CONFLICTUL DINTRE INDIA ȘI PAKISTAN

PRIN PRISMA UNUI POTENȚIAL CONFLICT NUCLEAR

-         Partea I-a   -

Autor, Col. Ret. Constantin MOISA   

IN LOC DE INTRODUCERE

Col. Ret. Constantin MOISA a absolvit Școala Militară de Ofițeri Activi în anul 1976, Academia Militară în anul 1985, când a devenit licențiat în științe militare, specialitatea chimie militară iar în anul 1991 a absolvit cursul post-academic de Protecție ACh.     După anul 1995, și-a reorientat activitatea ca ofițer de stat major internațional și către finalul carierei militare către relații internaționale și diplomație militară.      A participat la 3 misiuni externe: Info-Ops. Ofițer la Cartierul General ONU din Angola, misiunea UNAVEM III; Ofițer cu Operațiile la Comandamentul NATO SOUTHLANT RHQs și Atasat militar, aero și naval al României în Portugalia.    Activitatea publicistică, include o serie de articole, studii și analize privind atât evoluțiile recente în domeniul conceptelor și doctrinelor nucleare, unele evoluții privind armele chimice și biologice, cât și cele dedicate mediului de securitate și geopolitic   în Regiunea Extinsă a Mării Negre, în alte zone de interes pentru țara noastră.

Avand în vedere evoluțiile periculoase de securitate dintre India și Pakistan, ambele state nucleare, angajate militar de peste 70 de ani în eterna problema a Kașmirului, supun atenției cititorilor o analiza a doctrinelor și capacităților nucleare ale celor două state.

La vremea anilor 2007-2008, am întocmit o analiză de fond a fenomenului geopolitic nuclear actual, “GEOPOLITICA SI GEOSTRATEGIA NUCELARĂ, EVOLUŢII ALE FENOMENULUI GEOPOLITIC NUCLEAR“ publicat în revista Gândirea Militară Românească 4 și 6 / 2007 și 1/2008 (ultima fiind versiune în limba engleză).

Având îm vedere gradul de mare actualitate al subiectului și zona de conflict Indo-Pakistaneză, considerată de experții ca un al doilea punct de pe glob unde că ar putea izbucni un conflict nuclear, vă prezint în această primă parte un extras din articolul menținat mai sus, și în partea a doua, saptamana viitoare, un update privind capacitățile la zi a celor doua state nucleare, spre comparația și analiza dumneavoastră.  Veți putea vedea realizările celor două state în timp de zece ani.

Pentru cei interesați, o scurtă introducere a regiunii Kasmir, regiunea disputată de India și Pakistan.

Regiunea Kasmir, cuprinde.

-          Kashmirul indian, compus din sregiunea Jammus şi Kashmir. Are 101.387 km² și 10,1 miloane locuitori.

-          Partea pakistaneză are în componenţă teritoriile Azad Kashmir şi Gilgit-Baltistan, cu 83.888 km² und 1,3 milioane de locuitori.

-          Salba teritorială a Chinei include Aksai Chin şi Trans-Karakoram, cu 36.991 km² și câteva mii de locuitori.

Regiunile Kașmirului au fost parte a domeniilor Imperiului Britanic.

            Deși tensiunile și conflictele datează din secolele trecute, după divizarea teritoriilor britanice și independența Indiei și Pakistanului, germenii conflictului  evoluează. Acest război escaladează, astfel că între anii 1947 - 1949 se ajunge la primul război indo-pakistanez, care prin mediere ONU duce la împărțirea Kașmirului. După acest război, două treimi revin Indiei fiind numit districtul Jammu și Kașmir, iar restul nordul Cașmirului, Asad Kașmir și Northern Area (provinciile de nord) revin Pakistanului. Linia de graniță dintre cele două părți („Line of Control“) are o lungime de 750 km fiind sub mandat  neputându-se ajunge la un compromis între India și Pakistan.

De menționat că între anii 1846 - 1947 regiunea Cașmir a fost un principat Dogra-Maharaja semiautonom, sub dominație britanică, cu o populație majoritatea musulmană mai ales în nord, în sud hinduistă și în est budistă. Această divizare a regiunii din punct de vedere religios a dus la mișcări de protest musulmane ample în 1930, care a fost în cele din urmă înăbușită în sânge.

