Cum a vândut Gheorghiu Dej pielea ursului din pădure

Marile evenimente se petrec de multe ori în cu totul alte condiţii decât cele pe care ni le imaginăm la prima vedere. De fapt, clipele hotărâtoare din istorie s-au pus la cale în cadru restrâns şi ambianțe inedite. De multe ori soarta şi viitorul unei ţări au fost hotărâte în cluburi selecte, terenuri de golf, cazinouri, loje de diverse rituri sau partide de vânătoare. Evenimentul relatat mai jos nu face excepţie. Datorită lui s-au retras armatele sovietice din România ...

Următoarea întâmplare, dacă nu ar fi adevărată, ar părea, foarte uşor, să ţină de domeniul fantasmagoric. Problema este că a fost atât de adevărată încât autorităţile comuniste au ţinut-o ascunsă nu doar românilor de rând din acea „Epocă” ci şi demnitarilor de rang secund din aparatul de conducere al ţării.

   

     

Toţi românii trebuiau să ştie că retragerea fără incidente a trupelor sovietice rămase în ţară încă din anul 1944 era un gest de clemenţă şi nobleţe a „Marelui Frate de la Răsărit”. Aceasta cvasinecunoscută şi incredibilă întâmplare din istoria României a fost instrumentată de nimeni altul decât conducătorul ţării din acea perioadă, Gheorghe Gheorghiu-Dej.

         

Cu toate că Dej anunatase iniţial că trupele sovietice pot rămâne în România pe aceiaşi durată de timp în care trupele americane vor staţiona în Germania, planurile sale erau cu totul altele.

         

Presat de numeroasele acte de violenţă şi jaf de care se făceau vinovaţi vajnicii soldaţi „eliberatori” ai Armatei Roşii şi încurajat de succesul său în anihilarea elementelor alogene din PMR, Dej se gândise deja la un plan neobişnuit de momire a sovieticilor în afara graniţelor României.

Tovarăşul vânător suprem vine de la Răsărit

După episodul din anul 1952, când deja reuşise epurarea partidului comunist de liderii evrei şi potenţialii rivali precum Ana Pauker (Hannah Rabinsohn), Vasile Luca (Laszlo Luka), Teohari Georgescu (Burah Tescovici) şi Alexandru Nikolski (Boris Grunberg), Dej se credea îndeajuns de abil pentru a se descotorosi de armata sovietică de ocupaţie.

         

În faţa unei prezenţe atât de temute şi redutabile, conducătorilor comunişti ai României le vine o idee bizară la prima vedere, dar care se va dovedi viabilă, vânătoarea! Imediat după moartea lui Stalin, la cârma U.R.S.S. se căţărase după îndelungate lupte intestine aşa-zisul „reformist”, Nikita Hruşciov. La acea vreme era cel mai puternic om al planetei alături de rivalul său american, Dwight Eisenhower. Ucraineanul avea însă un viciu comun tuturor puternicilor vremii. În afară  de politică şi vodca de calitate, Hruşciov era literalmente înnebunit după vânătoare.

Jurnalul olandez şi jertfa ursului din pădure

Au existat puţine mărturii despre vânătoarea de urşi unde s-a hotărât viitorul României şi soarta armatei sovietice staţionate pe teritoriul ţării. Una dintre puţinele surse publicate după 1989 în care se povesteşte episodul cu Hruşciov, Dej şi vânătoarea de urşi, este nota memorabilă a Ambasadorului Olandei în România la acea dată, C.M Hanswlick De Jonge, invitat de vază la acea vânătoare.

Fondul de vânătoare de la Budacu de Sus, din judeţul Bistriţa Năsăud, adăpostea în acea perioadă una dintre cele mai mari populaţii de urşi bruni din România. Zona era situată la înălţimea de 800 de metri, iar pădurile din jur erau înţesate de meri şi peri sălbatici. Pomii fructiferi, o vegetaţie rar întâlnită la acea altitudine, erau explicaţia faptului că în fiecare an, în preajma lunilor septembrie-octombrie, sute de urşi bruni se adunau în pădurile din Budacu de Sus. Acest lucru era deja cunoscut de Gheorghe Maurer, Chivu Stoica și alţi lideri comunişti pasionaţi de vânătoare.

În urma discuţiilor avute cu Gheorghe Gheoghiu Dej, întreg aparatul de conducere al ţării hotărăşte că, din punct de vedere diplomatic, invitarea lui Nikita Hruşciov la o vânătoare de urşi la Budacu de Sus ar fi un act deosebit de bine inspirat. Conducerea României din acea vreme ţintea de fapt mai sus.  În afară de câştigarea favorurilor liderului sovietic şi de detensionarea relaţiilor cu vecinul de la Răsărit, scopul discuţiilor de după partida de vânătoare s-ar fi axat pe retragerea tuturor soldaţilor sovietici din ţară.

În prealabil, Hruşciov mai fusese abordat pe linie politică, în decursul anului 1957, de către Emil Bodnăraş, ministrul roman al Apărării din acea perioadă, tot pe tema retragerii armatelor sovietice.  Vânător maniac, Hruşciov nu rezistă tentaţiei unei vânători de urşi bruni în Munţii Carpaţi. Astfel, în luna octombrie a aceluiaşi an, avionul Tupolev al delegaţiei sovietice, în frunte cu ucraineanul Nikita Hruşciov, aterizează la Bucureşti. Autorităţile române dând dovadă de un exces de zel combinat cu slugărnicie, organizează la cabana de vânătoare din Dealu Negru un adevărat festin medieval de unde nu au lipsit nici o serie de dame de companie din categoria „de lux”, aduse special din Bucureşti. Pe mesele temuţilor oaspeţi se revărsau, la propriu, deliciile ospitalităţii culinare româneşti: ciorba de burtă, cârnaţi de cerb, şuncă de urs, frigărui de căprioară, friptură de fazan, sarmale de mistreţ, mămăliguţă cu ardei iute, vinuri dulci de Lechinţa şi Giurgiu. Evident, în decursul aceleeaşi seri Hruşciov nu avea nici o problemă în a da peste cap pahare integi de ţuică. Elanul băutor al liderului U.R.S.S. a fost temperat brusc de tăria sticlei de horincă, această băutura povocandu-i o adevărată explozie de admiraţie durului dictator.  A doua zi, dis de dimineaţă, două camioane pline cu gonaci, pădurari şi câini de vânătoare porneau la scotocirea pădurii şi stârnirea animalelor. Măcelul avea să înceapă. De jertfa urşilor din Carpaţi depindea soarta României...

Sacrificiul urşilor

Pentru Hruşciov, organizatorii au ales un observator de vânătoare situat la înălţime, lângă intersecţia trecătorilor folosite de obicei de animalele mari pentru a străbate pădurea. De acolo, în condiţii de deplină siguranţă şi situaţi la adăpostul oricărui atac al vreunui animal rănit şi furios, obişnuiau să vâneze şi liderii comunişti români. Pentru Hruşciov au avut grijă să aleagă cel mai înalt observator. Temuţii ofiţeri KGB, însărcinaţi cu paza dictatorului sovietic, stăteau la rândul lor cu ochii în patru şi degetele pe trăgaci în cazul unui eventual atac al vreunui urs rănit. Câinii şi gonacii au început să răscolească pădurea în căutarea urşilor. Aerul rece al dimineţii de munte era profanat de lătrături, urlete, zgomote de fiare izbite una de alta şi înjurături. Primul urs străbate în fugă standurile de vânătoare. Gheorghiu Dej trage primul însă ursul nu este nimerit şi scapă fugind în desişuri. Hruşciov îl priveşte nemulţumit...

- Se pare că nu am tras bine, tovarăşe Secretar General, se vede că nu am ochit cum trebuie, bâiguie acesta vizibil încurcat în faţa lui Hruşciov. Hăitaşii îşi continuă larma şi în scurt timp apare un alt urs, mai mare decât primul. Hruşciov trage primul, dar situaţia se repetă şi ursul dispare teafăr.

„Ciort vizmi! – Du-te la dracu!” înjura ucraineanul furios. Cum să se facă de râs tocmai el, marele conducător al Uniunii Sovietice? Ziua continua cu acelaşi spectacol penibilo-grotesc, cu deosebirea că zelul gonaşilor şi larma câinilor au scos din ascunzişurile lor doar cerbi, mistreţi şi lupi. Animale norocoase... Puternicii vremurilor veniseră să vâneze doar urşi...

