Pagini

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

De la Silvia Popovici, la Sergiu Nicolaescu



Acum 20 de ani, exact în 1993, am fost detaşat la Secţia Parchetelor Militare pentru executarea unor activităţi de cercetare penală specială, care să contribuie la lămurirea unor situaţii conjucturale complicate generate de evenimentele din Decembrie 1989, în special în zona Televiziunii Române.
Pe parcursul acelui an am avut deosebitul prilej de a sta de vorbă cu diverse personalităţi ale  momentului, sau, în cazul lui Sergiu Nicolaescu, ori al Didei Drăgan, de a le intra în casă şi a solicita declaraţii de la sora marelui regizor în primul caz, ori de la părinţii artistei, în cel de-al doilea. Înainte de a vă povesti despre accesul în apartamentul din strada „ Muzeul Zambaccian”,  al marelui regizor (Dumnezeu să-l ierte!), trebuie să vă relatez nişte întâmplări  legate de actriţele Sivia Popovici şi Leopoldina Bălănuţă, precum şi despre actorii Mihai Fotino şi Horaţiu Mălăele, sau  despre doamna Mitzura Arghezi. Ca să nu lungim prea mult povestea vreau să vă spun că cercetările noastre vizau calitatea de martor ale acestor personalităţi, fapt pentru care ne procurasem nişte formulare „standard” de declaraţii, care puteau stârni teamă celor cărora li se adresau, ele având inserată în partea dreaptă, opus antetului,  expresia binecunoscută a declaraţiilor în acest caz: „ Dată în faţa mea, ofiţer cu cercetarea penală specială,... data...semnătura...”. Urma apoi „ DECLARAŢIE... Subsemnatul/a... născut/ă  la data de...în localitatea..., judeţul..., domiciliat/ă în ...fiul/fiica lui... şi al...., în legătură cu..., declar următoarele...
Şi pentru ca  martorii să intre în atmosfera de cooperare, sarcina mea era ca, după ce prezentam legitimaţia care îmi dădea dreptul să le solicit aceste declaraţii, să destind atmosfera spunîndu-le din capul locului că demersul nostru viza în primul rând elucidarea împrejurărilor în care îşi pierduseră viaţa în perioada 22 - 30 decembrie 1989, unii militari şi civili din perimetrul Televiziunii Române. Acest lucru se întâmpla de regulă la o cafea, pe care aproape fără excepţie, gazdele noastre ne-o ofereau cu plăcere şi  generozitate.  Şi în timpul acestei „ceremonii”,  canalizam discuţia iniţială spre aspecte legate de evoluţia profesională a interlocutorului, pe primul plan punând apoi rugămintea obţinerii unui autograf. Abia după aceea treceam la declaraţie, pe care, spre surprinderea mea, nicio persoană căreia i s-a solicitat, nu a refuzat  să o dea  şi să o semneze.
 Aşa  am ajuns să aflu că soţul Silviei Popovici era Maxim Berghianu. Pentru cei mai în vârstă nu este un secret că acesta era ministrul muncii în ultimul guvern comunist, şi că aveau împreună o fiică, plecată atunci din ţară. Trebuie să vă mărturisesc că în momentul când doamna Popovici ne servea cafeaua cu atâta graţie şi amabilitate, când discuţiile purtate erau aşa de detaşate, n-ai fi putut crede vreo clipă că aceasta se va stinge din viaţă la doar trei luni după ce îi trecusem pragul casei pentru a–i solicita  o declaraţie. Părea o femeie în plină putere, optimistă şi jovială.  Destinul său avea însă alte socoteli. Păcat!
Peste „drum” de doamna Silvia Popovici, locuia doamna Leopoldina Bălănuţă cu soţul său, Mitică Popescu. În ziua când am „vizitat-o” dânsa era singură.  Nu poţi uita senzaţia pe care ţi-o dădea actriţa  în momentul întâlnirii.  Era o femeie mult mai caldă şi mult mai frumoasă decât părea pe micul, sau pe marele ecran, ori pe scenă.  Atunci, din gura domniei sale am aflat că era fiica unui preot de undeva de prin judeţul Vrancea, că era tare mândră de acest lucru, că era fericită alături de soţul său, dar că regreta enorm faptul că nu aveau copii.  Nici destinul său nu a fost din păcate prea „darnic” deoarece,  ca şi Silvia Popovici, Leopoldina părăsea  această lume la o vârstă care pentru unii actori reprezintă doar încă o etapă în drumul spre deplina consacrare profesională.  Întâmplarea face ca pe aceeaşi „uliţă” să locuiască şi actorul Mihai Fotino. De la domnia sa am aflat că e greu să ai copii la peste  50 de ani, fiica sa, atunci în vârstă de 13, 14 ani, punându-l la mari încercări. Faza "tare" a întâlnirii cu Mişu Fotino a fost aceea când actorul a scos o carte din biblioteca personală în mijlocul căreia se afla un glonţ calibrul 7,62 mm, „rătăcit” în casa sa în noaptea de 23 decembrie 1989. Sunt convins că şi acum păstrează acea carte la loc de cinste în bibliotecă. Din păcate, am uitat titlul acelei cărţi, dar  cred  că acesta avea o legătură cu  războiul.


Pe o altă „uliţă”, la domiciliul Didei Drăgan i-am găsit pe părinţii acesteia care aveau grijă de nepotul lor,  fiul artistei, în vârstă de cca 5 ani. De la ei am aflat că artista era în Germania într-un turneu şi că le încredinţase fiul în grijă pentru perioada respectivă. Atunci, văzându-i părinţii şi discutând cu aceştia, am înţeles de ce artista este atât de demnă şi modestă. Seamănă cu ei.
Peste „gard” de Dida locuise Valentin, fiul cel mare al lui Ceauşescu.  Intrând să vedem „dispozitivul” ocupat atunci de către o instituţie a statului, am avut marea surpriză să constatăm că deasupra apartamentului lui Valentin locuia doamna Mitzura Arghezi,  pe care mi-o imaginam locuind la „Mărţişor”. Aici, graţie bunăvoinţei fiicei am văzut o mare parte dintre manuscrisele tatălui său, marele poet Tudor Arghezi, dar şi o impresionantă bibliotecă. Despre Horaţiu Mălăele îmi mai amintesc doar că atunci când am intrat în curtea vilei pe care o primise din partea Primăriei,  o figură cunoscută scotea capul printr-o ferestruică, holbându-se la necunoscuţii ce-i trecuseră pragul. Scena semăna oarecum cu cea a ferestrei de la baie în care apărea Ungureanu să anunţe victoria lui Băsescu asupra poporului. Numai că atunci actorul era unul adevărat şi simpatic peste măsură. Când a înţeles despre ce e vorba, a coborât, ne-a invitat în casă dar nu a putut să ne dea o declaraţie, deoarece nu locuise în acea clădire în decembrie 1989. Mai târziu am aflat că marele actor a fost evacuat din acea clădire în urma unui proces de revendicare. Sper că îi este  mult mai bine unde locuieşte acum. Ar mai fi câteva zeci de personalităţi „vizitate” dar mă opresc la Sergiu Nicolaescu, a cărui moarte mi-a reamintit de acea perioadă. Cred că mă număr printre puţinii „muritori” care au avut onoarea să-i calce pragul locuinţei din Zambaccian.  La Sergiu trebuia să ajungem pentru a desluşi povestea acelui glonţ din oglinda de la baia sa care, după spusele regizorului, l-a vizat în timp ce se bărbierea.  Cum maestrul nu era acasă atunci când trebuia să facem  „vizionarea” am rugat-o pe sora sa, doamna Iolanda, care locuia în aceeaşi vilă, în apartamentul situat deasupra celui al fratelui său, să ne deschidă pentru a determina posibile traiectorii ale gloanţelor care au fost trase spre apartamentul său dar şi spre clădire în general. Doamna Iolanda a avut amabilitatea de a ne găzdui în apartamentul fratelui.  Atunci, în livingul său, în timp ce ascultam amintirile depănate de distinsa doamnă despre acea perioadă tulbure a istoriei noastre, am avut senzaţia că mă aflu într-un muzeu.  O lumină insuficientă amplifica senzaţia de vechime a mobilierului, iar armele de tot felul expuse prin toate ungherele îmi aminteau fără să vreau de celebra cameră a armelor de la Palatul Peleş.  Priveam şi mă minunam!  Lănci, halebarde, săbii şi spade, puşcoace,  pistoale şi puşti de toate felurile şi din toate timpurile nu aveau cum să nu-ţi atragă atenţia. În plus, în aceeaşi încăpere, cam extinsă, recunosc, mai puteai  vedea tablouri, trofee, diplome şi medalii înţesând vitrinele mobilierului. Baia n-a mai contat. Am intrat, în ea am văzut cam de unde se trăsese apoi ne-am înapoiat la „muzeu”. Aceasta a fost senzaţia care mi-a lăsat-o „cercetarea” locuinţei  lui Sergiu: că am fost într-un muzeu!
Dumnezeu să-l odihnească în pace!