Pakistanul pretinde teritoriul din Cașmir unde locuiește majoritatea musulmană, aceasta nefiind acceptat de India se ajunge la al doilea război indo-pakistanez (august - septembrie 1965) războiul se încheie fără modificarea granițelor inițiale. Urmează o serie de conficte militare ca războiul Kargil 1999, ciocnirile din 1995, etc. acest conflict fiind deosebit de important pentru situația de securitate internațională prin faptul că ambele state India și Pakistanul dețin deja arma nucleară, și deci confictul trebuie aplanat prin mediere internațională.

“GEOPOLITICA SI GEOSTRATEGIA NUCELARĂ

EVOLUŢII ALE FENOMENULUI GEOPOLITIC NUCLEAR“

-extras privind India și Pakistam -

1.    CADRUL GENERAL

Dezvoltarea şi perfecţionarea armelor de distrugere în masă (ADM) şi în special a armamentului nuclear, a atras după sine atât modificări determinante în politica şi strategia statelor membre ale “Clubului Atomic” cât şi modificări bruşte în raporturile dintre marile puteri şi/sau alianţele din care acestea făceau sau fac parte.

Capacitatea distructivă a armelor nucleare cu neutroni, a celor de tip atomic (A), şi mai ales a celor cu hidrogen (H) este atât de mare încât nici un stat din lume nu dispune de capacităţi suficiente pentru a rezista unor astfel de atacuri, chiar dacă ar dispune de un important sistem antirachetă, de armament nuclear şi clasic, de echipamente de avertizare timpurie şi de infrastructură de protecţie de ultimă generaţie.

Având în vedere că o lovitură nucleatră ar dura circa 24 de ore, executată în 3-4 serii la interval de circa 6-8 ore iar un razboi nuclear ar dura probabil câteva zile, abordarea cadrului general de desfăşurare a acestuia prin prisma statistica a premiselor politico militare (politici şi doctrine nucleare, efectivele militarecantitatea şi calitatea armamentului, puterea industriala etc.) nu-şi mai găseşte relevanţă în comparaţie, de exemplu, cu geopolitica interbelica sau cea din perioada războiului rece. În aceste considerente, analiza geopolitică şi geostrategică militară devine una aproape pur tehnică: cadrul general politico-militar şi conditiile de atac, generaţia vectorilor purtători şi a capacităţilor de răspuns ale adversarului, obiective vizate şi selecţia ţintelor, concordanţa între capacitatile nucleare si obiective identificate, etc.

În ultimii ani ai secolului XX, clubul atomic a devenit tot mai numeros. În afara celor cinci membri ai Consiliului Permanent de Securitate al ONU care şi-au dezvoltat şi introdus în operare armamentele nucleare în primele două decenii de după cel de-al II-lea Război Mondial (SUA, URSS/Rusia, China, Marea Britanie şi Franţa), o serie de alte state şi-au finalizat programele nucleare militare, au căpătat acces la muniţia nucleară sau dispun de tehnologia nucleară necesară pentru a trece în timp scurt la dezvoltarea unor astfel de arme. 

Astfel, următorul „membru” al clubului a devenit India, urmată aproape imediat de către eternul său duşman – Republica Islamică Pakistan (până în acest moment primul şi singurul stat nuclear islamic).

Au căpătat deasemenea acces la arma nucleară Israelul[1] şi Republica Sud-Africană (care, după căderea regimului de aparthaid, a renunţat benevol la ea) iar testul nuclear al Coreei de Nord din octombrie 2006, confirmă capacităţile nucleare ale unui nou stat.

În „pragul nuclear” mai stau încă alte cîteva zeci (!) de state,  unele dintre acestea  refuzând până în acest moment să semneze Tratatul de Neproliferare a Armelor Nucleare, între care cele mai amenintătoare programe aflate în derulare la această dată fiind cele ale Teheranului.

2.    INDIA

Retrospectiva evoluţiilor geopolitice şi geostrategice nucleare ale Indiei.

