 |
| Valeriu Gafencu, "Sfantul inchisorilor" |
Am
auzit că în Republica Moldova PCRM este
favorit la câştigarea alegerilor. Băi, sunteţi nebuni?
Nu
v-aţi săturat de jigodiile, de nenorociţii care v-au distrus viaţa, care v-au
omorât moşii şi strămoşii acolo, în Moldova lui Ştefan sau în gulagurile
siberiene? Vreţi să experimentaţi “fenomenul Piteşti”?
Mă
adresez tinerilor români moldoveni care se lasă înşelaţi de promisiunile ideologilor
comunistoizi. Nu-i credeţi pe derbedei! Vă cere asta un fost adept al
ideologiei, un păcălit al promisiunilor ceauşiste, un fost ateu “educat” în
spiritul materialismului dialectic şi istoric, un om cumplit dezamăgit până la
urmă de naivitatea sa, dar care a câştigat cu mult mai mult pentru că
trezindu-se, l-a găsit pe Dumnezeu.
Vă
invit spre a lectura un fragment dintr-o impresionantă mărturie a unui fost
deţinut politic român, pe numele său Ioan Ianolide, publicată postum în cartea “
Întoarcerea la Hristos”. În această
carte veţi găsi mărturii şi despre un compatriot născut în Basarabia, un mare
patriot român, Valeriu Gafencu, pe care
un evreu, convertit la ortodoxism, Nicolae Steinhardt, el însuşi un sfânt, l-a numit “sfântul
închisorilor”. Reţineţi şi faptul că tatăl lui Valeriu Gafencu a fost deportat
în Siberia, unde a şi murit.
La
data de 2 februarie 1952, pe când se afla în spitalul penitenciar Târgu Ocna,
el le-a cerut colegilor de suferință
să-i procure o lumânare, o cruciuliță și o cămașă albă pe care să i le
pregătească pentru ziua de 18 februarie. Cu o zi înainte de moarte, i-a spus
lui Ioan Ianolide: "Mâine voi muri. Vreau să-mi iau rămas bun de la cei
mai apropiați prieteni. Fă tu așa fel încât să vină pe rând la mine, în liniște”.
A doua zi, pe 18 februarie, în jurul
orelor 14:00-15:00, Valeriu Gafencu rostește ultimele sale cuvinte: “Doamne,
dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește
sufletul” după care a decedat.
După
ce veţi înţelege cam ce fel de “ oameni de tip nou” vor să “construiască”
aceste bestii, să vă mai gândiţi dacă merită sau nu, să votaţi cu ei. Şi dacă tot nu sunteţi lămuriţi vedeţi şi aici: http://victorvis55.blogspot.ro/2011/06/hitlerism-fascism-stalinism-comunism.html
DESPRE REEDUCARE: FENOMENUL
PITEŞTI
…………………………………………………………………………………………………………….
“Temniţa a fost înţesată până la refuz cu
tineri studenţi aşezaţi în celule fie de-a valma, încât se sufocau, fie de unii
singuri, după criterii neînţelese de noi, probabil pentru o experimentare pe
viu a diverselor modalităţi de tortură.
Miliţienii
au început să bată deţinuţii la discreţie, pentru ceva anume ori pentru simpla
lor plăcere. A excelat un temnicer, Georgescu, un biet prăpădit puţin înapoiat
mintal, un dezechilibrat căruia i s-au băgat în cap grade şi avansări. Întrucât
lucra şi cu Securitatea şi cu directorul se considera mare exponent al
partidului şi cu plăcere criminală bătea până la sânge. Umbla ca o pisică la
vizete, asculta, deschidea uşa şi bătea. Bătea cu pumnii, călca în picioare,
bătea cu ciomagul, ba şi-a procurat şi o rangă de fier. Tot el a asmuţit şi pe
ceilalţi temniceri să-i urmeze exemplul.
-
Bă, striga el ca scos din minţi, pentru copilaşii mei sunt gata să vă omor.
Dacă Securitatea îmi dă ordin să vă omor, e gata. Securitatea are puterea în
mâini şi nu scăpaţi nici morţi, bandiţilor!
“Banditule”
era apelativul cu care ne numea îndeobşte. La aceasta adăuga înjurăturile cele
mai murdare. Era şi foarte superstiţios. Când un deţinut i-a zis: “Dumnezeu să
vă ierte!” i-au ieşit ochii din cap şi l-a călcat în picioare până când acela
şi-a pierdut cunoştinţa.
De
la Georgescu au rămas multe expresii vrednice de o antologie macabră:
„Băiatule, ai făcut, n-ai făcut, pentru mine ai făcut!” şi deci jap-jap şi te
snopea în bătaie; „Băete, eu ştiu şi laptele pe care l-ai supt!”; “Băiatule, eu
sunt Dumnezeul vostru!”; „Băete, eu lucrez pe două fire: derectorul e derector;
securitatea dă ordine, mie nu mi-e frică de derector!”; „Băete, dacă nu-ţi bagi
minţile în cap, eu îţi scot creierii din cap!”; „Băete, din mâna mea nici
Dumnezeu nu te scapă!”; “Bă, eu vă scot creierii bucăţică cu bucăţică şi scot
din ei ideile voastre banditeşti!”
Temniceri
ca Georgescu erau recrutaţi din pleava societăţii, oameni reduşi mintal, cu
tare psihice, injectaţi cu două droguri: pe de o parte, conştiinţa unei
înalte
şi sublime misiuni date de Partid şi de Internaţională, de popor şi de
proletariat, ca să distrugă pe toţi “contrarevoluţionarii”, “burghezii”,
“imperialiştii”, “fasciştii” şi “misticii”; pe de altă parte, ura de moarte
împotriva tuturor duşmanilor revoluţiei, încât să-i poate ucide cu indiferenţa
cu care se ucid muştele ori viermii.
Erau
deci nişte idioţi fanatizaţi, nişte brute fără raţiune. Astfel de oameni ascund
toate societăţile. Ei sunt bestii frânate, canalii nerealizate, criminali
potenţiali care atunci când sunt speculaţi în tot ce au mai rău în ei se
dezlănţuie bestial. Cu toate acestea, ei n-ar fi ajuns criminali dacă nu erau
puşi să o facă.
Marii
vinovaţi sunt acele minţi diabolice care au inventat sistemul, mecanismul
acesta al dezumanizării. Ei sunt marii maeştri ai negaţiei, ai non-valorilor,
ai răsturnărilor, ai decapitării umanului. Există un soi de creier cu pretenţii
divine, deci absolute, care crezându-se şi dorindu-se atotputernic, a conceput
un mecanism psihic şi altul social, total şi nelimitat, perfect ca o formulă
matematică, logic ca tabla înmulţirii, care-şi propune să structureze omul şi
lumea după o ştiinţă totală, împinsă până la ultimele limite, ca un mecanism
desăvârşit.
Şi
totuşi nu toţi temnicerii au corespuns acestor formule ştiinţifice materialist-
ateiste, ci s-au diferenţiat între ei printr-un fel de selecţie naturală. Ar
trebui să dedicăm un întreg capitol portretelor câtorva temniceri. Creionăm
însă pe scurt trei tipuri:
Tipul Georgescu. Prost şi rău. Incult şi opac. Labil moral şi ros
de orgolii. Inferioritate care urăşte tot ce e superior. Slugarnic şi totuşi
avid de putere. Un fel de Iudă care-şi urăşte Mântuitorul tocmai pentru că se
simte strivit de divinitatea Lui. Un fel de Smerdiacov, plin de toate
complexele de inferioritate, care aşteaptă numai însămânţarea ideilor lui Ivan.
Astfel
de oameni nu au nimic măreţ, nobil, sublim în ei. Nu au Dumnezeu, dar se tem ca
cei mai respingători superstiţioşi. Pot fi uşor transformaţi în caricaturi
magnifice, despotice, tiranice. Ei ajung să se creadă zei, împăraţi, salvatori,
eroi - deşi sunt oamenii cei mai lipsiţi de personalitate. Nu sunt criminali
activi, ci pasivi. Criminalul activ are un fel de putere lăuntrică a sa, pe
când criminalul pasiv nu poate fi nici cel puţin criminal, ci se zbate în
mocirla nimicniciei sale. El devine însă periculos când este inoculat cu duhul
crimei misionare, căci imbecil cum este, devine bestie, canalie, ucigaş.
Într-un fel el este iresponsabil, căci este criminal numai dacă are un autor
moral al crimelor sale, dar este cu atât mai înfricoşător pentru victimele lui,
căci de la el nu aştepţi nici sentimente, nici raţiune, nici omenie. E un fel
de nebunie, mai mult, un fel de demonizare, dar executată nu de draci, ci de
oameni. E un fel de maşină criminală care nimiceşte totul.
Şi
totuşi nu este aşa, nu este chiar aşa cum doresc creierele bolnave ale oamenilor
fără Dumnezeu. Chiar în tipul Georgescu rămâne o fărâmitură de om, de lumină,
de suflet. Când el ajunge să se trezească din această beţie prezintă un
spectacol de plâns, între nebunie şi idioţenie. Plânge şi se jeleşte. Nu
pricepe nimic din tot ce a făcut, căci el crezuse o vreme că are o stea.
Când
aceşti oameni au fost eliminaţi din jocul partidului şi au devenit ţapi
ispăşitori s-au dezechilibrat, căci niciodată nu avuseseră un suport interior
care să-i susţină. Au rămas însă tot meschini, jalnici şi murdari. Datorită
lipsei de personalitate n-au ajuns la trezirea unei alte vieţi, ci s-au
mulţumit cu o viaţă de viermi. Nu cred că ar putea să mai repete criminalitatea
trecută, chiar dacă li s-ar oferi ocazia. Ar putea redeveni criminali activi numai
dacă li s-ar oferi posibilitatea să ucidă pe cei ce i-au făcut criminali.
Tipul Florea. Om simplu, aproape incult. Lipsit de educaţie
morală dar având un fond moral. Apt să înveţe dar incapabil să discearnă
ideile. Încărcat de instincte pe care nu le cunoaşte şi nici nu le stăpâneşte.
Avid de viaţă, de putere, de bani. Încântat de grade, uniforme şi vorbe mari.
În structura lui răul nu este mai mare decât binele dar binele nu este
fructificat, din care cauză poate fi uşor speculată partea negativă din el.
Deci el nu este atât o victimă a naturii lui, cât a mediului social care l-a
lipsit de educaţie.
Acest
tip de temnicer a fost cel mai răspândit. Astfel de oameni, o dată intraţi în
slujba de temnicer, au fost pervertiţi, mutilaţi şi transformaţi în fiare. Nu
toţi s-au comportat identic, ci fiecare după structura lui ori după presiunea
ce s-a exercitat asupra lui. Ei nu aveau stofă de criminali şi nici nu ajungeau
criminali dacă nu erau amăgiţi să devină temniceri. Şcoala de temniceri şi
mediul dintre temniceri au corupt aceşti oameni treptat-treptat şi astfel au
ajuns să comită crime. Totuşi ei mai erau încă oameni şi victimele lor se
puteau bucura de o anumită frână morală care mai funcţiona în adâncul lor.
Trăiau o dedublare interioară care-i făcea nesiguri pe ei înşişi.
Temnicerii
de tip Florea, când au ieşit de sub presiunea ce se exercita asupra lor, au
răsuflat uşuraţi, s-au ruşinat şi s-au refugiat în anonimat. Totuşi ei nu au
avut nici luciditatea, nici capacitatea de a se opune crimei.
Tipul Iosif. Aceştia sunt oameni simpli dar inteligenţi,
echilibraţi sufleteşte, plini de bun simţ, omenoşi şi adesea credincioşi. Ei au
devenit temniceri de nevoie. Asupra lor s-au făcut presiunile de rigoare spre
a-i transforma în criminali, dar fără rezultat. Sufletele lor au respins
mişelia. Riscul pe care şi l-au asumat şi ale cărui consecinţe le-au şi suferit
a fost eliminarea din profesie.
Aceştia
au fost puţini, dar au fost. Cu astfel de oameni, foştii deţinuţi simt o
plăcere să se întâlnească. Între ei s-au stabilit nişte neobişnuite şi durabile
punţi sufleteşti. Ei au rămas oameni oneşti în societate, mulţumindu-se cu
puţin.
Poate
că e nimerit, pentru o mai bună înţelegere a celor ce vor urma, să înfăţişăm
schematic şi portretele directorilor de temniţă :
Tipul Caller. Are creier, inteligenţă, ipocrizie. Omul care
concepe şi ordonă sistemul. Rece, deşi e plin de ură. Plin de el însuşi.
Nesăţios de putere. Răzbunător, crud, amoral. Fără Dumnezeu, ori cu un dumnezeu
al răzbunării. De cele mai multe ori se autozeifică. Se crede infailibil şi
invincibil. Nu împarte puterea cu nimeni. Elimină orice adversar. Voinţă
puternică. Lipsit de suflet şi de sentimente. Dornic de parvenire. Conştiinţa
lui funcţionează după legea puterii lui: binele este tot ce-i aduce puterea şi
răul tot ce i-o scade. Tendinţă de dominare absolută.
Tipul Zeciu.
Este brutal, sadic, tiranic, odios, criminal. Este împins de instincte, patimi
şi ură. La el inteligenţa e secundară, căci este mai mult un executant. El nu
concepe, nu are idei, ci execută. Nu este însă un prost, ci are un soi de
isteţime bestială. Şi cu toată cruzimea lui, privit de la distanţă este mai
puţin odios decât tipul Caler. Dar atunci când o victimă se află în « moara »
lui devine înfiorător.
Între
cele două tipuri se situează, evident, o gamă largă de nuanţe.
Astfel
de oameni erau desemnaţi de Partid să se ocupe de « bandiţii » din Piteşti. Se
adunaseră acolo câteva mii de tineri studenţi. Erau din toată ţara, numai
români (cu excepţia a doi sionişti). Din punct de vedere politic toţi erau
anticomunişti. Toţi se organizaseră să lupte contra regimului comunist care
tocmai se instala cu concursul evreilor, sub protecţia Armatei roşii şi sub
conducerea consilierilor sovietici.
Deşi
ţara noastră fusese abandonată în mâna comuniştilor la Yalta, totuşi în acei
ani se făcea o propagandă contra-revoluţionară de către puterile occidentale.
Exista o repulsie faţă de comunism şi ea a fost antrenată de promisiunile
occidentale, care însă s-au dovedit false şi ipocrite. Am fost împinşi contra
comuniştilor dar am fost părăsiţi. Nu este imposibil ca la mijloc să fi fost
intenţia de a distruge elita de rezistenţă a neamului. Pe lângă organizaţiile
de partid s-au ivit sute de mici organizaţii contra-revoluţionare. În anii
aceia, dacă Occidentul ne ajuta, ţara ar fi luat foc. Asta cu atât mai mult cu
cât în generaţia celor tineri nici nu se ştia să existe vreun comunist.
Printre
deţinuţii din Piteşti erau tineri de diferite orientări. N-am întâlnit tineret
socialist şi rog să nu se confunde lipsa lor partinică cu tendinţele
socialist-altruiste care existau printre ei. Partidul Liberal a avut numai
câţiva tineri arestaţi, care nici nu se aventuraseră în activităţi subversive.
Partidul Ţărănist a avut, datorită lui Maniu, o organizaţie de tineret care
promitea să primenească vechile cadre şi care a dat destui membri în temniţă.
Cei mai mulţi deţinuţi erau însă din Frăţiile de cruce, organizaţie de tineret
a Mişcării Legionare.
Fraţii
de cruce formează o generaţie distinctă cu un profil propriu. Sunt acei tineri
care în 1940 aveau sub 21 de ani. Ei nu au jucat niciodată un rol politic. S-au
format între anii 1937-1940, în vreme de prigoană. Au primit o educaţie morală
şi eroică, şi nu una politică. Din punct de vedere politic aderau la idealul
creştin-naţional. Coordonata religioasă era cea mai importantă pentru ei. Ideea
de neam se confunda cu aceea de creştin. Cartea de bază a educaţiei lor a fost
Biblia. Dacă în 1940 ei erau sub 21 de ani, în 1949 erau bărbaţi la aproape 30
de ani. Erau şi fraţi mai tineri, arestaţi în 1948 fiindcă organizaseră un
serviciu de spionaj pentru americani. Cei ce erau elevi în 1949 au fost duşi la
Târgşor. Cei ce-şi terminaseră studiile erau la Aiud. În Piteşti erau
studenţii. Diversele şi multiplele organizaţii antirevoluţionare aduceau în
temniţă elementele cele mai valoroase ale acelei generaţii de intelectuali,
deşi au existat şi tineri muncitori şi tineri ţărani anticomunişti. Toţi erau
plini de vise, de elan, de generozitate şi dinamism. Vibra acolo sufletul
milenar al unui neam, şi acesta trebuia distrus.
Între
aceşti tineri de elită ai ţării, Valeriu continua să impună prin exemplu şi
cuvânt. Bine ancorat în cea mai autentică spiritualitate ortodoxă, el îşi
dăruise viaţa şi sufletul lui Hristos, prin hotărârea de a se călugări după
eliberare. Se simţea un mărturisitor al credinţei într-o lume ostilă şi atee.
În
repetate rânduri a fost anchetat de organele politico-administrative şi el a
declarat senin că este creştin şi că nu există mântuire fără Hristos.
-
Dumnezeu nu poate fi smuls din sufletele oamenilor, le-a spus. Omul fără
Dumnezeu cade, cu Dumnezeu se desăvârşeşte. Dumnezeu este realitate imediată
pentru cei ce trăiesc viaţa în duh. Lumea trebuie să crească din sufletele
oamenilor, căci dacă vine din afară este strivitoare. Nu mă angajez politic, nu
doresc să ajung om politic dar nu accept limitarea libertăţii mele sufleteşti.
Problemele mele de conştiinţă le rezolv în comunicarea sufletului meu cu
Dumnezeu. Dacă toţi oamenii şi-ar face un sever şi autentic proces de
conştiinţă, stând responsabili în faţa lui Dumnezeu, n-ar mai fi nevoie de
justiţia oamenilor. Cine are sufletul curat se comportă conform legii morale
din el, lege care este la un nivel superior tuturor legilor omeneşti. Întregindu-le
şi desăvârşindu-le pe acestea din urmă, credinţa nu vine deci în conflict cu
ordinea politică. Ea este un mijloc superior de cunoaştere, o atitudine ideală
a omului în societate. Căci nu poate fi dăunător societăţii cel ce iubeşte
oamenii şi se jertfeşte pentru fericirea lor. Avem deci datoria să-L mărturisim
pe Hristos, pentru a restabili demnitatea creştinismului şi pentru a restaura
adevărata ierarhie a valorilor.
Politrucii
se uitau la el pe jumătate buimăciţi, pe jumătate plini de sarcasm:
-
Eşti un retrograd mistic şi bigot! De-alde tine au frânat progresul în lume.
Eşti însă depăşit de istorie şi de ştiinţă. Viitorul este al nostru şi nu al
vostru. Biserica va pieri sub loviturile de ciocan ale ştiinţei. De fapt, sub
masca misticii eşti un contrarevoluţionar. Aici este sfârşitul vostru!
Cu
toate riscurile, Valeriu n-a încetat până la sfârşit să-L mărturisească pe
Hristos. Credinţa lui a fost sprijinită de inteligenţa sa sclipitoare şi
amândouă s-au topit în focul dragostei ce mistuia cele mai adânci fibre ale
sufletului său. Atras în mod structural de curăţie şi desăvârşire, când L-a
descoperit pe Hristos a tins cu totul spre El şi luminat de harul dumnezeiesc,
s-a dăruit fără şovăire. Vremea căutărilor era depăşită, acum ajunsese “bărbat
desăvârşit”.
Cu
multă înţelepciune dar şi cu marea putere lăuntrică ce se degaja din el făcea
apostolat. Cugetul său era smerit în faţa lui Dumnezeu atunci când vorbea cu
putere în faţa oamenilor. Neputinţa sa omenească era întregită de trăirea în
duh. Mintea sa ascuţită aştepta cu evlavie descoperirea luminii şi cunoştinţei
dumnezeieşti.
Ajunsese
la o deplină cunoaştere şi stăpânire de sine. Ordinea lui interioară se
răsfrângea asupra întregii sale fiinţe şi se exprima în ţinuta şi gândirea lui
creştină. Trăia frumos pentru că se spovedea adesea şi lua aminte clipă de
clipă la adâncurile cele mai tainice ale sufletului şi vieţii sale. Trăia prin
Hristos, gândea prin Hristos, vedea lumea întreagă prin Hristos. Nici un gest,
nici un cuvânt şi nici o lucrare lăuntrică nu erau lipsite de Dumnezeu.
Se
ruga mult. Ajunsese la rugăciunea neîncetată. Post deosebit nu ţinea, căci
acolo se postea destul. Liniştea din temniţă el o completa cu lepădarea de
grija cea lumească. Lumea o afla căutându-L pe Dumnezeu, o afla în Dumnezeu,
deci în sâmburele ei, în orânduirea ei perfectă. Dar în temniţă ea se dezvăluia
în realitatea vie, dură, brutală a păcatului şi satanizării.
Datorită
înfometării, adesea se iscau în celulă discuţii neplăcute la alegerea
turtoiului iar Valeriu, ştiind acest lucru, înfrânându-se şi smerindu-se, se
aşeza cel din urmă, adică primea turtoiul cel mai mic. În sinea lui era
mulţumit că putea face acest gest de dragoste şi dăruire, dar dacă unii se
bucurau de înfrânarea lui, alţii au socotit că se cuvine să aleagă şi el, când
îi vine rândul, turtoiul cel mai mare. S-a supus rânduielii stabilite şi când
trebuia să aleagă înaintea celorlalţi lua la întâmplare turtoiul care-i cădea
în faţă, ca astfel să înlăture ispita lăcomiei şi să nu-şi păgubească fraţii de
suferinţă. Gestul acesta mărunt a ajuns mai târziu să fie luat drept exemplu în
toate părţile.
În
viaţa de zi cu zi apăreau şi mici probleme interne ale celulei, ca de exemplu
aerisirea, cum şi când şi cât să se facă; ori stabilirea orelor de folosire a
tinetei; ori dreptul fiecăruia de a se plimba pe cei doi metri care rămâneau
neacoperiţi de paturi. Interesele şi părerile erau contrarii şi adesea se
ajungea la ceartă. Valeriu tăcea când se iveau astfel de discuţii.
-
Dar tu ce zici? îl întrebau unii.
-
Eu consider că este bine aşa cum veţi stabili voi. Dacă nu putem să trăim
frăţeşte în această mare suferinţă, cum putem aştepta ca oamenii să împartă cu
dreptate şi dragoste bogăţiile întregului pământ? Dacă aici nu putem fi buni,
cum vom putea fi buni când vom fi puternici şi liberi? Cu puţină dragoste vom
simţi bucuria de a face voia şi plăcerea fratelui nostru. Ne trebuie o largă şi
adâncă înţelegere a oamenilor dacă vrem să trăim în pace şi bunăvoire.
Valeriu
îşi întărea cuvintele cu exemple din Biblie şi din Sfinţii Părinţi, pe care le
raporta adesea la experienţa actuală. În general prefera să tacă şi să se roage
în sine însuşi, dar deopotrivă era gata să vorbească despre cele sfinte. De
oriunde ar fi început o discuţie, el o termina la unirea cu Hristos.
Mulţi
tineri au fost şocaţi de comportamentul lui Valeriu, căci ei nu cunoşteau
creştinismul, dar au sfârşit prin a-l lua drept exemplu de viaţă creştină.
Alţii, cu calităţi sufleteşti de o rară frumuseţe, credeau în Dumnezeu, fără
însă să fi fost formaţi duhovniceşte - şi aceştia au gravitat de la început în
jurul lui Valeriu. El îi iubea şi li se dăruia cu bucurie.
Reuşise
să salveze de la primele percheziţii o Biblie. A desfăcut-o în fascicole şi pe
căi riscante a reuşit să o transmită la alte celule. Atunci au fost memorate
părţi din Biblie, cu deosebire Capitolul 13 din Epistola către Corinteni,
Predica de pe Munte din Evanghelia de la Matei, Evanghelia după Ioan, Psalmul
50 şi Psalmii Utreniei. Fascicolele au fost colportate prin toată temniţa,
fiind urmărite cu asiduitate de temniceri. Când se găsea vreo unul într-o
celulă era pedepsită toată lumea. S-au făcut percheziţii separate, parţiale şi
unele generale pentru a putea fi depistate toate fascicolele. Erau ascunse în
saltelele de paie ori pe sub duşumele. Deci saltelele au fost golite şi
duşumelele cercetate, ba chiar, acolo unde era un indiciu suspect, scoase. Când
au dispărut toate fascicolele era prea târziu, căci multe fuseseră deja
memorate. Au continuat să se răspândească verbal ori prin metode de comunicare
stil temniţă: scrisul pe săpun, cu un vârf de sârmă ori un lemn ascuţit;
scrisul pe pereţii celulelor (care erau văruiţi şi din nou erau scrişi de
deţinuţi); expedierea de mesaje prin alfabetul Morse. Pe lângă texte
evanghelice, se răspândeau în acelaşi mod rugăciuni, acatiste, poezii,
cugetări, întâmplări din Vieţile Sfinţilor ori scurte cuvinte de folos.
De
asemenea se învăţau limbi străine, se făceau studii diverse, se învăţa muzică
şi matematică şi în plus se răspândeau veştile politice şi cele familiale care
puteau pătrunde. Veştile din afara temniţei soseau cu întârziere de 6-24 de
luni, căci trebuia să sosească un nou arestat ori un deţinut mai informat
dintr-o altă temniţă ca să aflăm, de exemplu, cine a fost ales preşedinte în
S.U.A.! Veştile despre familie erau şi mai greu de obţinut, căci nefiind de
ordin public, era necesar să apară un cunoscut al familiei care să poată spune
ceva. Timp de 15 ani nu am ştiut nimic de familia mea. Timp de 15 ani am locuit
sub acoperişul aceleiaşi temniţe cu prietenii mei dar nu i-am putut vedea. Şi
asta într-un regim care pretindea că asigură fericirea oamenilor pe pământ!
În
asemenea condiţii Valeriu continua să fie preocupat de viaţa sa lăuntrică. Un
subiect la care cugeta îndelung era conştiinţa păcatului. Spunea:
-
Este foarte greu omului să-şi recunoască păcatul, dar este evident că suntem
păcătoşi şi setea noastră de curăţie şi adevăr nu poate fi satisfăcută decât
prin zdrobirea păcatului. Viaţa veşnică începe în sufletele smulse păcatului.
Cine crede cu adevărat în Dumnezeu va ajunge la conştiinţa păcatului, cine nu
crede în Dumnezeu rămâne prizonier eului său, orgoliului şi păcatului său. Eu
sunt cel mai mare duşman al meu. Dacă eul nu moare, nu ne putem naşte din nou
în Hristos şi rămânem în păcatul mândriei. Mândria l-a făcut pe om să se vrea
Dumnezeu, împotriva evidentei sale nedesăvârşiri şi mai cu seamă împotriva
faptului că noi, oamenii, suntem cu toţii muritori. Un Dumnezeu nedesăvârşit şi
supus morţii e un fals Dumnezeu. Conştiinţa păcatului nu este bigotism ori
obscurantism, ci luciditate şi înţelepciune. Întreaga
educaţie
a omului depinde de felul în care funcţionează conştiinţa păcatului. Numai omul
care trăieşte în faţa lui Dumnezeu are adevărata măsură a sa, a lumii şi a
vieţii.
Cum
printre cei care-l ascultau erau şi tineri care nu cunoşteau în profunzime
duhul Ortodoxiei, spre a se face mai bine înţeles adăuga:
-
Umilinţa şi pocăinţa nu sunt scopuri ale creştinismului, ci mijloace, nu sunt
nici esenţa vieţii creştine, căci a fi creştin înseamnă a avea însufleţirea
doririlor sfinte şi bucuria de a trăi. De asemenea, lepădarea de sine nu este
depersonalizare, abandonare şi resemnare, ci este pasul necesar naşterii în
viaţa cea adevărată, în duh. Nu ne caracterizează negaţia, ci afirmarea. Căci
viaţa veşnică nu se dă celor învinşi, resemnaţi şi fricoşi, ci celor puternici
şi curajoşi. Nu vor birui cei căldicei, ci cei ce vor învinge fiara
apocaliptică. Intraţi deci pe poarta pocăinţei cu râvnă, aşteptând să se nască
în voi Împărăţia Duhului Sfânt. Să plângem azi păcatele personale, să le
plângem până ce ni se vor da lacrimi pentru curăţirea lumii. Nu vă fie frică de
umilinţă, nici de mărturisirea păcatelor, ci credeţi că prin ele veţi fi
purtătorii adevăratei lumini. Luaţi seama la Mântuitorul Hristos, la
îndrăzneala cu care El a prăbuşit o lume şi a ridicat alta, la desăvârşirea pe
care ne-a lăsat-o ca pildă - şi aşa să-L urmăm!
Despre
importanţa conştiinţei păcatului în viaţa socială spunea:
-
Conştiinţa păcatului nu se reduce la desfrânare, lăcomie, agonisire, ucidere
ori alte fapte asemănătoare, mai mult, nu este nici numai restabilirea
orânduirii lăuntrice a omului, ci este lupta împotriva începătoriilor şi
stăpâniilor întunericului, care ţin în beznă şi robie neamurile lumii întregi.
Cu alte cuvinte, lupta fiecăruia trebuie să contribuie la realizarea unei
autentice orânduiri creştine a lumii. Nu eşti creştin dacă ai fost botezat,
mergi la biserică dar vieţuieşti după principiile societăţii egoiste, imorale,
materialiste în care trăieşti. Trebuie să devii creştin în toate aspectele
vieţii tale de zi cu zi şi prin aceasta să încreştinezi şi lumea din jurul tău.
Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trăirea în duh,
prin lupta de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu
păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii, trebuie să urâm
păcatele, prostia, suficienţa şi moleşeala sufletelor şi minţilor creştinilor,
căci tocmai adormirea conştiinţei creştine a dat pas liber impertinenţei
ateiste.
Atitudinea
lui Valeriu în faţa autorităţilor era plină de demnitate dar înţeleaptă, încât
nu putea fi acuzat de fapte “contrarevoluţionare”, ci de credinţa lui. Tocmai
credinţa dorea el să o apere, dar încerca să fie mai iscusit decât prigonitorii
săi, să nu se lase atras într-o bătălie cu totul inegală în care ar fi fost
strivit cu uşurinţă. De aceea el făcea din "legea Cezarului” arma sa de
apărare. Trebuia să folosească în mod înţelept puţinele mijloace de luptă pe
care le îngăduia temniţa. Unii deţinuţi i-au reproşat aceasta zicând:
-
Ţie îţi merge această atitudine, nouă însă nu ni se potriveşte! Noi ştim că
suntem în război cu un duşman total, cumplit şi nimicitor şi vrem să câştigăm
acest război. Nu noi suntem „bandiţi”, aşa cum ne numesc ei, ci ei sunt, şi
trebuie să le-o spunem. Suntem în temniţă, dar nu abandonăm lupta chiar dacă
vom muri luptând.
La
astfel de argumente Valeriu pleca ochii trişti şi plini de înţelesuri şi
răspundea:
-
Credeţi voi că eu am abandonat lupta, credeţi voi că eu nu vă înţeleg? Dar oare
trebuie să murim ca nişte proşti? Nu aşteaptă ei prilejul să ne lovească? Ce
avem deci de făcut? Să intrăm de bună voie în gura porcilor turbaţi!? Ori să
folosim timpul acesta de osândă pentru a ne salva sufletele şi vieţile? E
vremea să ne smerim adânc, să ne ocupăm de problemele cu adevărat importante,
să ne curăţim pentru a fi vrednici de Hristos.
La
care i se spunea:
-
Nu noi, ci ei sunt necuraţi! Dacă ne lăsăm antrenaţi de lacrimile pocăinţei dăm
frâu liber tiranilor şi păcătoşilor!
-
E vremea, e vremea pocăinţei! răspundea Valeriu. Aveţi credinţă în voi!
Izbăvirea va veni de la Dumnezeu. Oamenii ne-au părăsit. În acest secol toate
neamurile sunt guvernate de atei şi de creştini de formă. A trebuit să ne
confruntăm credinţa şi cu unii, şi cu alţii. Cred însă că aici se plămădeşte un
duh evanghelic care va schimba lumea la faţă. Jertfele de aici nu vor rămâne
fără rod!
După
trecerea anilor, cuvintele lui Valeriu şi-au adeverit înţelepciunea şi au fost
luate de mulţi ca îndreptar.
Adesea
se iscau în celulă controverse privind orientările de politică internaţională.
Majoritatea celor tineri credeau că occidentalii ne vor salva, că vor interveni
şi vor zdrobi comunismul.
-
E greu să credem că Occidentul, care s-a aliat cu comuniştii pentru a-i
înfrânge pe germani, se va întoarce acum contra lor, era de părere Valeriu.
Este necesar un proces lung şi profund de reorientare a Occidentului până va
ajunge să cunoască şi să înfrunte comunismul. Acum suntem abandonaţi
comunismului. Nu ştim cât timp va dura criza. Gândirea materialistă care
guvernează lumea o adânceşte şi mai mult. Vor trebui să apară alţi oameni, cu o
nouă orientare. Nemţii au încercat ceva dar au fost învinşi. Noi suntem alături
de Occidentali dar şi împotriva lor, aşa cum am fost alături de germani dar şi
împotriva lor. Căci noi credem că de la Hristos va veni pacea în lume. Trebuie
să fim pregătiţi pentru o suferinţă de lungă durată.
Era
considerat defetist, dar timpul i-a dat dreptate şi în această privinţă.
O
altă sursă de discuţie era tema greşelilor colective din trecut. Valeriu
spunea:
-
Cine se afirmă creştin trebuie să se poarte ca un creştin. Nu e îngăduită crima
ca armă de luptă creştină. E necesar să mărturisim public greşelile trecutului
pentru a pune un început nou. Nu sunt îngăduite nici tirania, fărădelegea şi
abuzul.
Toate
acestea erau referiri la unele eveniment din trecut, pe care însă nu toată
lumea era pregătită să le privească astfel.
În
toamna anului 1949 Valeriu a avut o primă şi puternică hemoptizie cauzată de un
TBC pulmonar. A căzut la pat. Au venit, rând pe rând, tot felul de ochi
glaciali să-l vadă. Slăbea zi de zi.
Un
coleg i-a oferit o coajă de pâine din raţia lui dar a refuzat-o, căci, zicea
el, “dacă eu sunt bolnav, nu trebuie să te îmbolnăveşti şi tu”. Totuşi,
mărturisea înfiorat Valeriu mai târziu, acel suflet nobil continua să îi
strecoare peste noapte o parte din raţia sa, furişându-i-o în traistă ori în
gamelă. În faţa unei capacităţi atât de mari de dăruire, el se simţea ocrotit
de mila lui Dumnezeu.
Hemoptiziile
se perpetuau şi nu era “umanitar” să fie lăsat să moară. A fost dus deci la
spitalul din oraş şi închis singur într-o cămăruţă unde era păzit zi şi noapte
de temniceri. Medicii veneau să-l vadă escortaţi. Într-o noapte însă a pătruns
la el o asistentă. O văzuse cu medicul la vizită şi aflase în ochii ei lacrimi
de durere. Acum îl îmbătase pe paznic şi-şi făcuse loc la Valeriu. S-a aşezat
în genunchi lângă patul lui, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o.
-
Cum aţi pătruns aici? a întrebat-o el.
-
L-am “adormit”, a zâmbit ea.
-
Ce doriţi?
-
Doresc să-ţi fiu alături, să te ajut. Cere-mi orice vrei şi voi face.
Valeriu
a simţit că e sinceră şi a fost adânc mişcat:
-
V-aţi riscat libertatea pentru mine. Dumnezeu vă va răsplăti. Nu puteţi să mă
ajutaţi cu nimic. Doar dacă voi muri aici, vă rog să mărturisiţi oamenilor şi
familiei mele dragi că am crezut până la sfârşit, că sunt împăcat, că-mi dau
viaţa pentru Hristos şi pentru semeni. Poate pentru asta vi s-a dat îndrăzneala
de a veni la mine, fiindcă tot ce săvârşesc oamenii intră în iconomia divină.
Vă mulţumesc, nu vă voi uita, mă voi ruga pentru dumneavoastră. Dumnezeu să vă
binecuvinteze. Acum duceţi-vă. Nu riscaţi mai mult. Eu sunt în mâinile lui
Dumnezeu.
Fata
plângea înfiorată. A plecat şi nu s-au mai văzut.
După
oprirea hemoptiziilor Valeriu a fost readus la penitenciar iar în decembrie
1949 avea să fie expediat, împreună cu alţi TBC-işti, la spitalul-penitenciar Văcăreşti
şi apoi la Târgu-Ocna. Astfel a scăpat de înfricoşătoarea urgie ce avea să se
abată asupra studenţilor din Piteşti: iadul “reeducării”, unde el era cap de
listă, mare “bandit”, “mistic retrograd”, duşman de moarte al comunismului şi,
în plus, acuzat de puternica înrâurire pe care o exercita asupra celorlalţi
deţinuţi. Urma să intre printre primii în tura reeducării. Dar Dumnezeu
hotărâse altfel.
Este
necesar să ne oprim puţin aici asupra noţiunii de „reeeducare”, întrucât ea -
ca şi alte noţiuni universal-valabile cum ar fi libertate, democraţie, justiţie,
adevăr, lege, om – are în contextul marxism-leninismului un cu totul alt
conţinut.
Marxism-leninismul
îl declară pe om Dumnezeu. Natura, viaţa, societatea şi sufletul trebuie supuse
legilor materialismului istoric. Cei mai mari duşmani ai materialismului
istoric sunt Dumnezeu şi sufletul. Acestea trebuie în primul rând distruse.
Repetăm, şi nu vom repeta niciodată îndeajuns, că dincolo de dominaţia
economică, politică şi militară, comunismul urmăreşte dominaţia asupra
sufletului. Sufletul trebuie distrus pentru că nu poate fi supus. Religia,
arta, ştiinţa, ideile, idealurile, sentimentele, toate trebuie distruse şi
înlocuite cu ideile, legile şi ştiinţa materialismului istoric. Rezultă astfel
un om-monstru, un om-caricatură, un om-demon. Numai demonii şi oamenii,
conştienţi de nimicnicia lor, se proclamă totuşi dumnezei.
Prin
urmare educarea în spiritul materialismului istoric – adică « reeducarea » -
este demonizarea omului, mutilarea sufletului, moartea lui Dumnezeu,
mecanicizarea conştiinţei, anularea personalităţii, dispariţia libertăţii,
robia absolută, teleghidarea psihică, condiţionarea mentală pe bază de reflexe.
Către acest fel de educaţie se tinde.
Din
punct de vedere istoric, fenomenul reeducării se situează la apogeul
raţionalismului, al autozeificării, al materialismului şi al ateismului.
Pornind de la Renaştere şi umanism, trecând prin Revoluţia Franceză, s-a ajuns
inevitabil la ştiinţifismul materialismului istoric şi de aici la reeducare.
Reeducarea nu era posibilă dacă n-ar fi existat această orientare şi evoluţie
istorică.
Explicaţia
mai simplă a reeducării o dă pedagogia celebră a lui Macarenco. Acest
pseudo-pedagog a fost un mare fariseu. El, ca orice umanist, îşi bazează educaţia
pe blândeţe, convingere şi libertate. Există însă un episod în cartea lui în
care spune că atunci când era director la şcoala de corecţie, i-a fost adus un
copilandru de o răutate cumplită. Toate metodele lui de a-l linişti, de a-l
îmblânzi, de a-l atrage, de a-l convinge au fost inutile, căci copilul nu a
încetat să-l înjure şi să-l insulte. Dar pedagogul Macarenco a fost angelic şi
nu şi-a pierdut calmul şi nici răbdarea. Zâmbindu-i cu multă indulgenţă, seara
l-a trimis pe copil la un dormitor comun. Şi, minune - ne spune Macarenco, fără
a lepăda masca ipocriziei - a doua zi, când l-a chemat la el pe copil, ce să
vezi, să vezi şi să nu crezi, copilul era ca mielul, blând, supus şi docil.
Ei
bine, la Piteşti am aflat ce se petrecuse cu acel copil reeducat de Macarenco,
într-o noapte dormită între copiii reeducaţi. Căci Macarenco, adeptul lui Marx,
consideră că reeducarea se face în colectivitate, şi nu de la pedagog la elevi.
După Marx, colectivitatea, datorită mediului, ajunge la conştiinţa de sine şi
preia toate funcţiile autoguvernării sale, deci şi pe cea a reeducării. Ea
exclude automat posibilitatea oricărei conştiinţe contrarevoluţionare, a
oricărei atitudini contra sistemului. În această viziune s-au experimentat
şcoli fără profesori, cu autoinstruire, autoeducare şi autoconducere colectivă.
Până şi notele le acordă colectivitatea. Se consideră astfel că nu în om se
produce cunoaşterea, ci între oameni, în colectivitate. Noi credem că,
dimpotrivă, adevărata cunoaştere se produce în om iar conştiinţa nu este
produsul mediului, ci e înnăscută şi se formează liber, în funcţie de
aspiraţiile fiecăruia.
În
încheiere Macarenco ne spune plin de mulţumire că nu a dat niciodată o palmă
vreunui elev al său. Dar el a organizat teroarea colectivităţii prin otrăvirea
elevilor lui şi transformarea lor în călăi – şi tocmai asta nu o mărturiseşte.
De dragul ideologiei, Macarenco este mincinos şi sadic, şi prin aceasta devine
reprezentantul tipic al ipocriziei marxist-leniniste. El înfăţişează la scară mică
un procedeu demonic pe care sistemul ateist tinde să-l generalizeze în întreaga
societate omenească.
Reeducarea
este aşadar un sistem aproape mecanic, bine pus la punct în laboratoare
criminale, încât nu poate da greş. Scriem despre ea cu sentimentul că ne facem
datoria faţă de oameni dar şi cu teama că răspândim cea mai monstruoasă metodă
de nimicire şi distrugere morală a individului.
În
Piteşti reeducarea n-ar fi putut da rezultate dacă nu erau realizate câteva
condiţii prealabile: teroarea; izolarea, surpriza, lipsa răspunderii.
Foamea
făcuse din acei tineri schelete. Raţia zilnică de mâncare nu atingea 800 de
calorii. Se dădeau ciorbe cu 20-30 boabe de arpacaş, cu 10-15 boabe de fasole,
cu 7-8 foi de varză iar uneori cu apă chioară peste care pluteau 2-3 steluţe de
ulei. Pâinea era de 250 de grame ori un turtoi de 350 de grame, după caz.
Dimineaţa, apă fiartă cu miros de zahăr ars. Toţi deţinuţii erau distrofici, şi
totuşi în ochii lor ardea mai puternic lumina unor suflete tari.
Toate
legăturile cu familiile au fost întrerupte, toate contactele cu lumea au
încetat. Nu exista nici hârtie, nici creion, nici carte. Nu aveai voie nici să
priveşti spre fereastră, cu toate că era acoperită cu scânduri. Într-o celulă
de 2/4m erau masaţi de la 7 la 12 deţinuţi, încât cel izolat înnebunea de
izolare iar cei înghesuiţi se sufocau între ei.
La
deschidere deţinuţii erau obligaţi să se ridice în picioare, să se descopere şi
să salute cu “să trăiţi!” pe temniceri. La închidere trebuiau să spună toţi:
“Trăiască şi înflorească Republica Populară!”.
