Februarie, februarie,... ce ger!

Maşini înzăpezite, motoare turate la maximum, înjurături fără perdea, şi priviri disperate îndreptate instinctiv spre cer. Cam acesta a fost "peisajul" în Bucureşti de vreo câteva zile încoace. Aseară  am făcut o faptă bună. Văzându-l eu pe un vecin că se chinuia de o oră să-şi scoată maşina din nămeţi, cu ghetele pe post de lopată, fără niciun rezultat, deşi era aproape ora 23, am coborât şi i-am dat o lopată, cu care şi-a scos zăpada de sub maşină, (era suspendată), din faţă şi din spate unul, doi metri, apoi, ajutat şi de doi flăcăi care-şi aşteptau rândul, l-am scos în nici 10 minute.  Personal, chiar dacă am nişte drumuri lungi şi complicate de făcut zilele acestea, nici nu mă gândesc să încerc să scot maşina. Ca să nu mă tenteze, nici măcar nu am curăţat-o de zăpadă. 

Ca să nu vă speriaţi de decor v-am ales o muzică deconectantă.                                                                        

Maşină împinsă, băgată în viteză, cu şoferul "la vedere"

Pentru că v-aţi ostenit să ajungeţi pâna aici, vă ofer o poezie scrisă în mileniul trecut.

Exact acum 34 de ani!

Renunţare

Ce trist e drumul spre Olimp

Zeiţă, să te-ajung, n-am timp!

Dacă tu asta ţi-ai dorit,

M-am conformat, n-am mai venit.

Chiar dacă inima îmi plânge,

Durerea-n lacrimi mi se frânge.

La frumuseţea ta măreaţă,

Eu nu însemn decât o zdreanţă.

N-am să te uit, să fii pe pace!

Şi ştiu că acest lucru-ţi place.

Am blestemat acel refren,

Refenul roţilor de tren

Ce mi-a părut atunci miracol.

N-aveam să ştiu, nu sunt oracol

Să le ştiu toate câte sunt,

Cum că refrenu-i dintr-un cânt

Ce-a răscolit doar efemer

Din inima ta un ungher!

Februarie, februarie...ce ger!

PS. Asta în locul  problemei de perspicacitate.