După efectuarea  primului său test nuclear din anul 1974, sub numele de cod „Smiling Buddha”, India  şi-a intensificat programele militare nucleare, a derulat o serie de teste în poligonul Pokhran (regiunea Rajasthan), a accelerat proiectele de construire a mijloacelor de întrebuinţare a loviturilor nucleare (rachetele tactice, operative şi strategice)  şi a iniţiat proiectul doctrinei sale nucleare.

În mod oficial, prima Doctrină Nucleară a Indiei, a fost lansată în august 1999, şi proiectează un trend periculos de escaladare convenţională şi nucleară. Doctrina Nucleară a Indiei articulează o concepţie de credibilitate pentru „descurajarea nucleară minimă”. 

Deşi angajată în discuţii politice privind abţinerea sub diferite forme de la folosirea primei lovituri nucleare, India provoacă îngrijorare prin continuarea cercetărilor nucleare şi desfăşurarea acestor armamente în variante performante de înaltă tehnologie, inclusiv varianta armei nucleare cu neutroni.

Politica "no-first-use", deşi a fost anunţată ca principiu doctrinar, nu este credibilă nici chiar pentru India însăşi. Acceptarea politicii chineze de neexecutare  a primei lovituri şi neutilizării armei nucleare împotriva statelor neposesoare de muniţie nucleară, ar fi dus la concluzia inutilităţii operaţionalizării şi desfăşurării armelor nucleare indiene, lucru care nu s-a întâmplat. De aceea, India justifică realizarea unui arsenal nuclear semnificativ de mare, argumentând necesitatea de a dispune de capacităţi nucleare suficient de mari pentru a descuraja executarea unei prime lovituri nucleare asupra teritoriului naţional.

Evoluţii prezente şi de perspectivă ale geopoliticii nucleare a Indiei.

India îşi menţine politica nucleară bazată pe conceptul "no-first-use" împotriva adversarilor nucleari şi a principiul “descurajării nucleare minime” a acestora, precum şi angajamentul de ”no nuclear use” împotriva statelor nenucleare, aşa cum a fost anunţată în Doctrina Nucleară lansată în anul 1999.

Doctrina menţionată, prevede că “forţele nucleare ale Indiei sunt destinate, dimensionate şi operativ  desfăşurate astfel încât să supravieţuiască unei prime lovituri nucleare a adversarului şi să rămână capabile de a executa lovituri de răspuns cu capacităţi adecvate de distrugere şi apreciate ca „suficient de descurajatoare” pentru acesta.

Oficialii de la New Deli apreciază că într-o situaţie de urgenţă specifică în care este necesară folosirea armamentului nuclear, loviturile nucleare indiene cele mai eficiente vor fi cele din atacurile executate asupra mijloacelor economice şi industriale, a nodurilor de infrastructură şi a centrelor populate. Numărul relativ mic al loviturilor de mică putere ale Indiei, nerecomandate a fi folosite asupra forţelor nucleare adverse, pot fi însă folosite cu succes împotriva facilităţilor şi bazelor militare, a forţelor pakistaneze desfăşurate în teatrul de operaţii şi chiar asupra forţelor chineze din regiunea Himalayană. Oricum, aceştia apreciază că ”folosirea armelor nucleare ca represalii, dacă va fi necesară în eventualitatea unui atac nuclear asupra Indiei, ar putea fi întârziată dar cu siguranţa va fi executată”. Ca principiu, se consideră că este mai importantă menţinerea capacităţii de a folosi loviturile nucleare ca represalii decât abilitatea de a reacţiona cu rapiditate.

India derulează ambiţioase programe nucleare civile şi militare (include 10 reactoare nucleare a căror număr va creşte în viitor, facilităţi de exploatare şi îmbogăţire a uraniului, producţie de apă grea, uzine de îmbogăţire a uraniului, facilităţi de fabricare a combustibililor nucleari şi capacităţi extinse de cercetare nucleară) care sunt dificil de controlat şi imposibil de oprit în acest moment.

În acest context, apreciez că în perioada următoare, cel puţin pe termen scurt şi mediu, India va menţine conceptul no-first-use" o dată cu creşterea capacităţilor sale nucleare, care va fi însă reorientat spre  principiul “descurajării nucleare limitate”. Astfel, India va deveni o putere nucleară importantă şi un actor regional de primă mărime.

