Da’ ce, militarul are stea în frunte? Da, are!

Am primit de la un amic, prin e-mail, aceasta, nici nu stiu cum sa-i zic, povestire, confesiune, declaratie, scrisoare sau imaginati-va fiecare cam ceea ce doriti dupa ce ii lecturati continutul. Acest text a fost publicat pe data de 26 iunie, de ziua drapelului national. Am adaugat la textul original o singura litera pastrand in schimb pozele, asa cum au fost publicate intr-un jurnal focsanean de catre jurnalista (cred) Ramona Sandrina.   Mi-ar placea sa stiu ca fiica mea si de ce nu, sau cu atat mai mult,  si fiul meu gandesc asa despre mine, despre meseria mea de militar, chiar daca atunci cand ei erau mici eu am renuntat la parasutism (amintirile ar fi fost mult mai profunde) si m-am dedicat cercetarii stiintifice in domeniul militar.

Ramona Sandrina

"Azi, m-am trezit în sunete de fanfară. Mi-a amintit de copilărie. De tata. De cum îmi sărea inima din piept de mândrie când îl vedeam în fruntea plutonului. Tata a fost maior în armată, la tancuri. Am trăit 25 de ani cu haine verzi în casă. Cu doruri. Dacă mă întrebați vreodată, știu mai multe despre arme, tancuri, strategii, decât despre cratițe. 

Mi-a plăcut, dar tata nu m-a lăsat să mă apropii de armată: “Vrei ca nici tu să nu ai familie? Să adormi cu fotografia copiilor sub cap? Să îngheți de frig sau să mori de cald pe câmpii? Numai eu știu câte am trecut și făcut și nu am nici un respect de la țara asta sau conducătorii ei!”. Și mare dreptate are tata!!!

Mulţi oameni judecă militarii. Îi fac criminali. Spun că au alernative. Că nimeni nu îi obligă să intre în armată. Așa este. Pe vremuri însă, erai obligat. Acum ține doar de conștiință, de sacrificiu și uneori de necesitate. Unii o fac din dragoste, alții pentru bani. Dar cineva trebuie să o facă și pe asta, deoarece majoritatea doar când aud de un miting dau bir cu fugiții. Mă întreb ce ar face dacă li s-ar pune o cască în cap, o armă în mână și li s-ar cere să își apere familia, părinții, vecinii, prietenii, națiunea?! Majoritatea nu participă activ nici când e vorba să se implice pentru: educație, sănătate, cultură, mediu etc. Ne gândim doar la noi. Restul, să și le rezolve singuri, puțini, cu pancardele în mână, pierzători de drepturi din prima în acest fel!

Unii întreabă: da’ ce, militarul trebuie tratat altfel? El nu e tot om? Sunt cu stea în frunte!?

Aş spune că DA!

Sunt cu stea! Ei înşişi sunt de fapt stelele!
Nu cu stea în frunte ci cu stea pe umeri, stele care nu înseamnă doar grad militar ci înseamnă povară, responsabilităţi uriaşe, renunţări, iar uneori înseamnă o altă stea pe cer.

Stelele acelea pe umeri înseamnă nopţi şi zile nedormite pentru ca alţii să poată dormi liniştit!
Stelele acelea înseamnă să aperi o graniţă, un popor, un stat mai presus de tine însuţi!
Stelele acelea înseamnă pregătiri militare continue, aplicaţii, gărzi, plecări în Afganistan, Bosnia, etc, decizii, munci grele!

Nu ştiu ce înseamnă armata astăzi. După cum văd, nu mai are multă însemnătate pentru unii oameni. Militarii sunt desconsideraţi cu mare lipsă de respect, iar sacrificiile lor sunt călcate în picioare de oameni care poate în viaţa lor nu au luat ceva în serios sau nu au ştiut ce înseamnă să fii militar sau să ai unul în familie.

Tata a fost preferatul meu. Cred că aşa sunt fetele, sau poate ştiam că mama e mereu acolo. Ea era sufletul acela, fiinţa aceea, iubirea aceea supremă care nu avea cum să dispară. Ştiam că e umbra mea, îngerul păzitor. De aceea, mi-am permis să îl simt pe tata ca pe un preferat. El nu era. El era doar seara când mă rugam la Doamne Doamne. Era acolo în fiecare rugăciune: “să fie bine, să fie sănătos, să nu păţească ceva, să se întoarcă la mine şi la mama…”. Uneori mă rugam să nu fie prea cald, sau prea frig ca tatei să nu îi fie greu. Acestea au fost câteva din gândurile unui copil cu tată militar.

Când tata era plecat cu lunile de acasă, mama era tristă, era mereu cu fruntea adâncită în gânduri. De asta am fost eu un copil vesel. Pentru mama şi pentru mine. Vroiam să o știu și să o văd mereu zâmbind.

Uneori, tata ajungea acasă numai noaptea. Ştiam când vine. Stăteam trează până la miezul nopţii sau către ziuă. Mereu eram trează când venea tata. Iubeam să aud cum ciocăne încet la uşă să nu mă trezească şi cum vorbea în şoaptă cu mama. După ce vorbeau puţin, deschideam şi eu uşa. Nu am fost niciodată un copil indiscret. Ştiam să aştept. Aşteptam rândul meu şi mă asiguram că acesta dura ceva mai mult. 

Alteori, îl vedeam pe tata doar la gară. În gări. Când mergeau în aplicaţii mergeau cu lunile şi încărcau în tren maşinile, tancurile, blindatele, efectivul militar, etc., iar când aveam noroc, trenul lor trecea din nou prin Oradea. Câteodată apucam să-i vorbim, câteodată doar îl vedeam preţ de câteva secunde la fereastră. Era mereu acolo şi ne făcea cu mâna. Dar exista și momente fericite când trenul oprea. Atunci, lumea mea se oprea cu toată fericirea ei la mine preţ de câteva minute. Părinţii mei îşi vorbeau, iar eu îi priveam. Mama, draga de ea, oricât de mult se abţinea, mereu plângea. Plângea de bucurie, de emoție, de dor, de mine, de ea, de tata!

Prima mare dragoste a tatei a fost muzica. Tata trebuia să fie un artist. I-ar fi stat bine. I s-ar fi potrivit. A iubit foarte mult acordeonul. Cânta dumnezeiește la el. Multă lume îl cunoștea din acest motiv când era doar un tânăr cu vise şi planuri de viitor. Încă mai știe să mai cânte, dar acordeonul stă de multă vreme cu burduful spart. Tata nu mai e tânăr, iar visele lui au devenit visele copiilor lui. Acordenul mai poate să aştepte. Uneori însă, tare mi-ar placea să îl știu fără griji, zâmbind și cântând la acordeon. Dar acordeonul stă acolo în cutia lui mare şi neagră şi pentru că tata şi-a pierdut entuziasmul. Şi-l recapătă uneori când ne reunim toată familia. Atunci tata le pune toate deoparte şi zâmbeşte, glumeşte, ne priveşte pe sub gene şi uneori…lăcrimează. Și militarii plâng! Chiar și cei mai demni dintre ei!!!

Armata poate fi ucisă într-o țară, dar ea devine o stare de spirit, de a fi într-o familie unde cândva a existat măcar un militar! În a mea au existat doi: bunicul și tata!

Sunt nepoată și fiică de militar şi aşa am să rămân mereu!
Fiica mea este strănepoată și nepoata unui militar şi aşa va fi mereu!
Nepoţii mei vor fi strănepoții și nepoţii unui străbunic militar şi aşa vor fi mereu!

Când mi-e dor de tata, trec pe lângă unitățile militare din Focșani, din cartierul Sud. Zâmbesc și trag aer. Inspir puternic cu ochii închiși. Aerul are acolo altă conotație. Miroase a alte timpuri. A alți oameni. Miroase a demnitate!

Azi, m-am trezit învelită într-un altfel de dimineață. Un altfel de aer. Un altfel de cer. Este unul pe care azi se poate vedea un curcubeu în doar trei culori. Culorile drapelului meu. Al nostru ca români. Mândră sunt de ele, așa cum mereu am să fiu mândră că sunt ROMÂN! Pe când unii își doresc să o părăsească pentru a-și crea viitor pe alte meleaguri, pe când unii o uită și o desconsideră, eu mă încăpățânez să rămân aici, să devin un om bun și un român demn de țara lui. Iubesc țara asta și oamenii ei. Chiar o iubesc. E ca o Cosânzeană, ca un cânt, ca un dor continuu. Nu e ușor să fii român în aceste timpuri de tranziții fără încetare, dar dacă ar fi, ce satisfacții aș mai avea când mi s-ar împlini câte un vis?!"

„Eu n-am cerut să fiu român! Am avut noroc! – Petre Țuțea”