Am
g
ăsit
pe site-ul Dărăbăneni.ro, acest
impresionant interviu acordat de către col.(r.), dr. George DAVID, unor inimoşi cetăţeni de pe meleagurile sale
natale, Dărăbani, judeţul Botoşani. Înainte de a vă oferi posibilitatea să
cunoaşteţi un om cu o asemenea personalitate
(prea modest după opinia mea, şi-l compar aici, din acest punct de
vedere, cu gl. Dumitru PRUNARU) vreau să precizez că îl cunosc pe George din anul 1976, când întâmplarea a făcut ca să
fim colegi timp de un an de zile, în cadrul aceleiaşi „organizaţii”
aparţinând Academiei Forţelor Terestre,
din Sibiu. Mai trebuie să menţionez că se numără printre cei câţiva ofiţeri care
au preferat să rămână la catedră, într-o
Universitate de Stat, renunţând astfel la „pensia militară”. Poftiţi!
GEORGE DAVID este colonel în rezervă şi lector universitar doctor al
Facultăţii de Relaţii Publice şi Comunicare din cadrul Şcolii Naţionale de
Ştiințe Politice şi Administrative. A activat ca jurnalist militar şi s-a
specializat în relaţii publice, fiind unul din primii români care a făcut
cunoştinţă cu acest domeniu. A fost corespondent de război în Iugoslavia şi a
devenit cetăţean de onoare al oraşului Indianapolis din Statele Unite. A
activat în Ministerul Apărării dar a fost şi consilier al Ministrului
Justiţiei, Cătălin Predoiu. Din 2009 este cadru didactic şi director PR la Ana
Holding. Şi-a pus semnătura, singur sau în coautorat, pe lucrări importante sau
cursuri universitare în domeniul relaţiilor publice.
Domnule profesor, vă mulţumim în primul rând că aţi acceptat să vorbiţi
pentru Darabaneni.ro despre ceea ce înseamnă să ajungi sus, despre respect,
altruism şi devotament. Ştim că v-aţi născut într-un cartier modest al oraşului
Darabani, dar aţi plecat din adolescenţă din localitatea natală alegând drumul
unei cariere militare. De ce aţi ales să plecaţi aşa de repede din Darabani şi
ce amintiri puteţi rememora din acea perioadă?
În primul rând, în vremea
copilăriei mele oraşul Darabani nu era decât o comună ca toate comunele de pe
atunci, în care principala preocupare şi sursă de existenţă era datul cu sapa,
adică agricultura făcută cu mijloace şi proceduri tradiţionale, vechi de sute
de ani. Aşa că orice om – copil, tânăr sau matur – care încerca să se gândească
la viitorul său în locul în care s-a născut nu avea decât o singură opţiune
previzibilă: agricultura de supravieţuire, şi aceea făcută în folosul
CAP-ului... Cine ar fi vrut să facă altceva decât agricultură trebuia să
accepte că, pentru aceasta, era neapărat nevoie să plece altundeva.
Bineînţeles, au fost şi excepţii, aşa cum e şi normal de altfel, lumea asta se
mişcă după reguli pe care noi suntem departe de a le înţelege pe deplin, dar
cea mai probabilă perspectivă era aceasta: ori stai şi te mulţumeşti cu
condiţia de ţăran cooperator, ori pleci şi astfel ai putea avea şi alte
posibilităţi.
Fără a pretinde că la 14 ani
conştientizam această situaţie, instinctul îmi spunea că va trebui să aleg una
dintre aceste alternative. Eu am ales să plec; n-am plecat „repede”, ci la
timp, aşa cum se întâmpla cu mulţi adolescenţi în acea vreme: absolvirea clasei
a VIII-a şi continuarea studiilor la vreun liceu implica, de cele mai multe
ori, pătrunderea într-o nouă lume, părăsirea locurilor natale şi intrarea
într-o etapă diferită, cea în care urma să începi să-ţi porţi de grijă cu
propriile forţe; bineînţeles, ajutorul din partea familiei încă exista, grija
părinţilor încă se făcea simţită, dar responsabilitatea ta faţă de tine însuţi
era alta.
Liceul militar nu a însemnat o sacrificare a adolescenţei
Adolescenţa dumneavoastră a fost sacrificată spiritului cazon. Aţi avut
un motiv ascuns ce v-a împins spre haina
militară sau putem vorbi de un sentiment ce îşi are rădăcinile în
lecturi, eroi ai istoriei sau dorinţa de a „servi patria”?
Cred că este prea mult să vorbim
de dorinţa de a servi patria şi de alte asemenea sentimente profund
înălţătoare, dar şi profund abstracte pentru vârsta de 14 ani. Principalul
motiv al plecării la Liceul Militar „Ştefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc
era şansa de a face în viaţă altceva decât agricultură. Pe lângă aceasta, era
prilejul de a vedea lumea „mare”, iar în acele timpuri cei aproximativ 150 km
dintre Darabani şi Câmpulung reprezentau o distanţă considerabilă, lumea care
se deschidea astfel în faţa mea era într-adevăr mare. Aş putea vorbi de
asemenea despre fascinaţia uniformei militare, care pentru mine, un copil de
ţăran, era incontestabilă.
Pe de altă parte, n-aş vorbi de
asemenea nici despre o „sacrificare a adolescenţei”. Cei patru ani de liceu
militar, cu bune şi cu rele, au constituit o etapă cu mari semnificaţii pentru
viaţa mea ulterioară. Printre altele, datorită faptului că acolo exista o
bibliotecă fabuloasă pentru acele timpuri, am avut norocul să fac cunoştinţă cu
opere de referinţă ale literaturii universale. De exemplu, în acea bibliotecă
am avut şansa să găsesc şi să citesc aproape tot ce se tradusese din William
Faulkner – unul dintre marii autori americani din secolul XX, care a rămas şi
în prezent marele meu favorit – şi, slavă Domnului, se traduseseră toate
scrierile lui importante. Acolo am făcut trecerea de la muzica gen „Mi-am făcut
bundiţă nouă” şi „Foaie verde de mohor / Dorul meu nu-i călător” (melodii pe
care le cântam pe la serbările şcolare în şcoala primară) la giganţi ai rock-ului
precum Pink Floyd (şi astăzi pe primul loc în topul preferinţelor mele), Deep
Purple, Black Sabbath, Phoenix şi alte asemenea nume; rezultatul acelor audiţii
pe ascuns (trăiam, totuşi, în epoca războiului rece, nu aveam voie cu aparate
de radio sau cu casetofoane, care tocmai începuseră să apară şi prin România)
este că de atunci şi până astăzi am rămas fidel rock-ului. Tot acolo am învăţat
să schiez, să dansez vals (din păcate, dacă din schi mi-a mai rămas câte ceva,
dansul însă nu s-a lipit prea tare de mine...). Prin urmare, nu consider că
acea perioadă a fost o sacrificare a adolescenţei, ci, dimpotrivă, mi s-au
oferit mari şanse să-mi valorific potenţialul acelei vârste. Cât despre
„spiritul cazon”, el era foarte departe de ceea ce avea să urmeze în şcoala de
ofiţeri...
Corespondent de război şi primul ofiţer PR din România
În Armată aţi lucrat şi ca jurnalist, fiind, printre altele,
corespondent de război în Iugoslavia. Veştile de pe teatrul de operaţiuni
soseau în ţară prin condeiul dumneavoastră, aţi simţit această sarcină ca pe o
îndatorire faţă de ţară sau ca pe o obligaţie faţă de colegii dumneavoastră
militari?