Disperaţi, conducătorii comunişti ai României de la acea dată ordonă ca pe timpul nopţii să mai fie aduse încă două camioane de gonaci. Satele din jur se golesc de oameni aduşi să hăituiască urşii din codrii seculari ai Năsăudului. În dimineaţa următoare, Hruşciov aştepta deja nerăbdător declanşarea vânătorii, iar aşteptarea să nu avea să dureze mult. La o jumătate de oră de la începerea goanei, câţiva urşi de talie medie au ieşit în fugă din pădure. Cunoscători ai populaţiei locale de urşi, organizatorii români l-au sfătuit pe Hruşciov să nu tragă în ei. Conform datelor vânătorilor locali, în fondul de vânătoare de la Budacu trăiau unele exemplare colosale de urs brun, demne de titlul de record mondial.

Parcă vrând să confirme promisiunile liderilor comunişti români, câteva minute mai târziu, dintr-un luminiş ţâşni în fugă un urs brun de dimensiuni apreciabile. Se opri brusc, ridicat în două labe şi începu să adulmece aerul pentru a identifica direcţia de unde se auzea larma oamenilor şi lătratul câinilor. La 60 metri de el, cocoţat confortabil la înălţime, Hruşciov ocheşte, trage şi nimereşte ursul în dreptul inimii. Sărmanul animal răcneşte furios, cade şi încearcă să fugă împleticit. Un al doilea glonţ curma viaţa ursului. De sus, din observator, Hruşciov zâmbea mândru şi satisfăcut de isprava sa. După estimările vânătoreşti, ursul ucis avea peste 400 de puncte. Asta însemna garanţia unui trofeu aducător de medalie de aur la orice expoziţie internaţională de vânătoare. Gheorghiu Dej care ajunsese deja la faţa locului, sare să-l îmbrăţişeze pe Hruşciov pupându-l pe ambii obraji.

- Tovarăşe Secretar General, aţi avut o împuşcătură extraordinară! Mi-ar plăcea să văd că o ţineţi tot aşa la această vânătoare! Data viitoare o să împuşcaţi un urs şi mai mare, poate un record mondial. Haideţi să ciocnim un păhărel de horincă. Noroc! 

- Zdarovie, spuse Hruşciov şi ciocni repede paharul cu Dej. 

În maşinile de teren ale armatei puse la dispoziţia puternicilor vremii, Hruşciov zâmbea satisfăcut. „Am ce să le povestesc Ninei Petrovna, lui Serghei şi Elenei”. Grupul mixt româno-sovietic al demnitarilor vânători se îndrepta vesel spre cel de al doilea loc de pândă, unde un alt grup de câini şi gonaci începuse deja să răscolească pădurea. Vânătoarea se apropia de apogeu.

Spre mijlocul zilei grupul hăitaşilor reuşeşte să identifice şi să dirijeze spre locurile unde stătea ascuns liderul comunismului mondial un urs de dimensiuni colosale. Comparativ cu el, urşii precedenţi păreau nişte căţeluşi. Hruşciov şi gazdele sale vasale sunt cuprinse de emoţie şi paroxism. Acest uriaş al codrilor româneşti trebuia doborât cu orice preţ. Era cu adevărat cel mai mare urs văzut de demnitarii români. Un adevărat campion. Hăitaşii au reuşit să dirijeze ursul spre locul unde stătea Hruşciov. Ascuns, acesta a ochit şi a tras. Gigantul brun a fost nimerit la baza craniului, dar mai avea forţă şi vitalitate să alerge în desişuri. Hăitaşii şi câinii îl urmăresc, nu fără un preţ. Doi câini sunt ucişi pe loc, iar un biet sătean este rănit destul de grav de urs înainte ca acest rege al pădurii să-şi dea ultima suflare.

Vânătoare sau politică?

A urmat o scenă grotescă. Toată lumea era agitată. Hruşciov zâmbea cu gura până la urechi în timp ce gonaşii şi câinii erau trimişi scurt şi fără explicaţii la casele lor. Cadavrul ursului care zăcea în desişuri este estimat la peste 500 de puncte, cu o greutate probabilă de 380-400 kg, un adevărat record mondial. Născut şi crescut în sălbăticia Carpaţilor, hăituit de comuniştii români şi executat de cel mai temut lider al planetei din acea perioadă... nu e de dorit să te naşti urs pe această planetă...

Revenindu-şi cu greu Nikita Hruşciov mângâia blana brun închis a ursului, admirându-i dimensiunile enorme.

- Blana sa va împodobi de acum înainte podeaua de piatră a vilei lui din Zavidovo. Gheorghiu-Dej avea întipărit pe figură un zâmbet larg. Cei doi tovarăşi de vânătoare se îmbrăţişează şi se mai pupă o dată pe obraz. Ruseşte şi zgomotos...

Spre seară au mai venit la masa întinsă din cabana de vânătoare şi alţi membri ai Comitetului Central, dintre care se detaşau figurile lui Maurer, tânărul la acea vreme Nicolae Ceauşescu şi Emil Bodnăraş.

- Mai sunt încă 7000 de urşi în România, tovarăşe Secretar General, oricând doriţi dumneavoastră să reveniţi, recita pe un ton slugarnic Gheorghiu-Dej.

Între timp, în jurul cabanei petrecerea şi dezmăţul deja începuseră. Grătarele sfârâiau pline ochi de frigărui de mistreţ, căprioară şi iepure. Vinurile curgeau în valuri.

Hruşciov uitase definitv de masca de lider de piatră, zâmbea, cânta şi înjura de bucurie. În acelaşi timp se lăsa fotografiat în compania oricui.

La lăsarea nopţii, după ce lăutarii i-au cântat cântece ruseşti, Hruşciov dispare împreună cu una dintre damele de companie. Bucuria şi bine dispoziţia ucraineanului au ţinut şi următoarea zi, când trezindu-se dis de dimineaţă îl abordează pe Dej: 

- Ce pot face pentru dumneavoastră tovarăşe? Ce pot face pentru România? Cum mă pot revanşa pentru asemenea primire şi clipe de neuitat?

Dej nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. Temutul suveran fusese adus la punctul dorit...

- Aţi putea... vedeţi tovarăşe Secretar General.. ştiţi că România  este o ţară înfrăţită pe veci cu marele nostru frate Uniunea Sovietică. Suntem un aliat de nădejde, cum am dovedit-o şi în timpul crizei din Ungaria. Aici suntem cu toţii leninişti convinşi. Uniunea Sovietică va găsi la noi doar prietenie şi loialitate. De aceea suntem convinşi că staţionarea armatelor sovietice în ţara noastră nu mai este necesară. Pe lângă acest aspect, ştiţi că deseori au loc incidente în care sunt implicaţi soldaţii ruşi. În ciuda înfrăţirii noastre întru comunism, astfel de incidente îi vor face pe români să privescă cu neîncredere Uniunea Sovietică. Dacă s-ar putea face ceva la Moscova, ştiţi.. am fi recunoscători. De partea cealaltă a mesei, Maurer, Ceauşescu şi Bodnăraş dădeau mecanic şi aprobator din cap.

Spre surprinderea tuturor, Hruşciov a stat pe gânduri doar 5 secunde, după care a cuvântat:

- Dragii mei prieteni, în ultimul timp şi noi ne-am gândit la Moscova la această situaţie. Am să comunic la Sovietul Suprem. Pot să vă asigur că, în proporţie de 90%, într-un an de zile trupele noastre vor fi retrase. Iar acum nu mai vreau decât să beau din vinul ăsta al vostru, Gurgulesco, Giurgiulesc sau cum se zice...

În Tupolevul care zbura spre Moscova, au fost încărcate în zilele următoare carnea sărată a 4 urşi, 6 butoaie cu vin de Giurgiu, 2 de horincă şi blănurile preparate ale urşilor.

În mod straniu, ucraineanul s-a ţinut de cuvânt. În anul 1958, primele trupe sovietice au început să se retragă, iar în anul următor, ultimii soldaţi „eliberatori” părăseau România.

Din nefericire, omul este o fiinţă nerecunoscătoare. Sacrificiul urşilor a rămas ţinut sub tăcere... Nici manualele de istorie nu-l amintesc, nici cercetătorii istorici nu-l cunosc. Noroc cu nota ambasadorului olandez.

Urşii au rămas martiri în continuare sub regimul ceauşist, erau vânatul favorit al dictatorului. În zilele noaste sunt ameninţaţi de o populaţie pestriţă care le invadează teritoriul poluându-l cu manele şi resturi alimentare, filmându-i cu celularele şi construindu-şi vile de prost gust în interiorul rezervaţiilor naturale. Pe de altă parte, urşii sunt împuşcaţi pe capete, chiar în prag de secol XXI, de îmbogățiții tranziţiei şi de vânătorii străini care vin aici să-şi îndeplinească viciul sângeros şi absurd al vânătorii.