"Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrundă cum a fost!"
...
"De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Famenii din ziua de-astăzi să mă-nceapă-a lăuda:
Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură
Laudele lor desigur m-ar scârbi peste măsură."
Sunt convins că nu prea multă lume a avut prilejul să citească o astfel de
descriere a Luceafărului făcută de marele Caragiale. Cerându-mi scuze pentru
nerespectarea ortografiei originale, vă las să-l "vedeţi" pe Eminescu, şi prin
ochii dramaturgului.
„Sunt peste douăzeci de ani de atunci. Locuiam într-o casă unde trăsese în
gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării
actorilor se sfârşise: era toamnă, şi aceste păsări călătoare se întorceau pe
la cuiburile lor. Văzându-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de
mândrie:
„ Îţi place să te ocupi cu literatura... Am şi eu un băiat în trupă care
citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte, şi are mare talent: face
poezii; ne-a făcut şi nouă câteva cuplete minunate. Eu cred că ţi-ar face
plăcere să-l cunoşti”
Şi-mi povesti cum îl găsise într-un hotel din Giurgiu pe acest băiat – care
slujea în curte şi la grajd – culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller.
În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan – biblioteca băiatului –
plin cu cărţi nemţeşti. Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea niciun
viciu. Era străin de departe, zicea el,
dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aici
din cine ştie ce împrejurare. Actorul îşi propuse să-l ia ca sufleur cu şapte
galbeni pe lună şi băiatul primi cu bucurie. Îşi luase biblioteca şi acuma se
afla în Bucureşti. Seara trebuia să vină la directorul lui – astfel puteam să-l
văd. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce, îmi închipuiam pe
tânărul aventurier ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare.
...
Tânărul sosi. Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete
mari, negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre
ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc
melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil
predestinat durerii pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.
„ Mă recomand, Mihail EMINESCU”
...
În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă – cel mai mâhnit
suflet în trupul cel mai trudit!
Şi dacă am plâns când l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admiratorii şi
invidioşii, sub teiul sfânt, n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda
vieţii, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la
oameni, de la ea însăşi. Acest EMINESCU a suferit de multe, a suferit de foame.
Da, dar niciodată nu s-a încovoiat: era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una
care se găseşte pe toate cărările.
Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Şerban Vodă, după
ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt
Eminescu nu se va mai găsi poate. „
Ion Luca
Caragiale, 1889, iunie, 18
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Daca aveti ceva de spus, exprimati-va aici: