eu un băiat în trupă care
citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte, şi are mare talent: face
poezii; ne-a făcut şi nouă câteva cuplete minunate. Eu cred că ţi-ar face
plăcere să-l cunoşti”
Şi-mi povesti cum îl găsise într-un hotel din Giurgiu pe acest băiat – care
slujea în curte şi la grajd – culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller.
În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan – biblioteca băiatului –
plin cu cărţi nemţeşti. Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea niciun
viciu. Era străin de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se
vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aici din cine ştie ce împrejurare.
Actorul îşi propuse să-l ia ca sufleur cu şapte galbeni pe lună şi băiatul
primi cu bucurie. Îşi luase biblioteca şi acuma se afla în Bucureşti. Seara
trebuia să vină la directorul lui – astfel puteam să-l văd. Eram foarte curios
să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce, îmi închipuiam pe tânărul aventurier ca pe o
fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare.
...
Tânărul sosi. Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete
mari, negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre
ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc
melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil
predestinat durerii pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.
„ Mă recomand, Mihail EMINESCU”
...
În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă – cel mai mâhnit
suflet în trupul cel mai trudit!
Şi dacă am plâns când l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admiratorii şi
invidioşii, sub teiul sfânt, n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda
vieţii, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la
oameni, de la ea însăşi. Acest EMINESCU a suferit de multe, a suferit de foame.
Da, dar niciodată nu s-a încovoiat: era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una
care se găseşte pe toate cărările.
Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Şerban Vodă, după
ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt
Eminescu nu se va mai găsi poate. „
Ion Luca Caragiale, 1889, iunie, 18