Timp
de 17 ore pe zi erau obligaţi să vegheze, fără dreptul de a aţipi ori de a se
lungi pe paturi. Nu era voie să se facă un program organizat de discuţii. Se
vorbea în şoaptă. Nu era voie să se lucreze nimic, nici cel puţin să se coasă o
zdreanţă. În celulă se dormea, se mânca, se spăla şi celelalte. Aerul era
îmbâcsit de mirosuri insuportabile. Plimbarea în curte se permitea la 5-6 luni
o dată pentru câteva minute şi se solda cu pedepse şi bătăi. Dacă totuşi un
deţinut era dus afară din celulă, i se puneau ochelari negri, încât nu zărea
nimic. Baia se făcea la două săptămâni. Era interzis orice contact între
celule. Printre deţinuţi erau introduşi agenţi informatori. Nu se putea discuta
nici cu temnicerii. Inspecţiile erau o raritate şi admiteau reclamaţii tocmai
pentru că erau sancţionate pe loc foarte aspru. Asistenţa medicală a fost
întreruptă. Agentul sanitar s-a transformat în bătăuş. Temnicerii băteau la
bunul plac.
În
afară de bătaie se pedepsea cu “beciul”. Beciul era o izolare amenajată la
subsolul închisorii. Ferestrele fuseseră închise, aşa încât era beznă. Pe jos
au fost turnate cantităţi mari de fecale, formându-se o mocirlă
greu-mirositoare şi infectă care nu lăsa nici un petic de loc uscat. Pereţii erau
umezi. Frigul pătrundea în oase. În plus, prin nu ştiu ce fel de acustică,
beciul amplifica infinit cele mai mici zgomote, încât dacă se vorbea cu voce
obişnuită se forma un fel de tunet asurzitor şi înfiorător care cuprindea
indescifrabil tot spaţiul şi făcea să răsune pereţii şi fiecare fir de aer. Nu
se poate compara cu nici o furtună, cu nici un bombardament, căci era sinistru
şi straniu, asurzitor şi dureros. Nu se putea vorbi decât în şoaptă, la ureche.
Parcă erau aşezate aici sistemele bruiajului vorbirii omeneşti pentru a o
reduce la tăcere. Ori poate era, simbolic, rezonanţa cosmică a urii care ne
tortura.
Beciul
era mare dar avea şi camere mai mici. Se auzeau ca într-o cutie de rezonanţă
spartă şi iritantă scrâşnitul zăvoarelor, trântitul uşilor, târâitul hârdaielor
cu mâncare, vocile temnicerilor, loviturile, gemetele, ţipetele torturaţilor.
Aici
erau aduşi tinerii “bandiţi”, grupuri, grupuri, de obicei dezbrăcaţi şi
desculţi. În loc de hrană se dădea un polonic de apă fierbinte sărată. De cele
mai multe ori beciul era precedat de o bătaie cruntă, aplicată la bunul plac al
temnicerilor, care ca fiarele prinseseră gustul sângelui prin tortură. Cunosc
oameni care au făcut, în etape, peste şaizeci de zile de beci în condiţiile
acestea. Trei zile era minimum-minimorum de beci şi se mergea până la opt-zece
zile, adică până la epuizare, până la prăbuşirea în mocirlă. Când cei pedepsiţi
erau readuşi în camere erau de nerecunoscut şi bolnavi. Aproape toţi deţinuţii
am trecut prin beciul din Piteşti.
Toate
aceste metode de tortură se aplicau la ordinele şi cu încuviinţarea tacită a
conducerii. Ofiţerul politic al penitenciarului era Marina, un copilandru de
vreo 25 de ani, isteţ şi frumuşel, impertinent şi sadic, deloc impresionat de
tragedia generaţiei din care făcea parte. Directorul se numea Dumitrescu. Era
avocat şi pianist, deci om cu unele sensibilităţi. Fusese ofiţer în timpul
războiului. Deşi nu avea nimic de criminal în el, totuşi a devenit criminal şi
apoi ţap ispăşitor. Nu a avut curajul să renunţe la postul de director atunci
când a fost iniţiat de către organele superioare în cele ce aveau să urmeze sub
conducerea sa. La început, deşi era conştient şi îngrozit de cele ce se
plănuiau, poate că nici el nu credea că dracul va fi atât de negru. Dar
experimentul din Piteşti avea să arate că diavolul e mult mai înfricoşător
decât şi-l pot închipui oamenii. Reeducarea dezlănţuită acolo avea să aducă
pentru o vreme iadul pe pământ.
Pregătirile
pentru iniţierea reeducării în Piteşti au fost făcute în penitenciarul de la
Suceava. Aici colonelul de Securitate Popic – nume fictiv, căci nu ştim cum se
mai numise şi cum s-a numit mai târziu – a recrutat dintre deţinuţi omul de
care avea nevoie. Era Bogdanovici, un tânăr proveni din Frăţiile de Cruce, inteligent,
energic, ambiţios şi talentat dar cu un fond moral labil, care-l făcea uşor
dispus la compromisuri.
Popic
a început prin Bogdanovici opera de „reeducare” a deţinuţilor politici. Era
deocamdată o acţiune discursivă, perorativă. Se citea doctrină
marxist-leninistă, se lecturau ziarele timpului şi se făcea apologia lor.
Totodată se critica trecutul burghez, fascist, legionar şi religios. Aderarea
la aceste cercuri de reeducare era oarecum benevolă, speculându-se numai prin
promisiunea eliberării din temniţă ori a unui regim mai uman în închisoare. Se
practica şi turnătoria şi se făceau rapoarte scrise către colonelul Popic.
Deţinuţii
s-au împărţit în două tabere vrăjmaşe: pro şi contra reeducării. Bogdanovici
era acuzat de trădare. Unii l-au ameninţat şi au avut de suferit. Puţini au
fost oamenii care au aderat la reeducare ca activi, dar erau mulţi care
ascultau şi nu se pronunţau. Cei mai mulţi însă au fost cei ce înfierau cu
vehemenţă reeducarea. Rezultatele acestei acţiuni nu erau satisfăcătoare pentru
Popic. El a găsit atunci un alt instrument, mai “capabil”: Ţurcanu Eugen. Şi
acesta era tânăr şi trecuse şi el câteva săptămâni, în copilărie, prin Frăţiile
de cruce. Dar în 1945 intră în Partidul Comunist şi ascunde episodica sa
apartenenţă la Frăţiile de cruce din 1940, când legionarii fuseseră pentru
scurt timp la putere. Ţurcanu ceruse chiar lui Bogdanovici, colegul său, să
uite de acest episod, dar Bogdanovici a vorbit despre el când a fost arestat în
1940. Între timp Ţurcanu se afirmase în partid, fusese promovat în diplomaţie
şi era o speranţă a comuniştilor. După ce a fost denunţat, a fost arestat şi
condamnat întrucât nu fusese sincer faţă de partid. Îl ura deci de moarte pe
Bogdanovici şi pe toţi duşmanii partidului. El dorea să-şi dovedească
devotamentul faţă de partid, dorea să-şi satisfacă orgolioasele sale năzuinţe,
dorea să se răzbune.
-
Voi trece peste cadavre, spunea el, dar îmi voi revedea familia şi-mi voi
realiza profesiunea.
Acest
om era inteligent, voluntar, ambiţios, brutal şi crud. Suferea de o
hipertrofiere a eului. Era deci omul cel mai potrivit pentru Popic. Ţurcanu s-a
oferit lui Popic. El l-a torpilat pe Bogdanovici, acuzându-l de ipocrizie şi
farsă faţă de partid, considerând reeducarea lui ca o înşelare a vigilenţei partidului
în scopuri contrarevoluţionare. A luat atitudine publică contra lui
Bogdanovici, dar nu şi-a găsit decât doi-trei adepţi. Bogdanovici însuşi
intrase în panică, căci simţea că pierde teren. Bogdanovici avea o limită, pe
când Ţurcanu s-a oferit necondiţionat să-l slujească pe Popic. Dacă Bogdanovici
era respingător, Ţurcanu era înfiorător pentru deţinuţi.
Popic
l-a iniţiat în mod secret pe Ţurcanu. Nu ştim cu exactitate ce anume l-a
învăţat dar există documente şi oameni care pot lămuri aceste aspecte. Din cele
ce au urmat deducem ce rol i s-a încredinţat lui Ţurcanu. Căci în 1949,
Ţurcanu, Bogdanovici şi alţi studenţi din Suceava au fost transportaţi la
Piteşti. Autorităţile comuniste au ajuns la concluzia că prin metoda
convingerii nu pot învinge forţa sufletească a tinerilor români, deci s-a
iniţiat o nouă formă de reeducare: prin tortură.
Aşa
se face că o dată ajuns la Piteşti, Ţurcanu şi-a recrutat în grabă încă doi
adepţi ciomăgaşi, pe promisiunea că vor fi eliberaţi, şi într-o cameră cu vreo
25-30 de tineri a cerut ca toţi să declare că se debarasează de trecutul lor şi
devin oamenii regimului. Dar nu aşa cum a făcut-o banditul de Bogdanovici, ci
să-şi dovedească devotamentul prin fapte. Toţi deci sunt chemaţi să lupte de
aici înainte ca să-i distrugă pe „bandiţi” cu orice preţ.
Deţinuţii
au fost iritaţi de impertinenţa lui Ţurcanu şi l-au împroşcat cu acuzaţii:
-
Eşti un trădător, eşti un laş, eşti un mişel, eşti un comunist, eşti o bestie,
eşti un ucigaş!
Drept
răspuns Ţurcanu şi oamenii lui au scos ciomegele şi au pornit să lovească în
dreapta şi-n stânga, la întâmplare şi fără cruţare. Mulţimea însă a reacţionat
cu violenţă la violenţă, în legitimă apărare şi cei trei matadori ai reeducării
au fost bine căptuşiţi cu pumnii şi cu picioarele. Ţurcanu a bătut în uşă şi a
cerut ajutorul administraţiei. De fapt politrucul, directorul, Securitatea şi
mai mulţi temniceri erau deja la uşă.
-
Să trăiţi! a zis Ţurcanu. Vă raportăm că aici s-a produs o rebeliune
contrarevoluţionară şi criminală în masă şi dacă noi nu ne opuneam, ar fi avut
loc o evadare.
Au
încercat şi deţinuţii să ia cuvântul dar li s-au astupat gurile cu pumni, li
s-au rupt coastele cu ciomegele, li s-au terfelit trupurile sub cizme.
Temnicerii şi reeducaţii au bătut o zi întreagă la acei nefericiţi şi fără de
apărare tineri, apoi i-au închis din nou şi au ordonat:
-
Dacă mai îndrăzneşte cineva să se opună operaţiunii de reeducare, va fi ucis în
bătaie!
Surpriza
a fost şocantă. Înţelegeau şi nu înţelegeau ce se petrece. Ţurcanu triumfa
ameninţător. Studenţii se simţeau părăsiţi, pradă fărădelegii, victime sigure
ale unor iresponsabili. Nu exista ieşire, nu aveau la cine să apeleze. Au fost
puşi să opteze: ori, ori! Una singură dintre victime, Nuţi Pătrăşcanu, a
oscilat. Fusese în fruntea reacţiunii şi apoi bine ciomăgit. În noaptea aceea
s-a ridicat pe furiş şi s-a dus la Ţurcanu, spunându-i că trece de partea lui.
A fost primit cu multă rezervă. A devenit un cap al reeducării. A fost totuşi
în repetate rânduri ciomăgit şi avea să sfârşească pe banca ţapilor ispăşitori,
fiind condamnat la moarte.
Cu
timpul în jurul lui Ţurcanu s-au mai adunat 10-15 ciomăgaşi de bună voie,
printre care şi doi evrei. Acest mic nucleu a executat marea oroare din
Piteşti, şi asta pentru că li se promisese libertatea. Ei se visau colonei de
Securitate şi se simţeau motorul celei mai fierbinţi acţiuni revoluţionare.
Călăii
şi-au stabilit sediul în camera 4 Spital. Era o cameră mare, în care puteau fi
masaţi sute de oameni. Priciuri de lemn înconjurau camera iar în centrul ei era
un soi de ring numai bun pentru acţiunea reeducării. Bătăuşii au început
torturile fără un sistem, ci la cotonogeală, la distrugere. Se intra la tortură
în „ture” de câte 15-20 de victime, în mijlocul camerei, în timp ce ceilalţi
deţinuţi erau aşezaţi în poziţie de „meditaţie” la marginea priciurilor, cu
mâinile pe genunchi, fără drept de a se mişca ori de a vorbi. O parte din
ciomăgaşi făceau razii în jurul priciului şi loveau crud orice abatere de la
ordinele stabilite. Ciomăgaşilor li se spunea „domnule” şi „să trăiţi” iar
victimele erau „bandiţi” şi erau înjuraţi, batjocoriţi şi înjosiţi după
formulele cele mai murdare şi mai îngrozitoare. Pentru ca umilinţa să fie mai
mare, erau dezbrăcaţi. Noaptea dormeau numai cu faţa în sus şi cu mâinile
scoase afară din pătură, deoarece cei mai mulţi au încercat să se sinucidă, dar
era interzis şi dreptul la moarte. Se urmărea uciderea sufletească, pentru a se
ajunge la „restructurarea” marxist-leninistă.
S-au
practicat toate sistemele de tortură. În prima perioadă, un grup de tineri
deznădăjduiţi s-au aruncat cu mâinile şi capetele în ferestre, cu intenţia de a
se sinucide, dar n-au reuşit să moară. După ce au fost vindecaţi de rănile
căpătate au intrat în „tură”. Majoritatea au intrat de mai multe ori în tură,
căci se dovediseră încă „nesinceri”. În „tură” fiecare rezista după capacitatea
sa, dar la o tortură nelimitată şi necontenită nimeni nu poate rezista la
infinit.
Bătaia
cea mai obişnuită era cu pumnii şi ciomagul. Bătăuşii ajunseseră mari maeştri
în lovituri date la cele mai vulnerabile părţi ale organismului. Sângele care
curgea îi întărâta şi mai mult. Au fost rupte coaste, oase, coloana vertebrală.
Au fost capete sparte, timpane distruse, ochi scoşi. Pe un tânăr l-au răstignit
cu sfori de două cuie din perete şi a fost bătut în ficat până ce a murit. Cu
scârbă Ţurcanu l-a coborât de pe perete şi l-a târât afară, unde autorităţile
şi doctorul i-au încheiat proces verbal de deces pentru atac de cord. Altuia i
s-a dat să bea apă sărată şi a murit în chinuri groaznice. Multora li s-au scos
unghiile. De mai multe ori s-a folosit picătura chinezească, stropul care cădea
în capul victimelor zi şi noapte până înnebuneau.
Bătaia
se aplica cu rupta sau sistematic. Mulţi au fost puşi pe ciomag şi bătuţi ori
învârtiţi până îşi pierdeau cunoştinţa. Cu cât victima era o figură mai
reprezentativă, cu atât intensitatea torturii era mai cumplită.
Alt
procedeu era “stiva”. Se făcea stivă de oameni, cum se fac stivele de lemne în
păduri, apoi ciomăgaşii se urcau sus şi dansau şi loveau, încât victimele urlau
de durere. Dar nu era voie să strigi. Cei ce strigau erau pedepsiţi în plus şi
li se astupau gurile cu zdrenţele murdare cu care se spălau WC-urile.
Ţurcanu
avea „figura leului”: culca pe prici o victimă, se aşeza lângă ea şi începea
treptat să o sugrume. Ajunsese să cunoască atât de bine reacţiile oamenilor,
încât îşi doza asfixierea de mai multe ori, în doze pe care el le simţea
potrivite, până ce omul îşi pierdea cunoştinţa. Printre primele victime a fost
Bogdanovici, care era un fel de adversar personal al lui Ţurcanu.
Cineva
a observat că în zilele de sărbătoare ori în zilele de post (vineri mai ales)
reeducaţii erau şi mai îndrăciţi. De fapt, nu exista nici un moment de
destindere. Dacă nu erai sub tortură, atunci erai spectator la tortura altora.
Mulţi
au fost bătuţi cu beţe fine peste testicule şi unii au murit. Altora li s-a
smuls părul fir cu fir. Dinţii săreau din gură ca fasolea bătută. Alţii au fost
spânzuraţi cu picioarele în sus şi torturaţi. Nici limba nu a fost uitată în
torturi.
Treptat
a început sistematizarea torturilor, apoi s-a ajuns la forme şi mai hidoase.
Când Bogdanovici trăgea să moară şi nimeni nu se uita la el, careva a spus:
-
Iată-l că moare nebotezat. Hai deci să-l botezăm!
În
hohote de iad l-au luat de picioare şi l-au vârât cu capul în tineta cu fecale,
din care a înghiţit pentru a nu se îneca. Acest mod de „botez” a devenit apoi
frecvent.
Când
Bogdanovici era muribund, un alt “binevoitor” a zis:
-
Iată că moare fără a fi fost împărtăşit!
Şi
a luat fecale şi i le-a băgat cu de-a sila pe gât.
În
ultimele clipe de viaţă, Bogdanovici a spus unui om care îndrăznise să ceară
voie să-l îngrijească:
-
Vă rog să mă iertaţi. Am greşit. Nu am crezut că se poate ajunge aici. Nu este
permis să cochetezi cu satana. Mor ca un nemernic şi nu am nici o nădejde. Dacă
este posibil, iertaţi-mă! Nimeni, niciodată, să nu accepte nici cel mai mic
compromis cu satana. Eu sunt victima greşelilor mele. Avertizez oamenii să nu
facă ce am făcut eu! şi a murit.
Un
alt tânăr a mărturisit:
-
Am mâncat atâtea gamele de fecale, încât nu le ştiu numărul, ştiu însă că eram
mulţumit să mănânc propriile mele fecale, decât să mi se dea de la tinetă.
Se
cunoştea cazul unui tânăr care fusese de atâtea ori afundat cu capul în tinetă,
încât făcuse o idee obsesivă scabroasă şi zilnic, la o anumită oră, se ducea de
bunăvoie şi-şi băga capul în tinetă, în hohotele de râs ale mulţimii.
Mulţi
erau puşi să stea într-un picior, cu o mână ridicată în sus. Dacă se mişcau
erau loviţi. Într-un efort disperat de voinţă, înţepeneau într-un picior zile
în şir, de necrezut, încât pe un student care depăşise toate recordurile de
stat într-un picior, văzându-l că încă rezistă, Ţurcanu l-a lovit, doborându-l
pe duşumea ca pe un trunchi de copac uscat. Muşchii lui înlemniseră, se
pietrificaseră. Nu ştiu precis cât durase, dar sigur este că avea mai multe
zile de stat într-un picior. Se fixase atât de mult ideea acestei poziţii în
creierul lui, încât a realizat un record incredibil.
Alţi
tineri erau prinşi de mâini şi de picioare de patru gealaţi, care făceau balans
şi-i aruncau la distanţă, apoi săreau şi-i călcau în picioare. Prietenii cei
mai buni erau puşi să se bată între ei şi dacă unul lovea „cu milă”, atunci era
bătut până ce era vindecat de această „boală burgheză”.
Pe
parcurs s-a ajuns la o nebunie colectivă, cu forme tot mai groteşti. Iată o
scenă: Ţurcanu se află în faţa unui grup de multă vreme îngrozit şi desfigurat
sufleteşte şi toţi tremură electrizaţi, posedaţi, îngroziţi. Nimeni nu
îndrăzneşte să gândească decât “pe linia Ţurcanu”. Mulţi se întrec în a-i face
pe plac. El însă este imperturbabil, ca un zeu al nimicirii şi al morţii.
Privirea lui e înfiorătoare, pumnul lui e greu, prezenţa lui îngrozeşte, numele
lui obsedează.
Ţurcanu
se pare că are ceva nou de făcut. În cameră e linişte de mormânt. Toată lumea
aşteaptă cu groază iar cei care râd, de fapt rânjesc.
-
Dezbrăcarea! ordonă el unuia. Tu eşti Fecioara Preacurată iar tu (şi arătă spre
altul) eşti preasfântul Iosif. Vom demonstra acum cum s-a putut zămisli Fiul
lui Dumnezeu, dracu să-l ia, dintr-o Fecioară rămasă de-a pururi Fecioară.
Deci, fă, Marie, pune fundul la bătaie ……………
Să
fim iertaţi de limbaj şi de faptul că descriem o astfel de oroare şi blasfemie.
O facem cu groază şi durere, dar convinşi că lumea are nevoie de acest şoc
pentru a se putea trezi. O lume ea însăşi alienată are nevoie de astfel de
grozăvii pentru a putea să fie impresionată şi să devină astfel conştientă de
prăpastia în care alunecă.
Ceea
ce a ordonat Ţurcanu s-a realizat. Da, domnilor, simţurile acelor oameni
funcţionau la impulsurile poruncite de Ţurcanu, prin groaza intensă ce se
exercita în victime. Este procesul răsturnat, denaturat al înaltelor trăiri
duhovniceşti în care omul îşi poate domina simţurile şi instinctele supuse unor
grele încercări, aşa cum au făcut-o sfinţii şi martirii. Noi înşine am putut
constata pe viu, în tragica noastră experienţă, faţa şi reversul acestui proces
lăuntric.
În
timp ce se executa public acest act imbecil şi pervers, la un semn al lui
Ţurcanu asistenţa a izbucnit în scandal, râs, huiduieli şi batjocoriri ale
lucrurilor sfinte. Oamenii aceia aveau privirile pierdute, instabile, de şerpi
în atac, de fiare încolţite de moarte, de nebuni ori de demoni. Expresia
feţelor era înspăimântătoare. Gesturile erau agitate, dezarticulate,
deşuchiate. Toţi erau obligaţi să aplaude dar nu toţi o făceau în acelaşi stil,
căci fiecare ajunsese la o anumită rezistenţă sau decădere. Fantezia a început
să lucreze febril şi s-au batjocorit treptat şi alte scene sfinte ale
creştinismului: Fuga în Egipt, Predica de pe munte, Apostolii, Iisus şi Maria
Magdalena, Paştele etc.
Prin
aceasta se urmărea distrugerea credinţei, ultimul bastion al rezistenţei umane
asaltate de forţele întunericului.
Cam
acestea erau metodele de lucru ale reeducării în Piteşti, dar fondul era cu
mult mai elaborat. Reeducarea avea patru mari etape: 1.distrugerea rezistenţei
oamenilor prin forţă, până la „şocul revoluţionar”, adică până la cedare, până
la acceptarea reeducării. 2.”autodemascarea”, care trebuia să divulge totul din
prezent, din trecut, despre prieteni şi străini. Ea se făcea în scris.
Sinceritatea trebuia să fie deplină. Dacă autodemascarea unuia nu corespundea
cu a altuia, atunci urmau torturi şi mai înfiorătoare. Nimeni nu îndrăznea deci
să mai ascundă ceva. 3. batjocorirea şi lepădarea tuturor
valorilor
şi ideilor din trecut, cu deosebire a lui Dumnezeu. 4. angajarea ca activist al
reeducării, cu scopul de a distruge cu orice mijloace pe toţi cei ce refuză a
se „restructura”. Din această schemă psiho-patologică se vede că ne aflăm în
faţa unei „ştiinţe” de degradare a omului, care a fost experimentată fără milă
pe sufletele şi conştiinţele unor tineri nevinovaţi.
Un
tânăr din Constanţa era torturat de câteva luni în şir şi cedase. Îşi făcuse
omul şi autodemascarea. Într-o zi însă Ţurcanu îi spune:
-
Banditule, să-mi spui ce a făcut mă-ta!
-
E prea mult, a început să urle omul, nu te mai saturi, vrei să fiu trădătorul
şi al mamei care s-a sacrificat crescându-mă?!...
Drept
răspuns a fost bătut până la sânge. Acel om a pândit o clipă de neatenţie în
ziua în care era de rând la deşertatul tinetelor şi s-a aruncat cu capul în jos
de la etajul trei, în golul scărilor. A murit. Cei ce nu-l supravegheaseră au
fost pedepsiţi. Colonelul Zeller a format o comisie de anchetă în jurul
mortului şi lovind cu cizma în cadavru a spus:
-
Dă-l în …, doctore, scrie sifilis terţiar!
Şi
aşa şi-a scris acel doctor actul de acuzare din procesul ţapilor ispăşitori ce
va urma.
Victimele
erau permanent sub supravegherea bătăuşilor:
-
La ce te gândeşti? întreba un ciomăgaş.
-
Să trăiţi, să vedeţi, mă gândeam…
Şi
omul se pierdea cu firea, în vreme ce un tumult interior de groază îi acoperea
raţiunea. Dacă începea să mintă se temea, dacă spunea adevărul se îngrozea. Era
bătut pe loc.
Fiorul
de groază, panica se generaliza. Oamenii alungau orice gând care nu plăcea
reeducării şi-şi impuneau să gândească după cum li se ordona. Unii au acceptat
pervertirea şi au intrat sub stăpânirea duhului lui Ţurcanu, începând ei înşişi
să acţioneze ca el. Alţii însă au păstrat o rezervă interioară nealterată. Deşi
şi-au făcut autodemascarea, bineînţeles în urma „şocului revoluţionar”, aceştia
nu se puteau „restructura”, dar au fost obligaţi să se autobatjocorească, să
facă delaţiuni şi chiar să bată. Mai precis, să se bată între ei. Prietenii cei
mai buni erau puşi să se tortureze reciproc. Nu aveau voie să aibă milă, nu aveau
voie să aibă sentimente, nu aveau voie nici să moară. Cei ce avuseseră o
oarecare autoritate acum erau vizaţi în chip deosebit şi folosiţi ca exemple
negative. Acolo existau numai două poziţii: „bandit” şi „restructurat” şi între
ele nu era nici o conciliere.
-
Bă, banditule, tu te rogi? zicea un „restructurat” şi omul se pierdea cu firea
iar ciomegele îl doborau.
„Trebuie
să vă curăţim creierul bucăţică cu bucăţică de vechile idei” era una din
lozincile reeducării. Şi într-adevăr, prin tortură necontenită şi iresponsabilă
s-a realizat capitularea unor conştiinţe de rară frumuseţe. Unii au rezistat o
zi, alţii o săptămână, alţii o lună iar alţii câteva luni, dar nimeni nu putea rezista la infinit. Acolo reeducarea presa clipa cu
greutatea eternităţii infernale peste sufletele unor oameni fără nici o apărare.
Rezistenţa lor în Piteşti a depins de trei factori: 1.forţa presiunilor la care
a fost supus fiecare om; 2.rezistenţa personală, sufletească şi fizică; 3.conştiinţa
fiecăruia, care a avut un cuvânt important de spus de la caz la caz. Oamenii au
reacţionat diferit în funcţie de aceşti factori. Aşa se explică faptul că un
Bogdanovici a încercat un joc fatal, în vreme ce alţii au păstrat o urmă de conştiinţă
până la sfârşitul reeducării, cu toate că şi ei au avut căderea lor, cădere însă
neacceptată, ci silită. Aici este marea subtilitate ce va trebui analizată de către
cei care vor studia „procesul reeducării”.