                        

Forţele nucleare ale Indiei

Gestionarea armelor nucleare ale Indiei şi a vectorilor de întrebuinţare a acestora este responsabilitatea Comandamentului Nuclear Strategic[2], înfiinţat în anul 2003. Acesta este de asemenea responsabil de executarea tuturor aspectelor legate de politica nucleară a Indiei.

Decidentul politic care poate ordona executarea loviturii nucleare este Cabinetul Comitetului de Securitate. Practic “butonul nuclear” este la dispoziţia premierului indian.

Forţele nucleare ale Indiei dispun, după părerea analiştilor, de cel mult 100 capete nucleare.        

Se cunoaşte faptul că 75% din lovituri sunt asamblate şi pregătite de întrebuinţare, restul fiind depozitate în  subansambluri[3].

La această dată, vectorii de întrebuinţare a încărcăturilor nucleare indiene sunt avioanele de bombardament, instalaţiile de lansare a rachetelor, submarinele şi navele de suprafaţă.

Forţele Terestre ale Indiei dispun de rachete nucleare tactice şi operative, pentru următoarea decadă fiind estimate posibile evoluţii către muniţiile nucleare de artilerie precum şi către muniţiile nucleare de distrugere (mine şi fugase nucleare).

India dezvoltă producţii proprii de rachete (nucleare dar şi convenţionale), care sunt în dotarea Forţelor Terestre,  rachete cu baza terestră astfel:

-          racheta tactică Prithvi (în dotarea trupelor terestre), care are o încărcătură de 20-50 KT. şi o rază de acţiune de 250 km. (Poate atinge Lahore sau Islamabad în 4 minute).

-          racheta balistică Agni I, are o bataie de 2000km., atinge în varianta AGNI II, o rază de acţiune de 5.000km. (poate atinge Karaci în 14 minute).

-          racheta balistică intercontinentală Surya, nu este confirmat de experţi, dar se estimează că poate atinge pană la 12.000 km.; există însă indicii că este dezvoltată deja versiunea Surya 2 care ar avea o bătaie de 20.000 km.

Recent a fost introdusă în dotare racheta BRAHMOS, rachetă de croazieră cu rază de acţiune de peste 1500 km. (rezultat al cooperării cu Rusia), dar care cel puţin pană în acest moment nu este confirmată ca având capete nucleare.

India proiectează şi varianta mobilă pentru racheta balistică din clasa Agni II, care va mări capacitatea de reacţie şi presiune nucleară atât asupra Pakistanului cît şi a Chinei .

Forţele Navale vor avea până în anul 2010, peste 40 submarine de atac, din care 3 vor fi submarine nucleare de producţie indiană şi 2 achiziţionate de la F. Rusă.  La acestea se adaugă cele 3 port-avioane (1 operaţional şi 2 în construcţie) precum 12 fregate rapide, care pot avea configuraţia nucleară.

Principalele rachete cu lansare de pe nave (submarine şi nave de suprafaţă) sunt:

-          varianta navala a Prithvi, din dotarea Marinei Militare, are o bătaie de 350 de km.

-          racheta de croazieră Sagarika, lansabilă de pe submarine, cu bataie de 3oo km.

Varianta navală pentru racheta BRAHMOS este în stadiul testărilor finale, estimată a intra în dotare în anii imediat următori. 

Forţele Aeriene, dispun de avioane Jaguar şi Mig-27 despre care se estimează ca 2 escadrile sunt configurate pentru atacuri nucleare. Pentru aceste avioane forţele aeriene dispun de bombe şi rachete nucleare tip aer-sol.

De remarcat că India a achiziţionat în anul 2005 portavionul rus Admiral Gorchkov, aflat în reparaţii şi reconfigurare (puţine armate ale lumii au în dotare port-avioane). Acesta va asigura Indiei capacităţi strategice nucleare globale şi ilustrează orientările geopolitice şi amploarea ofensivă a doctrinelor nucleare ale acestei ţări.

Stocurile nucleare viitoare ale Indiei sunt estimat a atinge 150-200 lovituri nucleare atât de fisiune, de fuziune cât şi cu neutroni. (de confruntat cu datele actuale/partea a doua).

