Pagini

sâmbătă, 15 ianuarie 2022

172 de ani de la nașterea Geniului, și Ziua Culturii Naționale.


 

172

Ca și Eminescu, zeii și geniile nu mor niciodată!
Ziua Culturii Naționale pe care o sărbătorim astăzi, nu putea fi decât de ziua nasțerii Nemuritorului.

Motto:
"Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrundă cum a fost!"
...
"De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Famenii din ziua de-astăzi să mă-nceapă-a lăuda:
Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură
Laudele lor desigur m-ar scârbi peste măsură."

Sunt convins că nu prea multă lume a avut prilejul să citească o astfel de descriere a Luceafărului făcută de marele Caragiale. Cerându-mi scuze pentru nerespectarea ortografiei originale, vă las să-l "vedeţi" pe Eminescu, şi prin ochii dramaturgului.  

„Sunt peste douăzeci de ani de atunci. Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfârşise: era toamnă, şi aceste păsări călătoare se întorceau pe la cuiburile lor. Văzându-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mândrie:

„ Îţi place să te ocupi cu literatura... Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte, şi are mare talent: face poezii; ne-a făcut şi nouă câteva cuplete minunate. Eu cred că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti”

Şi-mi povesti cum îl găsise într-un hotel din Giurgiu pe acest băiat – care slujea în curte şi la grajd – culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller. În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan – biblioteca băiatului – plin cu cărţi nemţeşti. Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea niciun viciu. Era străin de departe,  zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aici din cine ştie ce împrejurare. Actorul îşi propuse să-l ia ca sufleur cu şapte galbeni pe lună şi băiatul primi cu bucurie. Îşi luase biblioteca şi acuma se afla în Bucureşti. Seara trebuia să vină la directorul lui – astfel puteam să-l văd. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce, îmi închipuiam pe tânărul aventurier ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare.

...

Tânărul sosi. Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari, negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

„ Mă recomand, Mihail EMINESCU”

...

În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă – cel mai mâhnit suflet în trupul cel mai trudit!

Şi dacă am plâns când l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii, sub teiul sfânt, n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieţii, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăşi. Acest EMINESCU a suferit de multe, a suferit de foame. Da, dar niciodată nu s-a încovoiat: era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările.

Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Şerban Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. „

 

Ion Luca Caragiale, 1889, iunie, 18