Centenarul României Mari și adevărate

MOTTO

„Evident că aș fi foarte nenorocit dacă ar trebui să trăiesc într-o altă țară decât aceea a strămoșilor mei. Dar tocmai această nenorocire m-ar îndemna ca, cu  orice preț să mă adaptez ei, să mă identific loial cu țara în care am găsit ospitalitate și să mă fac iubit de aceia în a căror țară trăiesc, punându-mi toată nădejdea exclusiv în sentimentele de umanitate ale celor cu cari eu sau înaintașii mei, am venit să conviețuiesc.”

                                      General Alexandru Averescu

Să nu rămânem niciodată „de căruță”

Căruța, ca simbol identitar.

„... Într-o recentă carte ungurească apărută la Budapesta cetesc o pagină sugestivă și plină de înțeles pentru noi. Autorul, cunoscutul dușman al românismului, scriitorul politico-istoric d. Iancso Bendek, tratează într-o voluminoasă lucrare „Istoria iredentismului românesc”, în care, într-un mod prea puțin pragmatic, realitatea și fantazia își dau mâna pentru ca interesele Ungariei vechi pentru care ne-a prigonit o viață întreagă să fie cât mai bine servite.

Cartea d-lui Iancso se termină cu un acord îndurerat și muiat în melancolie. Bătrânul vizionar al imperialismului maghiar își reamintește ultimele svîrcoliri ale dictaturii proletare, deodată cu primele clipe ale intrării noastre în Capitala depe malul Dunării. Povestirea lui și-o încadrează în două tablouri emoționante și de un netăgăduit rost simbolic.

În ziua de 3 august 1919, - astfel urmează autorul, - dimineața la ora 7 stăteam pe bulevardul margit în fața bisericii călugărilor franciscani. Pe un părete al casei din față era lipit ordinul prin care Haubrich, proaspătul dictator militaral Budapestei, proclama starea de asediu și sfărșea cu tirada:

„Vitezele noastre trupe țin nemișcată linia Tisei” Deodată, dinspre podul din spate se apropie două baterii de artilerie care se retrag dincolo de Dunăre. În fruntea convoiului trece un subofițer în vechea uniformă austriacă. E un admirabil soldat ungur, amestecul tipic al husarului și al haiducului depe pustă. Convoiul destul de ordonat se încheie cu o căruță țărănească cu coviltir de rogojină. Sub coșul ei stau sguliți doi tineri cu fața rasă, două mutre accentuat semite, care privesc speriate împrejur și examinează strada. Sunt comisarii politici ai trupei puse pe fugă, care simt poate cum li se strănge funia binemeritată în jurul grumazului. Tabloul, cu amestecul lui bizar, e o splendidă vignetă care încheie dictatura proletară în doaga morții.

         A doua zi după masa la ora trei, - continuă amărâtul povestitor, - stau în același  loc ca și ieri. Dinspre pod se aude sunând goarna și-o avangardă de roșiori trece înainte. În urma lor defilează o divizie din armata română de ocupație în marș peste Dunăre.

 Pe stradă, pe amândouă părțile, mulțimea se uită mirată. Unii discută în ton coborât, ce fel de trupe sunt? Francezi, susține unul, italieni celălalt. Nimănui nu-i venea să creadă că sunt valahii biruitori cari au intrat în Budapesta. Când au ajuns în fața noastră vânătorii moldoveni, cu pălăriile lor care se aseamănă mult cu ale bersaglierilor, cineva din publicul curios le aruncă vorba: italieni?!  Un ofițer tânăr întoarce capul și ne răspunde mândru: Non messieurs, Români! Ciudat lucru însă, și acest convoi se isprăvește tot cu o căruță cu coviltir. Un popă bătrân șade în ea , probabil protopopul diviziei în odăjdii strălucitoare.

Până aici e povestirea scriitorului ungur, care oprindu-se la cele două căruțe și punându-le în față, trage din ele concluzii triste pentru neamul lui.....

În orice caz Ungaria înfrântă în actualul războiu* pe urma unei îndelungi politici de imorală megalomanie, a primit loviturade măgar din partea acestor nechibzuite importuri de mentalitate perversă, care în vreme de pace i-au exagerat până la frenezie grandorile șoviniste iar la zilele de răstriște, au împlântat steagul roșu în turnul catedralei regelui Matia și au transformat câmpiile de grâu dintre Dunăre și Tisa într-un laboratoriu ridicol de teorii internaționale. Din nenorocire, vecinii noștri, amici incorigibili ai exagerărilor, și acum par a avea oaspeți inoportuni în căruța lor din care au dat jos pe cei doi cetățeni ai lui Bela Kuhn cu profilul semit, ca să-i înlocuiască cu magnați trufași de-un veritabil aspect medieval.”

 Octavian Goga  „Mustul care fierbe” 

 „Două simboluri” Secvențe dintr-un articol publicat în revista „Țara Noastră”