MOTTO
„Evident
că aș fi foarte nenorocit dacă ar trebui să trăiesc într-o altă țară decât
aceea a strămoșilor mei. Dar tocmai această nenorocire m-ar îndemna ca, cu orice preț să mă adaptez ei, să mă identific
loial cu țara în care am găsit ospitalitate și să mă fac iubit de aceia în a
căror țară trăiesc, punându-mi toată nădejdea exclusiv în sentimentele de
umanitate ale celor cu cari eu sau înaintașii mei, am venit să conviețuiesc.”
General
Alexandru Averescu
Să
nu rămânem niciodată „de căruță”
Căruța, ca simbol identitar.
„... Într-o recentă carte
ungurească apărută la Budapesta cetesc o pagină sugestivă și plină de înțeles pentru
noi. Autorul, cunoscutul dușman al românismului, scriitorul politico-istoric d.
Iancso Bendek, tratează într-o voluminoasă lucrare „Istoria iredentismului
românesc”, în care, într-un mod prea puțin pragmatic, realitatea și fantazia își
dau mâna pentru ca interesele Ungariei vechi pentru care ne-a prigonit o viață
întreagă să fie cât mai bine servite.
Cartea d-lui Iancso se
termină cu un acord îndurerat și muiat în melancolie. Bătrânul vizionar al
imperialismului maghiar își reamintește ultimele svîrcoliri ale dictaturii
proletare, deodată cu primele clipe ale intrării noastre în Capitala depe malul
Dunării. Povestirea lui și-o încadrează în două tablouri emoționante și de un
netăgăduit rost simbolic.
În ziua de 3 august 1919,
- astfel urmează autorul, - dimineața la ora 7 stăteam pe bulevardul margit în
fața bisericii călugărilor franciscani. Pe un părete al casei din față era
lipit ordinul prin care Haubrich, proaspătul dictator militaral Budapestei,
proclama starea de asediu și sfărșea cu tirada:
„Vitezele noastre trupe
țin nemișcată linia Tisei” Deodată, dinspre podul din spate se apropie două
baterii de artilerie care se retrag dincolo de Dunăre. În fruntea convoiului
trece un subofițer în vechea uniformă austriacă. E un admirabil soldat ungur,
amestecul tipic al husarului și al haiducului depe pustă. Convoiul destul de
ordonat se încheie cu o căruță țărănească cu coviltir de rogojină. Sub coșul ei
stau sguliți doi tineri cu fața rasă, două mutre accentuat semite, care privesc
speriate împrejur și examinează strada. Sunt comisarii politici ai trupei puse
pe fugă, care simt poate cum li se strănge funia binemeritată în jurul
grumazului. Tabloul, cu amestecul lui bizar, e o splendidă vignetă care încheie
dictatura proletară în doaga morții.
A doua zi după masa la ora trei, - continuă amărâtul
povestitor, - stau în același loc ca și
ieri. Dinspre pod se aude sunând goarna și-o avangardă de roșiori trece
înainte. În urma lor defilează o divizie
din armata română de ocupație în marș peste Dunăre.
Pe stradă, pe amândouă
părțile, mulțimea se uită mirată. Unii discută în ton coborât, ce fel de trupe
sunt? Francezi, susține unul, italieni celălalt. Nimănui nu-i venea să creadă
că sunt valahii biruitori cari au intrat în Budapesta. Când au ajuns în fața
noastră vânătorii moldoveni, cu pălăriile lor care se aseamănă mult cu ale
bersaglierilor, cineva din publicul curios le aruncă vorba: italieni?! Un ofițer tânăr întoarce capul și ne răspunde
mândru: Non messieurs, Români! Ciudat
lucru însă, și acest convoi se isprăvește tot cu o căruță cu coviltir. Un popă
bătrân șade în ea , probabil protopopul diviziei în odăjdii strălucitoare.
Până aici e povestirea
scriitorului ungur, care oprindu-se la cele două căruțe și punându-le în față,
trage din ele concluzii triste pentru neamul lui.....
În orice caz Ungaria
înfrântă în actualul războiu* pe urma unei îndelungi politici de imorală
megalomanie, a primit loviturade măgar din partea acestor nechibzuite importuri de mentalitate perversă, care în vreme de pace
i-au exagerat până la frenezie grandorile șoviniste iar la zilele de răstriște,
au împlântat steagul roșu în turnul catedralei regelui Matia și au transformat
câmpiile de grâu dintre Dunăre și Tisa într-un laboratoriu ridicol de teorii
internaționale. Din nenorocire, vecinii noștri, amici incorigibili ai
exagerărilor, și acum par a avea oaspeți inoportuni în căruța lor din care au
dat jos pe cei doi cetățeni ai lui Bela Kuhn cu profilul semit, ca să-i
înlocuiască cu magnați trufași de-un veritabil aspect medieval.”
Octavian
Goga „Mustul care fierbe”
„Două simboluri” Secvențe dintr-un
articol publicat în revista „Țara Noastră”