Concluzii.

Progresele realizate au fost făcute fără ajutor extern, facilităţile existente sunt compatibile cu cele mai performante din SUA,  iar India, în cazul în care va fi dispusă să suporte şocurile economice şi politice ce ar rezulta din eventuale sancţiuni internaţionale, are capacităţile necesare şi voinţa de a deveni în mod clar o putere nucleară mondială de prim rang.

3.  PAKISTANUL

Retrospectiva evoluţiilor geopolitice şi geostrategice nucleare ale Pakistanului.

Programul de înarmare nucleară a Pakistanului a fost iniţiat în 1972 de Zulfiqar Ali Butho[4] şi a fost finalizat cu succes în mai 1998, când Pakistanul a anunţat efectuarea a cinci teste nucleare[5], urmate la câteva săptămâni de un alt test. "Cel de-al șaselea test nuclear din Pakistan, numit codul Chagai-II, (30 mai 1998) din deșertul Kharan a fost un test de succes al unei bombe sofisticate, compacte, dar mare putere, estomate între 50-100 Kt, concepute pentru a fi transportate de rachete. Trebuie menţionat însă că Pakistanul dispunea încă din decembrie 1992, de şapte dispozitive nucleare, estimate ca arme nucleare primare (şi care puteau fi lansate dintr-un avion de transport).

            În realizarea programului său militar nuclear, Pakistanul a beneficiat de sprijinul activ al Chinei (sprijin ilegal şi secret), atât în construcţia facilităţilor nucleare cât şi al tehnologiilor rachetelor purtătoare (care a încurajat Pakistanul împotriva inamicului şi vechiului rival comun, India) precum  şi de reţelele de trafic a materialelor şi tehnologiilor  nucleare, în care un rol important l-a jucat chiar părintele bombei nucleare pakistaneze, profesorul A. Khan.

Evoluţii recente şi de perspectivă în geopolitica nucleară a Pakistanului.

Pakistanul dezvoltă încă din 1972, un ambiţios şi intens program nuclear naţional precum şi unul  destinat perfecţionării rachetelor purtătoare de muniţii nucleare. Aceste programe, vor asigura în timp scurt Pakistanului, capacităţile suficiente de producere a rachetelor şi loviturilor nucleare necesare şi chiar trecerea la statutul de potenţial furnizor.

Primul test nuclear a avut loc la 28 mai 1998.

Decidentul politic privind trecerea la folosirea armelor nucleare pakistaneze este Autoritatea de Comandă Naţională, care a fost înfiinţată în anul 2002. Acesta prezintă preşedintelui P. Musharraf, deciziile de dezvoltare şi folosire a armamentelor nucleare.

Practic, “butonul nuclear” este în mâna preşedintelui (spre deosebire de India unde premierul este persoana autorizată).

Pakistanul, deşi declarativ doreşte renunţarea la înarmarea nucleară, conform ultimilor abordări ale premierului Shaukat Aziz din 26 aprilie 2007, făcute cu ocazia ceremoniei de înmânare a aprobării privind trecerea la construcţia rachetei HATAF III / Ghaznavi  către Comandamentul Forţelor Strategice, “nu va fi niciodată un compromis privind continuarea programului nuclear sau atingerea obiectivului privind  realizarea unei descurajări nucleare minime”.

b. Forţele nucleare ale Pakistanului.

La începutul anului 2001, Pakistanul a înfiinţat trei comandamente destinate planificării şi folosirii armelor nucleare din dotarea Forţelor Armate, ca lovitură de răspuns şi revanşă în cazul unei prime lovituri nucleare indiene.

            Forţa Armată Strategică include comandamentele strategice[6] destinate dislocării, planificării şi folosirii muniţiilor nucleare de trupele terestre, aeriene şi cele navale.

Se estimează ca la nivelul anului 2001, Pakistanul acumulase între 40-45 lovituri nucleare, la care dacă se adaugă capacităţile de producţie estimate ca fiind în măsură să producă circa 6-7 muniţii nucleare anual,  se realizează un potenţial  actual de circa 80-85 lovituri nucleare.

Forţele Terestre dispun de principalele mijloace purtătoare de muniţie nucleară, care sunt rachetele tactice din clasa “HATF”, cele cu rază medie  şi lungă de acţiune  “Ghauri” şi Shaheen”, a căror rază de acţiune este de 2.500 km. şi care pot atinge aproape orice punct al teritoriului Indiei.

Pakistanul dezvoltă un ambiţios şi intens program naţional destinat perfecţionării rachetelor purtătoare destinate atât forţelor terestre cât şi aviaţiei şi marinei militare. Programul vizează atât rachetele cu rază scurtă de acţiune, a celor de croazieră şi a celor cu rază medie şi lungă de acţiune. Se poate aprecia că şi Pakistanul, deşi nu a delimitat doctrinar acest lucru, dezvoltă arme nucleare strategice şi non-strategice. La această dată numai rachetele de tipul HATF I şi II, cu bătaie de 250 km. sunt incluse în clasa rachetelor non-strategice, celelalte  rachete de tip “Ghauri”  şi Shaheen” fiind clasificate drept strategice.

Se consideră că până în anul 2010, Forțele nucleare ale Pakistanului vor  dispune de o gamă largă de rachete balistice cu capabilități nucleare, având  capacitatea de a lovi ținte situate până la 2750 km.

Forţele Aeriene dispun ca vectorii purtători de avioanele F-16 şi Miragge, ambele modificate pentru transportul şi lansarea muniţiilor nucleare tip rachete și bombe nucleare. Pakistan Air Forces are două unități special antrenate și destinate folosirii loviturilor nucleaee.  (escadrilele aeriene No. 16 Black Panthers and No. 26 Black Spiders).

Forţele Navale sunt în proces de adaptare a rachetelor operative pentru transportul la ţintă a loviturilor nucleare. Babur, de asemenea, desemnat și  Hatf VII, este o rachetă de croazieră subacvatică cu rază scurtă de acțiune turbojet care poate fi lansată de pe platforme mobile sau subacvatice mobile. Racheta a fost testată pentru prima dată în 2005 și se crede că va intra în serviciul armatei pakistaneze în 2010. Se estimează de majoritatea experților că  că Pakistantul poate produce rachete nucleare anti-navă, precum și are posibilitatea de a dezvolta torpile nucleare și  minele nucleare navale.

Pakistanul şi-a intensificat în ultimul   timp testele efectuate cu rachetele sale tactice, operative şi strategice cu dubla capacitate, respectiv cu capacitate convenţională şi nucleară.

Din  noiembrie 2006 şi până în martie 2007, au fost efectuate 5 teste, astfel, un ultim test fiind efectuat chiar în luna  aprilie a anului 2007[7].

Concluzii

Pakistanul devine primul stat islamic nuclear.

Se poate estima că Pakistanul, cel puţin pe termen scurt şi mediu, îşi va continua activ programele nucleare şi va rămâne un actor important pe scena geopolitică nucleară din Asia de Sud.

NOTA: Urmează Partea a II-a, a scurtă analiză dedicată evoluțiilor recente în domeniul  doctrinelor și armelor nucleare ale Indiei și Pakistanului.

[1] Informaţii neconfirmate oficial privind cantităţile de muniţie nucleară israeliană. Recent premierul Olmert a declarat unor posturi de televiziune germane că Israelul deţine numiţie nucleară.

 A se vedea și Articolul pe care l-am publicat în ultimul număr, ARMELE NUCLEARE ALE ISRAELULUI. PROPAGANDĂ, DESCURAJARE, MIT SAU REALITATE

[2] Strategic Nuclear Command  articol apărut în India News, August 2003,

[3] Baza de date Bulletin of Atomic Scientists 2005 (www.newsuchiugago.edu)  estimează că acestea pot fi asamblate în  circa 1 săptămână.

[4] La acea dată, ministrul energiei şi resurselor, ulterior preşedinte şi premier.

[5] Teste efectuate sub numele de cod Chagai-I

[6] Comandamentul Strategic al Forţelor Terestre, Comandamentul Strategic al Forţelor Aeriene  şi Comandamentul Strategic al Forţelor Navale.

[7] Pakistan nuclear forces, Analiza Institutului Monterei, site-ul institutului