Am lucrat ca jurnalist militar
timp de patru ani, chiar de la începutul anului 1990, aşa că pot spune că am
prins o etapă istorică deosebit de interesantă. Şi aceasta a fost una dintre
perioadele extrem de preţioase din viaţa mea, în care am avut cinstea să fiu
coleg şi – în multe cazuri – chiar prieten destul de apropiat cu scriitori
militari de mare anvergură, al căror nume este cunoscut nu numai în mediul
militar, ci şi în literatura românească: Ion Aramă (prozator foarte cunoscut,
autorul a peste 25 de romane, cel care ne mai scotea din când în când pe noi,
cei tineri, la câte o bere „cu fason”, dar cu condiţia „să nu ajungem acasă cu
var pe spate”), Vasile Preda, George Florin Cozma, Nicolae Boghian, Liviu
Vişan....După patru ani, la sfârşitul lui 1993, mi s-a oferit prilejul să devin
ofiţer de relaţii publice. Nimeni nu ştia în acea vreme ce înseamnă „relaţii
publice” şi la ce folosesc ele, aşa că, fără să ştiu foarte bine şi de la bun
început ce mi se cerea să fac, am fost printre primii practicanţi români ai
acestei profesii.
După nici un an de când încercam,
alături de colegii mei, să descifrez înţelesul noii mele meserii, am avut o
altă şansă care a însemnat o nouă cotitură în viaţa mea: am fost admis la un
curs de relaţii publice de trei luni, organizat de armata americană pentru
ofiţerii americani de relaţii publice, curs la care, prin excepţie, erau
acceptaţi şi 1-2 studenţi străini. Aşa se face că, în septembrie 1994, am luat
drumul Statelor Unite ale Americii, la Indianapolis, devenind astfel primul
ofiţer român care a urmat vreun curs de relaţii publice, curs care mi-a fost
extrem de util (şi încă îmi mai este); în plus, acea primă întâlnire cu America
(am mai fost după aceea încă de trei ori acolo) a constituit o mare experienţă
de viaţă care mi-a deschis orizonturile propriei minţi într-o măsură pe care
cred că nici astăzi nu pot s-o apreciez la adevărata ei valoare. În ceea ce
priveşte prezenţa mea într-un teatru de război, ea s-a produs în calitatea mea
de ofiţer de relaţii publice, nu de jurnalist militar. Într-adevăr, timp de
şase luni, din decembrie 1996 până în iunie 1997, am fost ofiţerul de relaţii
publice al batalionului românesc de geniu dislocat în Bosnia-Herţegovina, o
altă experienţă importantă în viaţa mea. În acea calitate, printre alte
responsabilităţi pe care trebuia să le îndeplinesc ca ofiţer de relaţii
publice, aveam şi datoria de a ţine legătura cu presa – în special cea din
România, dar şi cu presa internaţională, care avea destui trimişi acolo, în
„teatrul de operaţii”, cum i se spune unei astfel de regiuni în care fusese
război şi în care veniseră trupe străine să liniştească lucrurile.
În afară de comunicate de presă,
articole şi fotografii trimise frecvent pentru presa din ţară, aveam şi
prezenţă radiofonică, în primul rând la emisiunea militară care se difuza la
Radio România Actualităţi în fiecare săptămână, iar în al doilea rând la postul
de radio „Contact” (dispărut între timp). Colaborarea cu acest post de radio a
fost deosebit de interesantă: pe timpul prezenţei mele în Bosnia, ei au montat
în tabăra militară românească un releu de retransmisie care prelua emisiunea
din România astfel încât noi s-o putem asculta acolo; pentru ziua de astăzi,
când poţi asculta un post de radio, prin Internet, de oriunde din lume, poate
că acest fapt nu înseamnă mare lucru, dar trebuie să spun că în 1997 a fost o
adevărată revoluţie: noi n-aveam posibilităţi tehnice să ascultăm posturi de
radio româneşti sau să vizionăm televiziuni – puţine câte erau – din ţară,
ziarele şi scrisorile din România ajungeau la noi cu întârzieri de câteva
săptămâni, astfel că recepţionarea radioului „Contact” a fost o adevărată mană
cerească.
Cu acest radio – pe care am
început să-l recepţionăm în noaptea de Înviere a anului 1997 – am avut apoi
emisiuni în direct de câteva ore în fiecare seară de luni. Aveam de asemenea
posibilitatea să facem emisiuni proprii pe care să le difuzăm local – ceea ce
am şi făcut, am obţinut frecvenţă şi licenţă de emisie în Bosnia, am realizat
emisiuni împreună cu încă un coleg care făcea pe DJ-ul, în timp ce eu eram şi
crainic, şi redactor-şef, şi administrator ş.a.m.d., iar emisiunile noastre
erau apreciate chiar şi de localnici, care, chiar dacă nu înţelegeau limba
română, apreciau muzica pe care o puneam în undă.
Cetăţean de onoare al oraşului Indianapolis
Pe timpul activităţii în armată v-aţi specializat treptat în relaţii
publice şi comunicare, urmând stagii de pregătire în diferite ţări străine, vă
rugăm să ne povestiţi cum aţi primit titlul de cetăţean de onoare al oraşului
Indianapolis din Statele Unite în
condiţiile în care, acasă, lumea nu ştie mai nimic despre dumneavoastră?
Pe lângă acel curs de trei luni
din SUA despre care am menţionat deja, am avut destul de multe ocazii să învăţ
această profesie de la cei din alte state, care o cunoşteau deja şi
undeactivitatea de relaţii publice era de multă vreme o realitate socială. Am
fost în schimburi de experienţă cam peste tot în Europa, am participat la
seminarii şi conferinţe internaţionale, am avut chiar ocazia să fiu
organizatorul unor astfel de conferinţe în România: una împreună cu ministerul
norvegian al apărării, la care au participat reprezentanţi din vreo 10 state;
două cu SHAPE – comandamentul militar al forţelor NATO din Europa, noi pe acea
vreme nefiind încă membri ai acestei organizaţii; iniţial a fost vorba de o
singură conferinţă, dar, după evaluarea acelei prime activităţi, cei de la
SHAPE au fost atât de încântaţi, încât au decis să mai facă una în România
peste vreo doi ani, ceea ce s-a şi întâmplat. În ceea ce priveşte calitatea mea
de cetăţean de onoare al oraşului Indianapolis, ea se datorează împrejurării că
am fost primul ofiţer român care a făcut studii acolo, acesta fiind singurul
„merit” pentru care am căpătat acea distincţie. Iar despre faptul că „acasă,
lumea nu ştie mai nimic despre mine”, cred că în breasla românească a
relaţiilor publice, presei, învăţământului superior şi în alte câteva domenii
nu sunt chiar atât de necunoscut...
După cât ştim, aţi fost şi consilier al Ministrului Justiţiei, cum se
vede politica înaltă în primul rând prin ochii militarului, apoi prin cei ai
specialistului în comunicare şi apoi prin cei ai dărăbăneanului George David?
Perioada petrecută la Ministerul
Justiţiei mi-a dat „şansa” să pricep cum o instituţie a statului nu este
capabilă să comunice cu cei pe care ar trebui să-i servească; de aici se trage
şi credibilitatea publică a justiţiei româneşti: în timp ce în ţările nordice
(Finlanda, Norvegia, Danemarca, Suedia) încrederea cetăţeanului în justiţie
merge până spre 90%, iar în alte ţări europene se plasează cel puţin la nivelul
unui procent de 60%, în România ea se situează la nivelul a 26%... Din
nefericire, nu este singurul caz de instituţie a statului care nu dă nici doi
bani pe comunicarea cu cei pe care – teoretic – ar trebui să-i slujească, adică
cu cetăţenii care le plătesc impozite şi taxe; mai mult decât atât, în ultimii
câţiva ani se observă chiar o recrudescenţă periculoasă a dispreţului
instituţiilor faţă de cetăţean.
Judeţul nostru este considerat unul dintre cele mai sărace din ţară,
cum vedeţi dumneavoastră ieşirea din această subdezvoltare a zonei şi cui
credeţi că i se datorează această stare a lucrurilor, izolării geografice,
personalităţii oamenilor sau politicii greşite duse până acum?
Singuri nu vom putea, trebuie să
ne integrăm şi cu celelalte judeţe din jurul nostru. Dar pentru aceasta este
neapărat nevoie de o viziune strategică, pe termen lung, integratoare şi pusă
în practică cu mare determinare. Or, la ora actuală, nu putem vorbi despre
abordări strategice în România. Prin urmare, în condiţiile în care factorii
politic şi administrativ au orice alte priorităţi mai puţin dezvoltarea pe
termen lung a tuturor zonelor ţării, şansele judeţului Botoşani sunt minime. În
afară de propriile noastre eforturi pe plan local, singur Dumnezeu ne poate
ajuta, deşi el nu percepe taxe şi impozite de la noi...
Acum sunteţi cadru universitar, cum vă raportaţi la George David, cel
care purta pe umerii săi epoleţii Armatei Române, priviţi în urmă cu regret, a
fost acea perioadă doar o treaptă a vieţii sau vă raportaţi la mediul militar
ca la un cămin unde aţi crescut, educat şi format ca om şi ca specialist?
Cariera de militar a însemnat o
etapă foarte importantă în viaţa mea, căreia îi datorez multe. Prin urmare, am
şi voi avea o mare consideraţie pentru ceea ce a reprezentat Armata în viaţa
mea şi în devenirea mea profesională, chiar dacă în ultima vreme statutul de
militar – şi în special cel de fost militar – este, în opinia mea, terfelit
într-un mod nejustificat şi absolut regretabil de către cei care cred că deţin
puterea în România.
„Munca onestă aduce în final satisfacţii”
Unii dintre dărăbăneni vor găsi în povestea dumneavoastră de viaţă un
model, am dori să ne spuneţi valorile care v-au călăuzit mereu, atât ca
militar, dar şi în calitate de cadru universitar?
Cred că, dincolo de a fi un model
– nici nu mi-am propus, de altfel, să fiu model pentru cineva – povestea mea de
viaţă este o poveste adevărată, cu bune şi cu rele, cu suişuri şi cu
coborâşuri, cu succese şi eşecuri, ca orice altă viaţă de om. O viaţă de-a
lungul căreia am crezut (şi încă mai cred!) că munca onestă îmi va aduce în
final satisfacţii pe măsură, că familia reprezintă întotdeauna o temelie fără
de care nicio realizare personală nu-şi atinge deplina valoare, că cinstea este
o calitate şi nu un handicap demn de dispreţ.
Frământările politice şi economice şi-au găsit ecou şi în mica localitate
de pe malul Prutului, fapt resimţit acut prin închiderea unităţii medicale sau
prin lipsa unui orizont clar de dezvoltare; ce mesaj aveţi pentru cititorii
Darabaneni.ro, dar şi pentru toţi locuitorii urbei în aceste momente de
tensiuni sociale şi crize economice?
Cineva spunea: „Dumnezeu îi ajută
pe cei care se ajută singuri!” Pare o afirmaţie care contrazice pledoaria
pentru integrare pe care o făceam mai sus, dar nu e nicio contradicţie: nu ne
putem dezvolta unii fără alţii, dar depinde numai de noi dacă vrem să evoluăm
sau nu. Dărăbănenii se pot ajuta singuri dând credit celor care vor fi în stare
să proiecteze şi să realizeze o strategie de dezvoltare cu adevărat durabilă
pentru oraşul lor, celor care pot redeschide spitalul şi care pot asigura funcţionarea
lui şi a altor entităţi necesare oraşului. Cu alte cuvinte, dacă vrem spital,
să-i căutăm pe cei care pot face asta; dacă vrem doar găleţi de plastic şi ulei
electoral, să continuăm să mergem pe mâna celor care, indiferent de culoarea
lor politică, oferă găleţi şi ulei şi nimic altceva!
Interviu realizat de Alexandru D. Aioanei