6 comentarii:

  1. Impresionant jurnal!
    Trebuie să ai , într-un fel, o mare satisfacție că ai cunoscut atâta lume specială. Într-un timp relativ scurt, ai „trăit„ în miezul unor povești speciale,diferite, fiecare conturându-se în jurul altui suflet.
    Deși ai strecurat puține date despre fiecare personaj, portretele sunt bine puse în lumină. Aflu de la tine că doamna Poldi Bălănuță era mai frumoasă în realitate decât cum o percepeam noi de pe scenă sau de pe micul ecran. Că avea ceva nobil , ceva deosebit de luminos în atitudine, asta se vedea oricum.

    Deși l-ai lăsat pentru final, de altfel asta și așteptam, grație titlului, portretul celui dispărut de puțină vreme seamănă cu ceea ce a reieșit și din întâmplările care s-au tot succedat în ultimele zile prin fața ochilor noștri.
    N-am fost „fan„ Sergiu Nicolaescu, dar l-am (de)plâns. M-a impresionat ceea ce el și alții au vrut să numească „mister„.
    Așa cum am perceput eu întregul „scenariu„, dar numai de taină nu poate fi vorba.. gura lumii, în cazul de față televiziunile înfometate de audiență au titrat șocant elemente absolut normale într-o lume care se vrea civilizată.Dorind cu orice preț să spună ceva, să scoată ceva dintr-un loc acoperit perfect.
    Au strivit cu bocancii ceea ce s-a dorit a trece neobservat.
    Cred că bunul cel mai de preț al cuiva- libertatea de a stabili ceea ce este doar al lui- , sub lozinca trâmbițată clipă de clipă- „este al nostru, al poporului„, latura lui umană a fost devorată cu sadism.
    Știi ce am mai înțeles? ceva care seamănă cu senzația ta de a te fi aflat într-un muzeu.
    Este singurătatea.
    Nu cred că exagerez, dacă spun că prin capacitatea uriașă de muncă, el s-a plasat într-un spațiu nelumesc. Este ca și cum ar fi construit o lume paralelă cu cea pământeană, el, regizorul și actorul„ reîncarnându-se „( termen metaforic) în rolurile celor mai mari conducători de oști. Pe ecran, s-au reconstruit atâtea destine istorice , într-un singur trup.
    Și în iubire a fost singur, dacă pot spune așa..„a iubit„ atâtea femei tinere, ( ciudată patimă) fără a trăi marea iubire.Niciuna dintre iubirile lui n-a putut atinge o culme.

    Nimic din ce a fost n-a scăpat curiozității bolnăvicioase.
    Și culmea! tot nimic nu s-a aflat.

    Un om „natural„ ascuns sub o mască, într-o despărțire definitivă, străină, de ceilalți.
    De fapt, nu asta este fiecare ființă? distantă și anonimă într-o lume care își duce veacul..

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sărut mâna Gina! La mulţi ani! Trebuie să-mi justific întârzierea publicării acestui excelent comentariu, pentru care nu pot decât să-ţi mulţumesc. Cauza acestui "defazaj" constă în încăpăţânarea subsemnatului de a "construi" un computer bun din 3 proaste, lucru pe care l-am şi reuşit, însă după un timp mai mult decât "astronomic", după cum se vede! Scuzele mele!

      Ștergere
  2. NICIUN comentariu:sinonim cu lipsa de implicare,sinonim cu lipsa de pasiune!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Constat că ai citit ceva. Şi comentariul tău e sinonim cu lipsa de bun simţ.

      Ștergere
  3. Domnule,
    Va puteti considera privilegiat, fericit. Nu e putin lucru sa vezi aceste marimi in carne si oase. Eu am cateva autografe celebre si ma consider onorata. Bravo! Totusi, sic transit gloria mundi. Cel mai mare este Dumnezeu. Pe El e musai sa-L cunoastem. Va doresc sa aveti bucuria asta.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Doamna,(domnisoara?) multumesc pentru vizita, lectura si urari. Cititi postarea "Republica Moldova vrea comunism?" si o sa vedeti ca l-am gasit pe Dumnezeu.
      Numai bine va doresc!

      Ștergere

Daca aveti ceva de spus, exprimati-va aici: