ISTORIA NEAMULUI NOSTRU, VAZUTA DINTR-O INTERESANTA (ALTA) PERSPECTIVA

Timp sa aveti, ca de citit, aveti ce.

Închinăm această carte Bunului Dumnezeu şi neamului nostru românesc.

COLUMNA LUI… DECEBAL!

De sute de ani auzim şi vedem peste tot afişat, scris şi fotografiat despre columna lui Traian şi rămânem impresionaţi şi uimiţi. Dar ce este această columnă?

În linii mari, toată lumea ştie că strămoşii noştri daci s-au bătut cu romanii şi au purtat războaie cu ei, deoarece romanii tot vroiau să ne cotropească ţara şi să ne jefuiască bogăţiile, în special aurul.

După lupte grele şi îndelungate romanii au reuşit să ocupe o parte din teritoriul Daciei străbune. Pe acea parte romanii s-au instalat vremelnic şi au început să-i asuprească pe daci.

Împăratul Traian, care era capul răutăţilor, după o vreme a părăsit Dacia şi s-a dus înapoi acasă la el la Roma. Ca să vadă senatul şi cetăţenii romanii cât a fost el de viteaz în aceste războaie, a pus să se construiască o columnă de piatră, pe care erau săpate scene din luptele cu dacii,  pe care a aşezat-o în mijlocul Romei. Pe această columnă sunt reprezentate nenumărate chipuri de daci. Deşi ea glorifică puterea Romei şi pentru noi ca popor ea nu este nici bună şi nici benefică, deoarece reprezintă punctul de vedere al învingătorului, totuşi în ea există o dovada a puternicei culturii şi civilizaţiei dacice, care s-a transmis peste timp şi care este păzită cu străşnicie tocmai la… Roma!

Astfel, noi ştim de pe această columnă cum arătau dacii, cu ce haine se îmbrăcau, cum îşi făceau casele, cu ce arme luptau şi toate acestea deoarece dacii erau foarte cuminţi şi modeşti şi niciodată nu se glorificau ei pe ei.

Noi ne uităm la această columnă, dar cu jale şi cu lacrimi în ochi pentru cele ce vedem, pentru tragediile care s-au întâmplat atunci în neamul nostru şi pentru jertfele deosebite care s-au dat… Şi mai vedem dincolo de piatra aceasta cât de buni şi viteji ne-nu fost strămoşii şi ce răi, lacomi şi hapsâni au fost romanii…

          Pe romanii actuali nu îi mai interesează această columnă, dar pe noi da. Privind-o cu atenţie, noi vedem cu totul altceva. Din fiecare metopă (imagine) a ei reiese clar cine erau dacii şi care era tradiţia lor şi a conducătorilor lor. De aceea, în cele ce urmează noi vom scrie şi vom ridica din această veche columnă romană o altă columnă, aceea a dacilor, văzută din punctul nostru de vedere.

          Adevărul despre Dacia şi despre acest popor viteaz al dacilor, precum şi despre războaiele lor de apărare în faţa romanilor, în cele două campanii militare, a fost alterat în timp cu informaţii şi cu ipoteze false. Cine a făcut aceasta? Unii oameni politici, istorici sau lingvişti, au luat datele cunoscute parţial şi le-au ,,răsucit” cum  le-a convenit lor ,,politic, strategic şi militar”, numai şi numai ca să găsească o justificare prin care noi să fim consideraţi ca făcând parte din ,,elita” Europei, să fim consideraţi din spiţă de romani sau măcar romanizaţi şi latinizaţi. Falsificându-se mereu şi mereu adevărul istoric, s-au adus argumente de aşa natură încât, s-a afirmat că poporul român se trage din poporul roman. Aceasta este un mare fals, deoarece romanii sunt cei care se trag din ,,creuzetul din Carpaţi” de unde ei au migrat cu mult timp înainte spre alte meleaguri, unde şi-au făcut noi aşezări, evoluând apoi independent.

          Noi românii suntem aici de multe, multe veacuri, aşezaţi în cununa Carpaţilor, de când a făcut Dumnezeu pe om şi i-a dat drumul pe Pământ ca să-l stăpânească. Romanii au revenit după multe secole în Dacia cu gând de cucerire, dar ei erau de fapt fraţii plecaţi de demult. Ei au găsit în Dacia o ţară pe care nu au putut-o cuceri nici politic, nici militar şi nici cultural, ci numai au staţionat aici vremelnic. Ei nu  le-au putut schimba dacilor nici limba, nici portul, nici obiceiurile şi nici credinţa. Romanii nu numai că nu aveau nevoie de aşa ceva, dar nici nu şi-au propus acest scop. Ei, romanii, aveau nevoie numai de bogăţiile din Dacia şi în special de aurul ei. Ei multe lucruri nu-şi mai aminteau…

          Adevărul despre războaiele cu romanii, intenţiile acestora, situaţia politică şi economică a Daciei pe vremea regelui Decebal, noi românii le aflăm astăzi cu cea mai mare obiectivitate de la nimeni altul decât de la…Traian! Din scrierile sale pe care le-a intitulat Dacica sau De bello dacico, noi aflăm multe.       

          Traian, în timpul campaniilor militare în Dacia, în anii 101-102 şi apoi 105-106, dicta nenumărate note de război, care descriau situaţia găsită, informaţiile pe care le primea şi evoluţia evenimentelor, unui prieten al său pe nume Sura. După încheierea războaielor şi întoarcerea sa la Roma, pe baza acestor note de război, a acestui jurnal de campanie, s-a apucat şi a scris o carte pe care a denumit-o Dacica sau De bello dacico şi mai apoi a dat ordin ca ea să fie ilustrată şi aşezată pe o columnă de piatră. Aşa s-a ajuns la columna lui Traian.

          Noi am privit şi columna şi am citit şi cartea, dar nu  am văzut în ele duhul învingătorului, ci am văzut în ele, din loc în loc imagini preţioase despre neamul nostru, care au rămas peste secole. Documentul acesta în piatră, dar numai alături de jurnalul de război al lui Traian, restabileşte adevărul despre Dacia şi ce anume au făcut romanii aici. Concluzia după ce citeşti această carte     De bello dacico este că romanii de abia s-au putut ţine pe ei aici, darămite să mai şi romanizeze un popor atât de numeros şi atât de dârz cum au fost dacii, pe care nu  i-au putut domina defel.

          Chiar dacă cu regret, trebuie să spunem şi să recunoaştem, că nici un istoric, cu toate ipotezele sale savante nu este mai plauzibil decât Traian însuşi, care a trăit evenimentele de atunci, a fost prezent, a fost implicat în ele şi care a scris acest jurnal de răzbi.

          Încă o dată subliniem, că această carte De bello dacico împreună cu imaginile de pe columnă, aduc la suprafaţă din colbul uitării adevărul despre un popor mare şi viteaz, care a fost poporul dac.

          În memoria strămoşilor noştri şi în numele a ceea ce suntem noi astăzi, avem datoria morală de a arăta aceste lucruri şi aceste  aspecte deosebite. Avem datoria de a îndemna pe toată lumea să le recerceteze cu atenţie. Până acum aceste războaie cu romanii au fost privite unilateral, numai din punctul de vedere al romanilor şi este cazul să vedem şi cealaltă parte, cealaltă columnă… a dacilor! Acest demers considerăm că este perfect justificat, din toate punctele de vedere: şi istoric şi moral şi lingvistic.

          Citind cu atenţie acest document, De bello dacico, care a apărut sub îngrijirea atentă a domnului Simion Lugojan, cu adnotările sale pertinente şi importante, la Editura de Vest din Timişoara cu adresa – Piaţa Sf. Gheorghe nr. 1 - în anul 1996, se poate vedea că se răstoarnă nenumărate ipoteze greşite, care s-au instalat în cărţile de istorie şi nu numai, cu privire la strămoşii noştri traco-geto-daci.

          Câteva idei mari şi late, câteva aspecte surprinzătoare pe care istoricii le-au ignorat până acum, le vom reda în cele ce urmează, deoarece vin dintr-o sursă demnă de crezare, bineînţeles după ce le dezbrăcăm de ,,patriotismul local roman”. 

          Mergând pe firul însemnărilor lui Traian şi respectând cele două părţi ale înscrisurilor sale, vom consemna şi noi cele ce vom găsi tot în două părţi.  

PARTEA I     Campania militară 101 – 102

          Capitole:          

          1. Împăraţii romani plăteau tribut regilor daci!

          2. Traian voia Dacia pentru a împiedica prăbuşirea imperiului roman şi destrămarea lui!

          3. Traian a fost un cotropitor, care nouă ca neam  ne-a făcut mult rău şi nicidecum nu a fost un erou naţional!

          4. Romanii erau înspăimântaţi de luptătorii daci!

5. Traian nu urmărea cucerirea întregii Dacii, ci numai regiunile aurifere!

6. În Dacia nu au fost aduşi nici sclavi şi nici colonişti!

7. Regele Decebal s-a  născut în localitatea Diupa!

8. Dacii erau renumiţi tămăduitori!

9. Dacii se tratau de reumatism la Clocota!

10. Metodele de luptă ale dacilor, erau extrem de eficiente!

11. Toaca şi tulnicul – străvechi instrumente de origine traco-geto-dacă!

12. Oştenii daci nu-şi părăseau pe câmpul de luptă nici   morţii, nici răniţii!

13. Dacii i-au bătut pe romani la Tape cu…copaci!

14. Romanii nu au fost nişte civilizatori, ci au fost nişte distrugători!

15. Veteranii de război romani nu voiau pământ în Dacia!

16. Iarna a fost cel mai mare aliat al dacilor şi cel mai mare obstacol în calea romanizării!

17. Traian a suferit o pierdere uriaşă la Adamclisi!

18. Munţii Carpaţi au fost arma de tărie a dacilor, în războaiele cu romanii!

19. Dacia era o ţară foarte bogată, locuitorii ei aveau mare credinţă în cel Preaînalt, iar sistemul de organizare al societăţii era desăvârşit!

20. Preoţii daci erau mari iniţiaţi!

21. Luptătorii daci erau impecabil organizaţi!

22. Romanii făceau poduri de piatră, iar dacii poduri de …piele!

23. Marele secret al dacilor invincibili era… disciplina!

24. Traian avea ,,turnători”, iar Decebal avea viteji!

25. Cum au pus dacii lupul paznic la oi?

26. Dacii făceau negoţ înfloritor pe Mureş!

27. Dacii aveau şi scrieri şi alfabet propriu!

28. Romanii nu i-au putut învinge pe …ciobani daci! 29. Caşul dacilor avea termen de valabilitate… 5ani!

30. Decebal a fost declarat  de către romani un rege… isteţ!

31. Cine a furat… stâna şi oile?

32. Romanii nu au putut  luat decât …farfuria!

33. La apa Sargeţiei, romanii au sunat retragerea!

34. Farsa de la Sarmisegetuza!

35. Dacia şi-a păstrat întotdeauna tradiţiile străvechi şi nu a existat romanizare!

PARTEA   a II-a      Campania militară 105 – 106

          Capitole:

          1. Dacia nu era provincie romană şi nici Decebal nu era rege clientelar!

          2. Dacii foloseau arma… încuscririi!

          3. La ce îi trebuia lui Traian un pod?

          4. Dacii le-au făcut romanilor zile grele!

          5. Romanii au atacat şi jefuit populaţia civilă lipsită de apărare!

          6. Pacea de la Costeşti şi tentaţia aurului!

          7. Geniul dacilor este admirat de împărat la cetatea Sarmisegetusei!

          8. Marea trădare!

          9. Sanctuarele dacice erau spaţii sacre!

          10. Zamolxe, înalt Trimis Ceresc în poporul dac, aducătorul legii!

          11. O mare parte a Daciei a rămas liberă!

          12. Marele jaf!

          13. Lăudatele castrele romane, au avut rol de jaf şi asuprire!

          14. Incognito în Dacia!

          15. Decebal şi-a retras luptătorii în Dacia liberă la Oaşa!

          16. Cetăţenilor romani le trebuiau ,,viză” pentru a intra în Dacia!

          17. Pe ce stătea gloria Romei?

          18. Reabilitarea dacilor!

         

PARTEA I    

Campania militară 101 – 102

         

          1. Împăraţii romani plăteau tribut regilor daci!

          Imperiul roman, care se lăţise cucerind mai multe teritorii şi popoare, ameninţa Tracia.

          În această ţară mare Tracia, se cuprindeau mai multe popoare şi seminţii asemănătoare, care toate se trăgeau din acelaşi neam şi vorbeau aceiaşi limbă, iar ţara aceasta se întindea şi dincolo de Dunăre şi dincoace de Dunăre pe un teritoriu foarte mare. Unul dintre cei mai mari regi ai Traciei a fost Burebista, despre care o inscripţie greacă spune că este cel dintâi şi cel mai mare rege din Tracia, iar istoricul Strabo spune că Burebista putea ridica o oaste de peste 200 000 de oameni. Acest mare rege a fost cel care a unit toate seminţiile trace sub acelaşi sceptru, dând statului Trac de la vremea aceea, o mare putere, înflorire şi strălucire.

          Împăratul roman Cezar a vrut să stăpânească el această mare şi bogată ţară a tracilor, dar moartea la străfulgerat şi planurile lui de cucerire au căzut, pericolul a fost îndepărtat şi astfel Dumnezeu i-a păzit pe traci. Apoi, urmaşii lui Burebista au împărţit Tracia între ei, în mai multe regiuni, dintre care unele în timp au căzut sub stăpânire romană.

          Pe vremea când regele Decebal ajunge pe tronul Daciei, sub stăpânirea sa erau mai multe ţinuturi pe care jurnalul acesta al lui Traian le descrie foarte clar:

          ,,Dacia este aşezată în întregime la miazănoapte de fluviul Danubius (Dunărea) şi cea mai mare parte a ei cuprinde munţi şi păduri, locuri puţin ospitaliere pentru alte seminţii, dar prielnice şi cu nimic stânjenitoare traiului poporului dacic, astfel încât mai degrabă se poate spune că sunt înfrăţite cu firea şi felul lui de viaţă. Este alcătuită din patru părţi mari, care s-au despărţit din una singură după moartea remarcabilului rege Burebista, contemporanul divinului Cezar.”

          Observaţi, cum zice şi scrie Traian însuşi: remarcabilului rege Burebista! Aceasta înseamnă că Dacia era foarte cunoscută şi apreciată şi ea şi regele ei Burebista, şi mai înseamnă că dacii nu erau deloc nişte barbari înapoiaţi cum au susţinut unii istorici, ci erau foarte puternici şi cunoscuţi. Aceasta explică şi de ce ei sunt atât de mult amintiţi şi au rămas consemnaţi în toate lucrările istorice importante ale anticilor. Dacă dacii erau foarte cunoscuţi şi foarte apreciaţi în lumea antică de atunci, orişicine ştie că nu se duce vestea despre oamenii şterşi şi oarecare, ci numai despre acei oameni care sunt deştepţi, bogaţi, capabili şi viteji, aşa cum erau traco-geto-dacii. Deci, iată că ei au fost cineva, cunoscuţi şi apreciaţi în lume!

          Regiunile geografice cuprinse în Dacia pe vremea lui Decebal erau următoarele:

          ,,Prima parte a Daciei şi cea mai apropiată de noi este aşezată între râul Tisia (Tisa) şi munţii din interiorul acestei ţări. Cea de-a doua între Danubius (Dunăre) şi munţi, începând de la locul îngust al acestui fluviu, pe unde divinul Tiberius a ordonat tăierea unui drum prin albia sa plină de stânci (Porţile de Fier) şi până la Arrubium (localitatea Măcin din Dobrogea) în Sciţia Minor (regiunea Dobrogei). Cea de-a treia, între munţi şi Tiras (râul Nistru), iar ultima e aşezată pe crestele muntoase aflate în părţile septentrionale.”

          Clar deci, frontierele Daciei erau ,,de la Nistru pân` la Tisa”…

          Cum se numeau locuitorii acestor ţinuturi, Traian cunoştea de-a fir în păr, deoarece avusese grijă să-şi culeagă din timp toate informaţiile necesare, înainte de a porni campaniile sale militare:

          ,,În prima (provincie) locuitori sunt cunoscuţi de noi sub numele daci, în a doua sub aceia de geţi, în a treia de costroboci, iar în a patra de carpi, dar toţi fac parte din acelaşi neam tumultuos şi vorbesc aceiaşi limbă.”

          Şi acum, vine o mare surpriză! Şi unde mai pui că este rostită şi scrisă de Traian însuşi cu mâna lui:

          ,,Limba lor nu este greu de învăţat de către noi, romanii, întrucât prezintă mari asemănări şi după spusele unor cunoscători s-ar apropia mult de vechea noastră latină cunoscută sub denumirea de limba priscă sau ausonică. Ea este vorbită şi la miazăzi de Danubius, adică în ţinuturile tracilor, aflaţi mai de demult sub stăpânirea noastră, căci dacii tot o seminţie tracică sunt. Asemănătoare foarte mult cu limba tracă, până într-atât încât nu poate fi deosebită de ea decât prin unele expresii locale, este de asemenea ilira. De latină o desparte mai mult înglobarea unor sunete aspre, necunoscute de latină şi pe care gura unui roman numai cu greu ar putea să le reproducă.” 

          Deci vedem că, romanii vorbeau ca şi dacii, ca şi tracii, ca şi ilirii şi probabil ca şi alte popoare din continentul european, aceiaşi limbă străveche! De la o populaţie la alta, existau anumite diferenţieri ce ţineau de unele expresii şi de  rostire, dar care nu-i împiedicau pe aceşti oameni să se înţeleagă foarte bine între ei. Concluzia clară care se desprinde de aici este că limba dacilor, limba latină populară, traca, ilira şi altele, au avut în trecut toate aceiaşi sursă, acelaşi filon, adică acelaşi trunchi lingvistic din care s-au despărţit!

          Cu ajutorul Bunului Dumnezeu am fost ajutaţi să înţelegem că acel filon a fost limba primordială care s-a vorbit pe Pământ, după apariţia aici a primilor oameni, Adam şi Eva. Dovezile se găsesc în Biblie, în Geneză.

          Din acest filon lingvistic primordial s-au diferenţiat            limbile popoarelor cu voia lui Dumnezeu, care în felul acesta a determinat ca omenirea să evolueze în grupări mai mici şi în condiţii specifice, apărând astfel treptat ţările şi neamurile cu limbile şi obiceiurile lor. Deci cea ce numesc unii istoricii indo-europeana comună, este de fapt acea limbă primordială dată de Dumnezeu oamenilor.

          Bun! Dacă dacii şi romani vorbeau la fel, şi aveau acelaşi fond de cuvinte în vocabularul lor de zi cu zi, cu unele mici diferenţieri, atunci se pune întrebarea: cum poate proveni limba română din cea latină? Cum mai poate susţine cineva că în fondul de cuvinte al limbii române sunt numai 100 de cuvinte dacice? Cum mai poate susţine cineva cu tărie aceste piste false de cercetare lingvistică, care sunt plătite cu bani grei din buzunarul nostru al românilor, prin diferite academii şi institute de cercetare?

          Pe baza mărturiilor din manuscrisele lui Traian, observăm că un noian de ipoteze lingvistice şi istorice sunt greşite şi că trebuie urgent abandonate, deoarece actuala limbă română este fosta limbă traco-geto-dacă cu tot fondul ei de cuvinte. Această limbă traco-geto-dacă şi ea la rândul ei provenea din aceiaşi sursă comună cu alte limbi asemănătoare, printre care era şi latina. Limba latină mai stilată şi vorbită în Coloseumul de le Roma, provenea din limba latina populară, care şi ea provenea din vechea limbă priscă sau ausonică. Limba ausonică pornea şi ea la rândul ei din filonul lingvistic primordial. Deci limba lui Decebal şi cea a lui Traian era aceiaşi cu unele mici diferenţe, avea aceiaşi origine şi pornea din acelaşi trunchi. Numai cine nu vrea nu vede acest adevăr atât de simplu şi de clar. Sub nici o formă nu se poate susţine că dacii au învăţat toată limba lor de la romani şi că aceasta este limba latină.

          Aceasta ar fi ca şi cum un român în ziua de azi, s-ar duce la Chişinău în Republica Moldova şi s-ar chinui să înveţe limba moldovenească. Sau, ca şi cum ar veni un moldovean de-al lor la noi şi s-ar tot strădui să înveţe limba română. Păi, ce să înveţe fiecare, când limba este aceeaşi, fondul de cuvinte este acelaşi, structura gramaticală aceeaşi? Faptul că Republica Moldova stă de zeci de ani despărţită de noi, le-a schimbat moldovenilor de acolo limba şi tradiţiile? Nu! A reuşit rusificarea masivă care s-a practicat acolo de zeci de ani să-i facă să renunţe la limba lor? Nu! Şi ei se trag tot din neamul traco-geto-dacilor şi sunt la fel de dârji şi de viteji ca şi străbunii noştri şi nu-i poţi păcăli şi cuceri cu una cu două şi nici rusifica şi nici măcar …moldoveniza!

          Cam asta era şi situaţia dacilor faţă de romani şi atunci de unde latinizarea limbii dace?

          La această limbă traco-geto-dacă, s-au mai adăugat de-a lungul timpului cuvinte noi, necesare pe măsura dezvoltării societăţii şi evoluţiei ei. Limba aceasta este cea care a ajuns până în zilele noastre şi este actuala limbă română. Deci, informaţia care ni s-a transmis, că limba română actuală este în proporţie de 85% vechea limbă a traco-geto-dacilor este perfect adevărată! Această dovadă clară, cu privire la limba dacilor, face să cadă toate ipotezele greşite cu privire la romanizarea traco-geto-dacilor şi cu privire a latinizare. Limba latină la ora actuală este o limbă moartă, pe care nici foşti romani, adică italienii nu o mai vorbesc, dispărând din viaţa popoarelor. Ea mai prezintă interes numai şi numai istoric.

          Până când nu se va adopta schema, imaginea ,,copacului” lingvistic, care îşi are rădăcinile înfipte în limba primordială pe care o vorbeau Adam şi Eva, până când trunchiul nu va fi înţeles ca fiind filonul lingvistic primordial care a crescut şi s-a îmbogăţit treptat, fiind acea limbă care se vorbea în tot pământul până la momentul Turnul Babel, şi până când nu se vor înţelege ramurile care au apărut din acest trunchi-filon comun, ca fiind acele limbi specifice ale popoarelor care au apărut după momentul Turnul Babel, când Dumnezeu a hotărât amestecarea limbilor, până atunci teoriile lingvistice nu pot fi corect aşezate. În schimb, limbile populare s-au întărit şi au evoluat o dată cu popoarele, apărând diferenţierile pe care le vedem astăzi. Aşa a fost şi cu limba noastră, actuala limbă română, care este vorbită de multe milioane de români din interiorul şi din afara graniţelor actuale şi de care noi suntem foarte mândri!

          Aşa stând lucrurile, noi mai avem o subliniere de făcut din paragraful arătat mai sus: limba lor nu este greu de învăţat de către noi, romanii!... Nedumerire...şi bucurie în acelaşi timp, deoarece aici este o mărturie rarisimă a faptului că romanii au învăţat ei înşişi limba dacilor şi din necesitate, dar şi pentru că le era uşor. Dar dacă până şi romanii s-au dat pe brazdă şi au început şi ei să înveţe şi să vorbească în limba dacă, atunci noi de ce susţinem cu atâta ardoare aceste teorii false, cum că ar fi dispărut limba dacă cu desăvârşire şi până când vom tot fi romanizaţi şi latinizaţi din punct de vedere lingvistic şi istoric?  Până când o să ne tot închinăm la cuceritorii aceştia, când adevărul istoric este cu totul şi cu totul altul?  

          Statul Dac, pe vremea lui Decebal, îl găsim clar delimitat: avea graniţa principală în sud de-a lungul Dunării până la Porţile de Fier, în vest până la râul Tisa, în est până la râul Nistru, iar în nord până departe dincolo de actualul lanţ Carpatic. Dar mai înainte vremi, acest stat fusese mult mai mare după cum vom vedea mai departe.

          Atunci când o parte a Traciei a fost cucerită şi supusă de romani, apărând noile graniţe, era normal ca traco-geto-dacii din Dacia şi din alte ţinuturi să fie total nemulţumiţi. O dată că ei pierduseră teritorii care fuseseră ale lor de sute de ani şi a doua oară că acum aveau pe o parte din fraţii lor sub stăpânire romană în ţară străină. Ne putem da seama cam cum priveau dacii liberi un cotropitor care năvălise peste ei şi le acaparaseră atâtea pământuri şi bogăţii. Ne putem da seama şi cam cum priveau fraţii lor ocupaţi din Moesia, pe romanii care le stăteau în coastă şi îi obligau la dări grele şi la munci istovitoare. Se veseleau ei la aşa un fapt? Nu! Cu toţii şi unii şi alţi vroiau să scuture de pe ei aşa un jug, unii pentru a nu mai vedea aceşti cotropitori la poarta lor, iar ceilalţi pentru a se elibera de ei. De aceea fraţii au colaborat între ei şi s-au întrajutorat, dacii de la sudul Dunări cu cei de la nordul Dunării.

          De ce îi deranjau pe daci aceşti romani instalaţi la Dunăre cu imperiul lor cu tot? De ce trebuiau romanii ţinuţi cu orice preţ cât mai departe de Dunăre şi de Dacia sau chiar lămuriţi să plece înapoi la Roma lor?

          Aceasta aflăm cu surprindere din manuscrisele lui Traian: din cauza oieritului şi a transhumanţei, care în Dacia era o tradiţie ancestrală. Primăvara mii de ciobani urcau cu oile la munte, iar când se apropia iarna cu gerurile năprasnice, îşi coborau turmele pe văi şi le duceau la iernat în bălţile de pe Dunăre, unde clima era mai blândă şi locurile din stufărişuri mai adăpostite. Cu soldaţii romanii atât de aproape ei, nu-şi mai puteau folosi locurile de iernat în voie şi nici turmele lor nu mai erau în siguranţă deplină. Întrucât de aceste turme depindea supravieţuirea lor, căci oile le furnizau şi hrana şi îmbrăcămintea, nu era normal ca dacii să şi le păzească straşnic? Ba da! Atunci înţelegem că dacii vroiau cu orice chip îndepărtarea romanilor de aici de la Dunăre şi că pentru aceasta făceau absolut tot ceea ce le stătea în putinţă.

          De scutul dacilor de la nord de Dunăre, tocmai aceia aflaţi în provincia Dacia, romanii nu au putut trece niciodată până atunci. Ca să aibă cât de cât linişte la acest hotar şi mai ales temându-se de puterea Statului Dac, ei le plăteau tribut acestora, anumite sume de bani anual, încercând astfel să se asigure că această graniţă a imperiului lor le va fi respectată. Iată mărturia lui Traian:

          ,,…eram copleşit de faptul dureros pentru poporul roman că trebuia să acordăm dacilor sumele de bani la care ne învoisem…”

          Dacă Traian zice că ne învoiserăm înseamnă că între Roma şi Dacia existau înscrisuri şi condiţii de pace, stabilite încă cu mult timp înainte şi pe care ei romanii, incredibil!…le respectau! Şi mai înseamnă că regii daci stătuseră la aceiaşi masă cu împăraţii romani şi stabiliseră de comun acord condiţiile de pace dintre ei. Dar întrucât romanii erau cei care plăteau, însemna că dacii ieşiseră undeva triumfători, că aşa era obiceiul pe vremea aceea, cine pierdea, acela plătea! La întrebarea: de cât timp plăteau romanii acest tribut? tot Traian mărturiseşte:

          ,,Precedesorul nostru Domiţian statornicise obiceiul de a-i alimenta cu bani pe aceşti războinici vijelioşi, considerând că astfel va cumpăra liniştea la hotarele de pe Danubiu ale imperiului.”

          Ce nu spune manuscrisul este însă completat de alţi scriitori antici, care povestesc că împăratul roman Domiţian a fost înfrânt categoric de Decebal la anul 89, dar marele împărat căuta să mascheze acest adevăr faţă de concetăţenii lui romani prin tot felul de tertipuri. Deci Roma nu plătea tribut Daciei numai ca să se afle în treabă, ci erau condiţiile de pace impuse de Decebal.

          Deci, iată cât de mare era puterea Daciei pe vremea aceea, care ţinea la respect un mare cuceritor şi pe mari împăraţi, care fuseseră obligaţi să plătească sume de bani anual, după cum am văzut, aşa cum era moda vremi de atunci.

          2. Traian voia Dacia pentru a împiedica prăbuşirea imperiului roman şi destrămarea lui!

          Incredibil dar adevărat!

          Traian, care suferea în orgoliul lui de militar şi de cetăţean al marelui imperiu roman când vedea acest stat puternic al dacilor, mai avea o problemă. Odată urcat ca împărat pe scaunul Romei, el găseşte un imperiu sărăcit, un popor nemulţumit, nenumărate revolte incipiente şi pentru toate acestea avea nevoie de o rezolvare urgentă. Cunoscând ţinuturile de la Dunăre de pe vremea când fusese simplu militar, cunoscând multe despre Dacia şi aflând de marea cantitate de aur de aici, el îl dorea cu orice preţ. Traian a fost un mare lacom după aur şi acum avea şi motivaţia pentru care să jefuiască aurul dacilor:

          ,,Am fost astfel nevoit să pornesc războiul, şi pentru a nu mai plăti subsidiile anuale, după cum s-a încheiat învoiala cu precedesorul meu, Domiţian,…Ca urmare a unor fapte nesăbuite săvârşite în trecut, situaţia imperiului nu era de natură să mulţumească poporul roman, sărăcit, şi izbucnirea unor nemulţumiri era de aşteptat din moment în moment. Această situaţie urma să fie remediată, cum a şi fost de altfel, prin cucerirea Daciei, care deţinea aurul necesar nouă, dar şi alte surse de substanţiale de venituri, care nu puteau lăsa imperiul nepăsător, la marginea stăpânirii sale   întărindu-se considerabil în ultimul timp cel mai puternic stat după Roma.”

          Deci iată motivele clar expuse şi ,,nesăbuinţele” care au dus la un imperiu în pragul colapsului, pe care el Traian nu mai avea nici resurse şi nici metode de a-l stăpâni. Şi bine ar fi fost de s-ar fi prăbuşit atunci acest imperiu, căci multe răutăţi nu s-ar mai fi întâmplat pe pământul acesta!  

          Dacă noi românii de azi am fi spus că Dacia era   cel mai puternic stat după Roma! am fi fost acuzaţi de patriotism local, priviţi cu jale şi trimişi la ospiciu. Din fericire această mărturie extraordinară nu vine de la noi, şi din fericire este despre noi şi despre strămoşii noştri atât de capabili şi viteji şi de aceea este demnă de toată crezarea.

          Deci Dacia era cel mai puternic stat în acea perioadă istorică, deoarece se întărise foarte mult sub conducerea unor mari şi capabili regi, deţinea bogăţii fabuloase şi avea un popor foarte numeros şi viteaz. Această mărturie este demnă de crezare după cum am arătat, deoarece vine din partea unui împărat cunoscut al lumii antice şi noi cei de azi trebuie să ţinem cont de ea. Această mărturie dă adevărata măsură a ceea ce era Dacia şi poporul traco-geto-dac. De această Dacia şi de acest popor viteaz, romanii se temeau, preferând nu să-i înfrunte, ci să le plătească  sume anuale de bani.

          Am aflat până aici care a fost motivaţia care l-a împins pe acest împărat să pornească război cu dacii. Dar mai aflăm ceva. Aşa cum un jefuitor îşi pregăteşte cu multă minuţiozitate planul de a sparge o bancă şi ai jefui tezaurul, tot aşa şi Traian şi-a pregătit minuţios campaniile militare de cucerire, pentru a sparge graniţele Daciei şi a o jefui de bogăţiile ei. A condus personal toate aceste acţiuni, deşi el ca împărat putea să stea bine mersi pe scaunul lui de le Roma şi să dea dispoziţii numai generalilor din subordine. Oare de ce a vrut să fie prezent personal în fruntea armatelor sale?

          Dacă Dacia ar fi fost o provincie neînsemnată, un stat slab, fără bogăţii mari şi fără putere multă, atunci el ar fi trimis probabil nişte  generali cu vreo 2-3 legiuni romane  să-i cucerească şi nu s-ar fi ocupat personal de tot şi nu ar fi condus personal aceste războaie. Dar ştiind el de comorile care l-ar fi aşteptat dacă îi reuşea acest plan, a vrut să fie sigur că nu va fi prădat de proprii lui generali, odată ce aceştia ar fi pus mâna pe aurul dacilor, care aur risca să nu mai ajungă cu totul în visteria de la Roma. Că aurul, noi ştim cam ce tentaţii provoacă…

          În concluzie, strămoşii noştri daci au fost un popor mare, un regat puternic şi oameni de mare vitejie. Noi românii de azi suntem urmaşii lor, căci noi nu am migrat nicăieri de-a lungul secolelor, ci am rămas aici şi ne-am continuat dăinuirea de mii de ani. În genele noastre ancestrale sunt aceste trăsături ale traco-geto-dacilor şi sângele lor încă mai curge în vinele noastre şi nu al romanilor. Traco-geto-dacii sunt adevăraţii noştri străbuni, restul fiind ramuri plecate din marele trunchi trac la vremuri diferite.

          3. Traian a fost un cotropitor, care nouă ca neam  ne-a făcut mult rău şi nicidecum nu a fost un erou naţional!

          Traian niciodată nu a fost mânat de gânduri curate şi nici de gânduri nobile. El a fost un duşman al strămoşilor noştri pe care i-a cotropit, i-a jefuit şi i-a asuprit. Aflând noi aceste adevăruri, nu înţelegem de ce aşa un mare jefuitor şi cotropitor, este atât de slăvit de noi în ziua de azi tocmai în imnul nostru naţional?

          Iată care sunt versurile imnului de stat al României moderne şi cum sună faţă în faţă cu adevărul despre acest personaj:

          ,,Acum ori niciodată, să dăm dovezi la lume,

          Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman

          Şi că-n a noastre piepturi, păstrăm cu fală-un nume

          Triumfător în lupte, un nume de Traian!”         

          Dacă ne-ar auzi dacii, moşii şi strămoşii noştri, cum îi cântăm noi cei de azi cu fală lui Traian, ca unui erou naţional, s-ar lua cu mâinile de cap! Până când va mai dăinui această stare de fapt inadmisibilă, în privinţa imnului nostru naţional, care preaslăveşte pe un fost cotropitor al Daciei? A cui fală este Traianul acesta, că a dacilor nu! În vinele noastre curge sângele poporului traco-geto-dac, că noi din ei ne tragem şi nu al romanilor! Şi fala noastră sunt ei dacii, moşii şi strămoşii noştri şi nicidecum naţia cotropitorilor!

          Noi suntem urmaşi ai dacilor şi nu ai Romei! Se răsucesc străbunii în morminte când văd ce însemne statale avem şi la ce ne înclinăm şi cum cântăm. Demnitatea noastră naţională şi adevărul istoric ar trebuie să primeze şi ceva ce nu a fost corect înţeles altădată de înaintaşi, acum ar trebui readus la adevăr. Niciodată Traian nu ne-a vrut nouă binele. Pe lângă cele arătate mai sus, mai erau şi alte motive care îl mânau pe el în luptă şi pe care le mărturiseşte chiar el şi care motive şi ţeluri nu erau deloc nobile:

          ,,De asemenea conştient că numai pe o armată foarte puternică se putea sprijini măreţia Romei, am introdus noi reguli în viaţa militară şi am promovat o disciplină aspră în rândul ostaşilor. Am considerat că armata trebuie sporită cu încă două legiuni…Era o chestiune capitală pentru viaţa imperiului şi ca să-i scot pe cetăţenii romani din amorţeala în care îi aruncase precedesorul tatălui meu Nerva…”

          Cu alte cuvinte, Traian care era de formaţie militar, nici nu ştia altceva decât să formeze legiuni cu care să-şi populeze imperiul şi să domine popoare şi provincii. Şi mai dorea el să-şi ,,dezmorţească” concetăţenii târându-i într-un război de cotropire şi dominare în Dacia, deoarece aceştia se cam înmuiaseră stând pe la casele lor sau petrecându-şi timpul prin  terme, pe la banchete şi prin orgii bahice, de la care au rămas nenumărate mărturii. Lui Traian şi soldaţilor lui nu le păsa de ce distrugeri provocau, ce călcau în picioare, ce jefuiau. Trufia şi orgoliul acestui împărat şi al Romei lui erau fără de margini. Pentru a-şi atinge scopurile el a pus la cale un plan diabolic, prin care a instaurat ura între fraţii de dincoace de Dunăre şi cei de dincolo de Dunăre:

          ,,…eram hotărât să aduc Dacia sub ascultare romană, trecând Danubiul. În felul acesta, în urma politicii adoptate, legăturile tradiţionale dintre daci şi fraţii lor de la sudul Danubiului fuseseră slăbite în oarecare măsură. Deşi dacii din Moesia se aflau de mai bine de un secol sub oblăduire romană, gustând din plin binefacerile acestei stăpâniri, se punea sub semn de întrebare loaialitatea unor populaţii ca bessii şi scordişcii, populaţii războinice prin excelenţă, aflate odinioară într-un război îndelungat cu Roma.”   

          Ne putem da seama uşor de ce ,,binefaceri” se bucurau  populaţiile din sudul Dunării aflate sub ocupaţie, storşi de romani de tot ce aveau, cu sute de soldaţi pe capul lor, cu pământurile ocupate şi cu toate drepturile luate. Parcă vedem cu câtă ,,bucurie” s-au lăsat ei stăpâniţi! În aceste condiţii, era normal că ei erau foarte nemulţumiţi şi de câte ori dacilor liberi le reuşeau raidurile de hărţuire la Dunăre asupra garnizoanelor romane, ei se bucurau. Iar fraţii lor, dacii liberi, erau foarte viteji, lucru care îl găsim consemnat în aceste scrieri ale împăratului:

          ,,Din informaţiile pe care le deţinem, în ultimul timp, dar mai ales sub domnia precedesorului nostru Domiţian, raidurile dacilor peste Dunăre s-au intensificat, demonstrând cât de reală era primejdia pe care o reprezentau aceştia pentru poporul roman. Dacii sunt nişte oameni întreprinzători, cărora nu le place să asculte cuvântări şi caută să nu le treacă vremea fără folos. Se pregăteau nerăbdători şi cu multă râvnă de război, având intenţia vădită să-i înfrunte cu armele pe romani. Peste tot la ei puteai vedea făurindu-se arme de tot felul, apoi mulţimi de cai pe care îi învăţau cu greutăţile luptei, precum şi nenumăraţi oameni înarmaţi.”

          Bineînţeles că dacii nu prea stăteau cu mâinile în sân când se simţeau ameninţaţi de un aşa împărat cu aşa gânduri necurate, că doar aveau şi ei ,,ochii” şi ,,urechile” lor, iscoade trimise să afle ce planuri mai urzeau marii împăraţi ai lumii prin palatele lor. Astfel aflau şi ei din timp la ce se pot aştepta, mai ales că Traian încercase să-i corupă pe conaţionali de-ai lor, pe care îi ,,răsplătea” dacă îi rămâneau fideli, adică dacă trădau. Într-o aşa situaţie complicată, dacii trebuiau să fie foarte vigilenţi şi tot timpul cu mâna pe arme.

          Pentru a-şi atinge scopul său, Traian a mai pus în mişcare un alt plan, prin care nici unul dintre vecinii Daciei să nu le vină acestora în ajutor în caz de nevoie, numind în toate aceste provincii înconjurătoare numai oameni fideli lui. Pe lângă aceasta a mai strâns în jurul lui de prin imperiu şi alţi  oameni fideli lui, care să-l sfătuiască permanent şi iată de ce:

          ,,Grija pentru aceste pregătiri a fost impusă de faptul că războiul urma să se desfăşoare pe un teritoriu cu totul duşmănos, atât din partea oamenilor care prin credinţa lor în Zamolxes, deveneau nepăsători faţă de moartea în luptă, cât şi din partea naturii, vitregă prin imensele şi întunecatele păduri dacice şi mai ales prin climatul aspru al iernilor hiperboreene.”

          Oare cine s-ar fi bucurat şi ar fi fost prietenos cu duşmanul lui, ştiind clar că vine cu gând de jaf? Nu-i normal că se uita la el aşa mai crunt ştiind ce gânduri necurate are?

          Dar dincolo de acestea, prin acest text, nouă ne-a rămas o descriere a Daciei de mare interes. Aflăm că Dacia avea păduri nesfârşite şi foarte dese şi deci se confirmă faptul că lemnul era o mare bogăţie a dacilor.  Pe de altă parte aici iarna era foarte aspră şi nu oricine putea suporta condiţiile acestea climatice.

         

          4. Romanii erau înspăimântaţi de luptătorii daci!

          Cu toate pregătirile sale savante şi cu toate strădaniile depuse, soldaţii din legiunile lui Traian erau complet demoralizaţi şi de-a dreptul înspăimântaţi la gândul că trebuie să treacă în Dacia şi că trebuiau să dea piept cu luptătorii daci. Dacă am spune noi românii aceasta, s-ar putea crede că ne lăudăm. Dar dacă o spune şi o constată chiar conducătorul lor, este obligatoriu să credem şi să luăm în considerare aceste aspecte, deoarece ele mărturisesc despre cât de viteji şi capabili ne-au fost strămoşii:  

          ,,Întrucât pregătirile au durat destul de mult, în rândul legiunilor care se concentrau la Singidunum (Belgrad) şi-a făcut loc treptat, îndoiala cu privire la sfârşitul victorios al acestui război. Cele auzite, de la localnici, de la legionarii care alcătuiau garnizoana din Singindunum şi de la veteranii campaniilor purtate de Domiţian, nu era de natură să-i încurajeze. Aveam de luptat cu un popor plin de dârzenie, călit în condiţiile unei vieţi barbare  şi ale unui pământ neospitalier pentru oricare alţii în afară de dânşii. Au contribuit la descurajarea lor mai ales povestirile înflorate ale veteranilor, care relatau despre teribilele săbii curbate (falces  dacorum - sica) mânuite cu mare iscusinţă de daci, despre felul în care se foloseau de arcurile şi praştiile lor şi despre mobilitatea călărimii sarmate care le sărise în ajutor, la toate acestea spuse adăugându-se descrierile despre înfricoşătoarea natură a ţării dacice, cu munţii săi inaccesibili şi inospitalieri. De aceea a trebuit să iau măsuri, iar centurionii cu decurionii lor au trecut la ridicarea moralului, arătând ostaşilor că o campanie victorioasă în Dacia va deschide drumul aurului ei în imperiu”

          Deci, de nu-i momea Traian cu aurul dacilor,   povestindu-le câte în lună şi-n stele despre comori fabuloase, soldaţii lui ar fi luat-o bucuroşi la sănătoasa! Dincolo însă de prezentarea stării jalnice a armatei sale şi chiar în contrast cu aceasta, noi cei de azi aflăm  cum erau luptătorii daci: aveam de luptat cu un popor plin de dârzenie, călit în condiţiile unei vieţi barbare  şi ale unui pământ neospitalier pentru oricare alţii în afară de dânşii  şi ce tehnică de luptă imbatabilă foloseau: teribilele săbii curbate  mânuite cu mare iscusinţă de daci, despre felul în care se foloseau de arcurile şi praştiile lor şi despre mobilitatea călărimii…

          Aceste calităţi deosebite ale luptătorilor daci trebuie să ne intereseze pe noi tocmai pentru a înţelege limpede cine erau de fapt dacii şi ce merite aveau în faţa contemporanilor lor. Nu erau deloc nişte nimeni, ci dimpotrivă la adresa lor se vorbea cu admiraţie şi cu respect şi după cum vedem din aceste scrieri chiar şi împăratul roman avea aceiaşi opinie la adresa lor. Ar fi bine dacă noi cei de azi ne-am ridica măcar la înălţimea calităţilor lor. Până atunci le datorăm un mare respect lor şi memoriei lor. Să ne ajute Dumnezeu!

          5. Traian nu urmărea cucerirea întregii Dacii, ci numai regiunile aurifere!

          Dacia nu a fost niciodată cucerită de romani decât o mică parte din ea. Această afirmaţie nu este gratuită deloc şi se va vedea de ce.

          După toate pregătirile lui sofisticate Traian trece pe un pod de vase şi atacă Dacia prin două ramuri armate: una prin marginea câmpiei Panoniei – zona Caraş şi alta pe valea Cernei. De ce a ales el această metodă şi acest traseu şi nu altul? Din lăcomie după aur, mărturisită chiar de el:

          ,,A contat şi faptul că această parte a ţării lor dacii o considerau destul de bine apărată ca să nu mai fie nevoie să ridice fortificaţii, dar în acelaşi timp, şi faptul că doream să smulg dacilor posibilitatea de a extrage aurul aflat în munţii acestei regiuni.”

          Traian căuta să încercuiască această zonă şi dacă reuşea, o mare regiune auriferă intra sub stăpânirea lui.  Dar soldaţii lui tot demoralizaţi şi înspăimântaţi erau de cele ce aveau în faţă şi multe promisiuni a trebuit iarăşi să le facă  pentru a-i determina să înainteze prin Dacia:

          ,,…apelul făcut la onoarea lor de cetăţeni romani au calmat spiritele, dar, deşi le-am promis prăzi bogate, legiunile nu m-au urmat cu inimă uşoară.”

          Normal că nu aveau inima uşoară deloc, că le era frică! Soldaţii romani nu aveau chef de nimic, deoarece mărşăluiau prin Dacia după himerele împăratului, în care după cum vedem, nu aveau încredere deloc.

          6. În Dacia nu au fost aduşi nici sclavi şi nici colonişti!

          În timpul acestei prime campanii militare, toate lucrările pe care Traian considera că trebuie să le facă, au fost executate numai cu soldaţii romani, despre care am aflat că erau supuşi unor rigori disciplinare deosebite şi nu îndrăzneau să iasă din cuvântul împăratului lor:

          ,,În locurile unde poposeau, ostaşii depuneau mari eforturi pentru realizarea unor tabere întărite. În locurile inaccesibile sau greu de trecut au cărat cu spinarea butuci grei de stejar sau fag, coşuri cu pietriş şi nisip, după ce în prealabil împletiseră coşurile de nuiele… Zăbava noastră s-a datorat şi construcţiei drumurilor pe care le-am trasat între castre. Ele au fost construite pe vechile drumuri dacice, care însă nu erau suficient de rezistente peste tot şi mai ales am simţit lipsa podurilor peste pâraie. Gândeam mai ales că aceste căi trebuie să fie bine întreţinute în vederea transporturilor ce aveam să le facem la terminarea campaniei noastre…”

          Deci dacii aveau drumuri! Şi nu le-au făcut romanii! Ei numai le-au întărit!...

          Scopul întăririi drumurilor de către romani în Dacia este destul de clar aici amintit: în vederea transporturilor ce aveam să le facem … adică în vederea jafului pe care îl puneau la cale şi nicidecum în vederea ridicării nivelului de trai al dacilor…     

          Încercăm acum să vedem cam ce făceau dacii în timp ce trupele lui Traian munceau ca ocnaşii şi se chinuiau să înainteze în zonele arătate mai sus (ani 101-102) şi în felul arătat mai sus. Dacii se retrăgeau din faţa romanilor în mod strategic:

          ,,O altă cauză şi poate principala care ne-a zăbovit înaintarea s-a datorat faptului că toate lucrările amintite s-au făcut de trupele noastre, fără nici un alt ajutor, pentru că populaţia localnică îşi părăsise în întregime toate aşezările, din ordinul regelui Decebal. Se retrăgea cu avuţia ei în vite, din faţa noastră, în măsura în care noi înaintam. Nu am fost de părere să aducem de dincolo de Danubiu sclavi şi să-i folosim la aceste construcţii, pentru că un asemenea lucru nu s-ar fi potrivit cu războiul dus în condiţii atât de crâncene şi neobişnuite, când grija pazei sclavilor ar fi devenit una în plus pentru noi.”  

          Ce sclavi să aducă Traian din sudul Dunării, care de fapt erau fraţi cu dacii şi care de abia aşteptau să fie liberi şi să se facă nevăzuţi în adâncul codrilor Daciei, darămite să mai şi muncească pentru unul ca el? Iar cohortele de colonişti pe care  le-ar fi adus, cu ce să le păzească şi mai ales cu ce să le hrănească pentru a munci pentru el, când dacii care se retrăgeau nu lăsau nimic de mâncare în urma lor? Deci iată că toate ipotezele istorice care susţin că romanii au adus sclavi şi colonişti în Dacia  nu stau în picioare şi sunt infirmate chiar de Traian cu motivaţia aferentă de mai sus. Concluzia este că uneori este bine să ai răbdare să vezi şi ce spune adversarul, deoarece s-ar putea să prinzi de la el idei care ţie îţi scapă! Din acest punct de vedere împăratul acesta era deştept, căci nu mai avea nevoie de încă o grijă pe cap, aceea cu coloniştii. Îi erau suficienţi soldaţii săi speriaţi şi demoralizaţi, pe care de altfel îi punea la treabă ca-n muncile iadului, la spart de bolovani prin Dacia, pentru a-i croi lui drumuri triumfale. 

          7. Regele Decebal s-a născut în localitatea Diupa!

          Această ştire a locului de naştere al regelui dac, în satul Diupa, ne este dată de aceste mărturii scrise, unde se zice:

          ,,În faţa mea şi a legiunilor se desfăşura o vale a cărei lărgime a fost apreciată de topograful Balbus la 15 mile. În josul ei se deschidea din ce în ce mai mult valea, făcând loc câmpiei. La stânga, nu prea departe de punctul unde ne-am oprit, era o aşezare aparţinând neamului lui Decebal, unde se spunea că s-ar fi născut acest rege. Aşezarea este plasată pe un fel de ostrov făcut de braţele râului Tibiscus (Timiş), unde în timpul revărsărilor de primăvară, apele nu pot ajunge până la case, iar braţele râului oferă adăpost împotriva fiarelor sălbatice şi chiar a duşmanilor. Acest sat, pe care, ca de altfel ca şi pe celelalte, l-am găsit părăsit de oameni şi vite, este numit de daci Diupa (Jupa), care vrea să spună şef  sau conducător.”    

          ,,După cum mi s-a spus, dar şi după cum ştiam mai dinainte, fiind informat de Dyon Chrysostomul, aici la Diupa, era locul de naştere al lui Decebal şi al multora din familia sa, pentru că regiunea era condusă din vremuri vechi de membrii acestei familii.”

          ,,Aşadar lângă satul Diupa, am ridicat castrul Tibiscum, aşezat pe râul Tibiscus (Timiş), care se varsă în Bisitra (Bistra), într-o vale largă şi cu o pantă insesizabilă.” 

          Mai aflăm de la autorul cărţii, domnul Simion Lugojan, care a făcut cercetări minuţioase în zonă la faţa locului următoarele:

          ,,Castrul roman Tibiscum se afla în hotarul actualei comune Jupa de lângă Caransebeş.”

          Deci localitatea natală a regelui Decebal este actuala comună Jupa de lângă Caransebeş!

          Noi azi ne minunăm cu câtă grijă şi înţelepciune îşi alegeau locul de casă străbunii noştri, făcând astfel ca aşezările lor să fie foarte bine protejate şi foarte sigure în faţa primejdiilor de tot felul. Cu minim de efort şi material, ei obţineau maxim de beneficii. Tot ceea ce făceau, ei de fapt adaptau la relief, la starea locului şi apoi la necesităţile lor. Trebuie să recunoaştem că noi azi am cam pierdut din această înţelepciune a lor şi ar fi bine să reîncepem să gândim în acest mod sănătos atunci când ne durăm o casă şi astfel nu ar mai lua-o viiturile.

          Trebuie tot timpul să ne amintim că romanii nu pronunţau chiar corect cuvintele dace şi le adaptau la posibilitatea lor de rostire. De aceea ceea ce în limba dacă era Jupa la ei suna Diupa şi deci aşa a rămas consemnat. Dacă luăm aminte la afirmaţia că jupa ,,vrea să spună şef  sau conducător” în limba dacă, înseamnă că am găsit un cuvânt important de origine dacică. El s-a perpetuat din limba dacilor în limba română, apărând cuvinte ca jupan şi jupân cu familia lor de cuvinte. Aceste cuvinte în Dicţionarul explicativ al limbii române le găsim astfel:

          - Jupan = titlu dat în evul mediu, în ţările române, celor mai de seamă boieri şi dregători; persoană care avea acest titlu.  

          - Jupân = titlu de politeţe dat în ţările române persoanelor care ocupau anumite demnităţi sau funcţii înalte; titlu de politeţe dat unei persoane echivalând cu ,,domn” ,,cucon”; patron, stăpân. Originea acestui cuvânt însă, dicţionarul respectiv o consideră …total necunoscută!!! Bine că veniră romanii aceştia cu scrierile lor care să facă lumină, care să ne amintească un cuvânt dacic străvechi, pe care neamul nostru îl foloseşte cu brio de mii de ani. În felul acesta vor înţelege şi lingviştii actuali că a existat cu adevărat limba dacilor. Aşa mai aflăm şi noi cum suna vechea noastră limbă dacică, adică actuala noastră limbă română şi de unde provine, deoarece este clar că nu provine din latină, că uite o spun chiar romanii. Cuvântul jupa şi jupân cu toată familia lor de cuvinte: jupăniţă, jupăneasă, jupână, jupâniţă, etc. stând mărturie în acest sens.

          Noi credem că limba română actuală are nevoie de… un ,,Jupân” capabil, care să o pună în ordine cu etimologia şi cu originea cuvintelor, ca să nu ne mai facem de râs prin lume!

          8. Dacii erau renumiţi tămăduitori!

          Între mărturiile împăratului roman găsim consemnări deosebit de interesante cu referire la plantele de leac:

          ,,Ca ultimă măsură am dispus medicului meu, Kryton, să pregătească cele necesare împreună cu ajutoarele sale pentru acordarea celor de cuviinţă cerute răniţilor. Kryton era foarte bucuros descoperind o serie de plante presupuse de el cu puteri  miraculoase pentru tămăduirea rănilor şi bolilor. Erau plante de leac ţinute în deosebită cinste la traci, mari meşteri, după cum se ştie, în lecuirea diverselor răni şi boli, atât la oameni cât mai ales la animale.”

          Studiind afirmaţiile din această parte a textului aflăm iarăşi cu bucurie lucruri deosebite despre strămoşii noştri:

          ,,…erau mari meşteri, după cum se ştie!”

          Deci ştiinţa vindecărilor cu plante de leac era foarte bine cunoscută şi stăpânită de toţi tracii şi mai ales de către daci, care deveniseră renumiţi pentru aceasta în întreaga lumea antică de atunci – se ştie! - adică erau ştiuţi şi de celelalte popoare. Aceasta nu putea veni decât dintr-o mare înţelepciune a neamului dac, de la mari înţelepţi care transmiteau din generaţie în generaţie această cunoaştere a plantelor de leac, de care obştile lor aveau atâta nevoie. Soarta lor, de a fi mereu nevoiţi să se apere de cei ce le jinduiau bogăţiile, îi obliga să poarte nenumărate lupte, deci trebuiau să cunoască bine metodele de vindecare cele mai la îndemână, adică acelea cu ajutorul plantelor de leac, atât a rănilor, cât şi a tot felul de alte traumatisme.

          Prin natura traiului lor, aflându-se pe creste de munţi sau în transhumanţă, nu aveau acces uşor la medicii din aşezările lor şi atunci trebuiau să fie capabili să se descurce singuri cu aceste plante pe care le găseau la îndemână. Turmele nenumărate de animale, cai, vite şi oi, trebuiau îngrijite şi vegheat la sănătatea lor, aşa cum de altfel face orice ţăran din ziua de azi, şi în caz de nevoie trebuiau vindecate folosind tot leacuri simple şi eficiente luate direct din natură. Dar pentru a ajunge ei la această înţelepciune, a fost necesară o practică de mii de ani. Aşa că aceste afirmaţii ale lui Traian sunt obiective şi  ele dau măsura cunoaşterii înalte pe care dacii o deţineau în domeniul medicinii de mii de ani.

          Trebuia şi era normal ca dacii să cunoască plantele medicinale foarte bine, să cunoască exact leacurile potrivite pentru fiecare boală şi mai ales să le ţină în mare cinste, atâta timp cât viaţa lor de multe ori depindea de acestea. Dar Dumnezeu le-a mai dat lor un dar preţios, în sensul mărturiei de mai sus: ,,Kryton era foarte bucuros descoperind o serie de plante presupuse de el ca miraculoase pentru tămăduirea rănilor şi bolilor.” Adică învăţatul medic, descoperă plante pe care nu le mai văzuse în altă parte oricât se plimbase el prin marele imperiu roman, dar le găseşte pe coastele munţilor în Dacia. Adică cu alte cuvinte, erau…rarisime! Şi medicul acesta recunoaşte şi experimentează chiar el puterile miraculoase de vindecare ale acestor leacuri.

          ,,Erau plante de leac ţinute în deosebită cinste la traci…” – Adică, de aici vedem cum medicul Kryton nu a stat deloc pe gânduri şi a învăţat tot ce a putut în domeniul medicinii şi al plantelor de leac de la daci, căci altfel nu ar fi putut şti care dintre ele erau ţinute în mare cinste de către acest neam înţelept. Pe de altă parte se pare că însuşi împăratul îi cerea să fie foarte bine pregătit şi el şi echipa lui de ajutoare medicale, pentru a salva rapid răniţii. Deci Kryton trebuia să fie foarte eficient cu cele ce avea la îndemână. Şi uite aşa mai de voie, mai de nevoie, el a învăţat la şcoala de înţelepciune a neamului nostru şi după cum vedem din mărturii, era chiar foarte bucuros. Aceasta înseamnă că descoperirile pe care el le-a făcut în Dacia cu acest prilej, erau deosebite din punct de vedere ştiinţific şi că ,,şcoala de medicină” din Dacia era net superioară celei din Roma sau Atena, unde este de presupus că se instruise medicul împăratului. Şi uite că de fapt, dacii îi învăţau pe romani şi nu invers!

          Noi la rândul nostru suntem foarte bucuroşi că există astfel de mărturii despre străbunii noştri, că ei se numărau printre înţelepţii lumii antice şi că erau renumiţi. Aceasta aduce într-o lumină nouă, extrem de favorabilă poporul traco-geto-dac şi înaltele lui virtuţi, de care noi cei de azi ar trebui să fim mândrii. Mai mult, ar trebui să încercăm să regăsim şi să readucem în viaţa noastră de zi cu zi, acea înţelepciune a tămăduitorilor de altă dată cu plante de leac.

          Dacă atunci existau plante de leac care creşteau numai aici la noi, înseamnă că ele există şi astăzi numai aici la noi şi ele constituie o bogăţie a acestei ţări, care ar trebui valorificată cu înţelepciune. Bunul Dumnezeu să ne ajute!

          9. Dacii se tratau de reumatism la Clocota!

          În paginile de jurnal găsim o referire foarte clară şi interesantă la apele termale în care această ţară a noastră este foarte bogată. Resursele de izvoare cu ape calde şi proprietăţile lor tămăduitoare, erau foarte bine cunoscute de daci. Preoţii daci care erau şi mari tămăduitori, indicau aceste băi curative cu ape calde termale, acelora care aveau nevoie şi care trebuiau să se refacă după frigul iernii. Un astfel de loc amintit este Geoagiu Băi de astăzi, care pe vremea aceea romanii îi ziceau Germisara:

          ,,În faţa Germisarei (Geoagiu Băi) se vărsa în Maris (Mureş) răul Bereus (Beriu), la ale cărui izvoare, în munţi se află Sarmisegetusa. În spatele nostru se deschide valea altui râu, mai mic denumit de daci Blasca (Balşa) pe a cărui vale, ceva mai sus de vărsare, se află Germisara. Aici, la aproape 20 de mile, se aflau nişte izvoare calde, unde după spusele lui Dyon, dacii îşi tămăduiau durerile de oase, datorate frigului iernii, scăldându-se în aceste ape calde.”

          Este cât se poate de clar că aici dacii veneau la tratament şi că era bine cunoscut efectul curativ al apelor termale de aici. Apele izvoarelor tămăduitoare erau renumite între daci şi apele lor calde au dat numele locului care se numea Clocota:

          ,,Am construit în acest loc, denumit de daci Clocota, …”

          Acest cuvânt Clocota vine de la a clocoti, adică a fierbe, deoarece izvoarele ajungeau fierbând la suprafaţă. Locul, izvorul unde apa dădea în clocot fierbând se numea ,,o clocotă”. Probabil că dacă îl întrebai atunci pe un dac unde se ducea, el îţi răspundea sigur că se duce să facă baie la… ,,clocotă”. De la acest mod de a vorbi a rămas numele locului de Clocota, iar în ziua de azi numele râului care traversează localitatea este Clocota. În vorbirea actuală şi noi spunem despre mâncare de exemplu că trebuie ,,să mai dea un clocot”, iar Traian arată în text că este ,,denumit de daci Clocota”. Din cele două aspecte argumente, este clar că această denumire este strict dacică, fără putinţă de tăgadă.

          Putem vedea astfel că în limba noastră actuală s-a perpetuat un cuvânt dacic, clocot - clar dacic, provenit din limba strămoşilor noştri cu toată familia lui de cuvinte. Dar în Dicţionarul Explicativ al limbii române, clocot şi a clocoti împreună cu toată familia lor de cuvinte, sunt date ca fiind de origine… slavă!!! Ce să mai zicem, că ne apucă disperarea când vedem cum sunt dispreţuite cuvintele noastre strămoşeşti şi cum sunt ele plasate în tot felul de alte limbi.

          Nicicum aceste cuvinte nu pot fi de origine slavă  - clocot şi a clocoti, deoarece de mii de ani apa ciobanului dădea în clocot ca el să-şi facă mămăliga, şi de mii de ani apele ieşeau la suprafaţă clocotind pe aceste locuri, unde el se îmbăia. Deci dacii, care vedem cât de inteligenţi erau, aveau cuvintele potrivite cu care să vorbească în limba lor şi să se înţeleagă unii cu alţii şi   să-şi ducă viaţa înainte. În plus, vedem că slavii au venit aici sute de ani mai târziu şi erau şi puţini, deci nu au putut schimba modul de vorbire al unei populaţii atât de numeroase ca a dacilor. Adică dacii nu se mai trataseră cu apele acestea calde până la venirea slavilor şi nu-şi mai clocotiseră mâncarea? În fine, chiar împăratul spune că e pe limba dacilor, deci alt argument mai mare şi mai tare nici nu ne trebuie.

          Noi credem că toate dicţionarele ar trebui rescrise şi reanalizate cu mai multă responsabilitate. Trebuie analizate cuvintele şi provenienţa lor şi din punct de vedere istoric, deoarece 85% din cuvintele limbii române actuale sunt de origine dacă. După cum am mai arătat, asemănarea cu alte cuvinte din alte limbi, provine din faptul că acestea sunt ramuri ale aceluiaşi trunchi şi se trag toate din limba primordială, păstrând astfel multe asemănări între ele.  Mare tristeţe şi cu filologia asta care ne desfiinţează limba strămoşilor!

          Traian era foarte interesat de aceste locuri cu ape termale şi pentru aceasta şi-a trimis medicul personal să le cerceteze:

          ,,Am trimis acolo pe medicul meu Kryton, împreună cu un manipul, spre a cerceta la faţa locului care este situaţia. Kryton, cercetând apele, a consimţit să amenajăm acolo băi, urmând ca ostaşii care suferiseră cel mai mult de frigul iernii să se poată întrema, pentru că apele acelea după un timp reuşesc să alunge răceala cuibărită în oase.”

          După cum vedem, se cunoştea de la populaţia dacă faptul că apele se foloseau în cure de mai multe zile, că vindecau boli datorate frigului, dintre care prima după cum ştie tot românul este reumatismul.

          Dar după cum vedem, împăratul s-a gândit să confişte aceste băi tămăduitoare în interesul său şi al soldaţilor lui. S-a hotărât să facă aici o bază de tratament pentru soldaţii lui bolnavi sau răniţi, privând astfel populaţia autohtonă de un loc binecuvântat pentru ei unde să se trateze. Astfel dacii au fost nedreptăţiţi, căci romanii le-au luat această clocotă, pe care Dumnezeu le-o dăduse lor să se tămăduiască de bolile lor. Aceste ape tămăduitoare   renumite şi efectul lor benefic, i-au determinat pe romani câţiva ani mai târziu, să construiască aici băi în toată regula pe care le-au botezat Therme Dodon, ba mai mult au mai făcut astfel de băi  încă într-un loc pe valea Diernei, căruia i s-a spus Ad Aquas Herculi Sacre sad Mediam (ce nume complicate!)

          Adică ştiţi, romanii şi-au cam întins ,,confortul” pe unde nu era al lor, că toate aceste locuri li se cuveneau dacilor, că de ei fuseseră ele folosite de mii de ani pentru tămăduire.

          ,,După ce a cercetat locurile şi s-a convins de eficacitatea acestor ape Kryton trimitea aici pentru odihnă şi refacere pe cei slăbiţi de oboseala marşurilor şi a luptei. Într-adevăr, aceste ape aveau efectul tămăduitor de a reda împrospătate forţele irosite ale ostaşilor.” 

          Adică soldaţii daci nu trebuiau să se refacă după lupte şi răniţii lor nu trebuiau să se vindece?! Familiile lor nu trebuiau să beneficieze şi ele de aceste băi?! Romanii aceştia au transformat aceste locuri în băi romane, dar în detrimentul populaţiei dace, care după aceea mulţi ani nu au mai avut acces aici. Toate aceste aşezăminte apoi, romanii le-au populat cu pleiada lor de zeităţi la care se închinau, că doar aveau timp stând la băi, nu? Şi care zeităţi le erau complet străine dacilor. Noi azi admirăm ruinele unor astfel de locuri, pietrele, sculpturile, statuile de zei, dar nici o clipă nu ne gândim că ele nu aveau ce căuta aici. Romanii nu au avut nici un merit în faptul că apa binecuvântată venea din pământ. Chiar şi piatra cu care au construit băile provenea din pământul dacilor şi nu era a romanilor. Intrarea acestui prolific politeism în Dacia o dată cu aceşti romani, era o scădere spirituală şi noroc că dacii îşi ţineau credinţa lor monoteistă şi nu i-a interesat prea tare această idolatrie. A-i tot lăuda pe romani şi a ne tot mândri noi azi cu realizările lor, este echivalent cu a-ţi adula cotropitorul.

          Noi azi am ajuns să spunem prin lucrările ştiinţifice cam aşa referitor la Germisara:

          ,,Funcţionarea acestor bazine, cu precădere în epoca romană, este certă, mai ales prin descoperirea materialelor votive, numismatice…”

          Nostim! Adică dacă s-au descoperit piese şi elemente care au aparţinut romanilor care s-au lăfăit aici, atunci înseamnă că totul este ,,cert” roman? Dar dacii, nu erau şi ei prin zonă? Nu se scăldaseră ei aici înainte tratându-se, folosindu-se de ceea ce Dumnezeu le dăduse lor, şi nu ştiau ei de clocotele lor naturale, pe care de altfel le şi botezaseră în limba lor dacă?!

          Şi uite aşa persoana respectivă, nu spui cine că e persoană importantă, într-un articol de câteva pagini, ne povesteşte cu lux de amănunte câţi soldaţi romani au trecut pe aici, cum îi chema şi la ce se închinau, dar nu suflă o vorbă despre dacii care ar fi trebuit ei să se trateze aici şi nu cotropitorii lor.

           În loc să ne tot extaziem în faţa romanilor aceştia şi să ne luăm doctorate ridicându-i pe ei în slăvi,  mai bine să ne gândim la înaintaşii noştri daci şi pe ei să-i lăudăm şi pe ei să-i arătăm. La Geoagiu Băi, înainte de a fi confiscate aceste locuri de către invadatori romani, dacii  veneau cu miile la tratament. De ei de ce nu ţinem cont? Ei cu familiile lor şi cu copii lor, nu aveau nevoie de acele locuri binecuvântate? Dacii au fost cei care au cunoscut primii efectele tămăduitoare ale apelor de aici şi de la ei au furat romanii aceste cunoştinţe.

          Deci, noi ar trebui să ne reconsiderăm valorile şi să preţuim ceea ce este al nostru şi ceea ce Dumnezeu a dat pentru noi toţi. Şi dacă nu suntem atenţi, la ora actuală se petrece un lucru asemănător şi îngrijorător, prin care plajele de la malul mării sunt ,,confiscate” pe tot felul de căi, de diverşi privaţizaţi. Astfel poporul de rând nu mai are unde merge la mare şi la plajă şi la tratament, unde românul merge de mii de ani. Şi marea şi plaja ne-a   dat-o Dumnezeu la toţi deopotrivă! Deci iată că şi în ziua de azi avem o grămadă de… ,,romani” de înfruntat, dar sub altă formă.   

              

          10. Metodele de luptă ale dacilor, erau extrem de eficiente!

          La fiecare pas pe care la făcut în Dacia, împăratul roman a avut în faţă un duşman foarte puternic şi uneori nevăzut, care era atât de eficient încât, legiunile sale erau mereu cu moralul la pământ. Acest lucru se regăseşte consemnat în nenumărate pasaje în acest jurnal de război al lui Traian. Iată încă o dovadă:

          ,,Pentru că dârzenia înverşunată a dacilor, şiretlicurile lor folosite în atacuri, precum şi comportarea lor sălbatică faţă de ostaşii noştri au contribuit nu puţin la demoralizarea lor…” 

          Adică substanţial, spunem noi!

          Şi ne mai mirăm de împăratul acesta, că dacă nu-i plăcea ce se întâmplă aici în Dacia, de ce nu a plecat înapoi la el acasă? Normal că soldaţii lui erau pe nicăieri, că doară oastea dacilor un era să-i primească cu flori şi să-i pupe, când ei veneau cu gând de jaf şi cucerire, nu?  Se apărau şi ei cum puteau şi cum ştiau. Şi după cum vedem ştiau bine, chiar foarte bine ştiau să se apere, de vreme ce băgaseră groaza în romani.

          După strădanii disperate împăratul, mai drege puţin moralul soldaţilor săi şi din nou avem o mostră de momire a acestora:

          ,,În felul acesta a renăscut în sânul trupei nădejdea unei victorii strălucite, care să pună Dacia la picioarele noastre.”

          Dacă nădejdea acestor soldaţi a renăscut, înseamnă că ea înainte chiar sucombase! Împăratul Traian era mânat numai de ambiţii personale în acest război şi nu prea era urmat de trupe, care trupe erau de cu totul altă părere. Dar îl urmau de nevoie, deoarece dezertarea i-ar fi costat viaţa, atât de draconice erau regulile militare. Şi din nou vedem că numai poveştile despre aurul care va fi pus la picioarele lor îi mai putea motiva. Este foarte interesantă această constatare, care se degajă din manuscrisul lui Traian, din care reiese clar că soldaţii lui nu aveau nici un chef să cucerească Dacia şi nu le plăceau deloc condiţiile aspre şi traiul greu din această ţară. Atunci este sigur că la terminarea campaniilor militare aceştia nu au mai avut nici un chef de a coloniza această ţară aşa cum s-a afirmat în anumite studii istorice şi că de abia au aşteptat să plece dintr-un loc care pentru ei era infernal. Dorinţa lor fierbinte era să se întoarcă la Roma lor, care le oferea un cu totul alt confort şi cu totul alte plăceri cu care ei fuseseră obişnuiţi. Atunci din nou ne întrebăm, cum rămâne cu romanizarea, care romanizare se pare că nu a existat?

          Hai să ne gândim logic! Romanii au întrat în Dacia în 101 şi s-au retras definitiv până la ultimul soldat, pe vremea împăratului Aureliu. În tot acest timp ei au avut de înfruntat în această ţară greutăţi inimaginabile pentru ei şi numai sclipirea aurului şi biciul generalilor lor i-a ţinut aici sub ascultare, contrar tuturor dorinţelor şi intereselor lor. După cum vedem din documente, este sigur că ei au învăţat foarte multe de le daci şi că şi-au însuşit foarte multe cunoştinţe din înţelepciunea acestora, ceea ce duce clar la concluzia că de fapt a avut loc un proces de …dacizare a romanilor!

          În orice caz, romanii au avut ce învăţa de la acest popor viteaz şi înţelept! Chiar aceste mărturii ale împăratului lor stau dovadă a acestor afirmaţii. Dacii şi Dacia le erau superiori romanilor şi Romei din toate punctele de vedere, dar orgoliul nemăsurat al împăraţilor romani şi mai ales al lui Traian, nu putea accepta aşa ceva! Acesta este de fapt adevărul istoric la care noi azi trebuie să luăm aminte.

          11. Toaca şi tulnicul – străvechi instrumente de origine traco-geto-dacă!

          Toaca şi tulnicul era folosite de daci pentru a transmite mesaje prin semnale sonore în mod rapid şi eficient. Toaca pe timp de război era folosită pentru a da semnalul de luptă întregii oştiri şi după felul în care era bătută, mai lent sau mai rapid, transmitea dacă atacul trebuia pornit mai lent în prin învăluire sau rapid în trombă. Oriunde era bătută toaca semnalul ei sonor se auzea cu mare acurateţe şi foarte departe, astfel că cineva care se afla la câţiva kilometri distanţă şi auzea toaca cum este bătută ştia exact dacă se declanşase un atac sau dacă se sunase o retragere.

          Astfel de la distanţe foarte mari se putea avea controlul asupra desfăşurării luptelor şi se puteau lua cele mai potrivite măsuri strategice. Totul secretul era ca cei implicaţi să cunoască… codurile sonore! Cine nu crede toate acestea, să asculte toaca cum se aude şi să vadă cât de departe se propagă sunetul ei, şi mai ales cu câtă acurateţe, atunci când călugării o bat în mănăstiri în ziua de azi, pentru a-i chema pe fraţi la rugăciune. Iar tulnicul şi sunetele lui funcţionau exact la fel.

          Şi iarăşi cine nu crede toate acestea de mai sus, să citească jurnalul lui Traian. Din scrierile lui reiese clar că el nu mai văzuse nicăieri în imperiul său aşa ceva şi ineditul acestor instrumente şi mai ales la ce erau folosite de către dacii – telefoane fără fir! - l-a determinat să le consemneze în notele sale de campanie. Iată întâmplarea respectivă, care s-a produs când încerca el să atace cu soldaţii săi o colină numită Măgura, cu două cete conduse de nepotul său Hadrianus:

          ,,Când acestea au început să urce o pantă uşoară apropiindu-se de poalele colinei s-au auzit dincolo de palisadele fortăreţei bătăi repezi şi repetate pe care dacii le făceau cu ajutorul unei scânduri de paltin în care loveau puternic cu două ciocane de lemn. În felul acesta anunţau celor din cetatea de peste vale apropierea romanilor de cetăţuia lor. Nu mult după aceia, dacii începură să dea semnale de luptă unii altora, din colină în colină, cu ajutorul unor trâmbiţe lungi, făcute din scoarţă de copac şi numite în limba lor ,,tolinicus” ale căror sunete erau grave, amintind de mugetul bourilor sălbatici.” 

           Toaca avea o întreagă gamă de semnale sonore pe diferite tonalităţi, foarte bine cunoscute de toţi membrii obştilor. Pe timp de pace ea era la fel de necesară, deoarece cu ajutorul ei se transmiteau în toate aşezările informaţi despre anumite evenimente sau despre pericole datorate atacului animalelor sălbatice.

          După cum vedem un alt instrument străvechi dacic era tulnicul care e frate cu buciumul, care erau folosite tot pentru semnalizare. Dacă ne uităm bine aceste instrumente de semnalizare sonoră străvechi, au fost precursoarele alfabetului morse şi a telegrafului de mai târziu şi a telefonului de azi, care au la bază un anumit mod de a ,,bate” semnalele sonore. Sunetele şi codurile sonore au avut un rol foarte mare în viaţa traco-geto-dacilor şi aceste instrumente simple puteau fi folosite tocmai datorită reliefului muntos şi culmilor, care făceau posibil fenomenul de reflexie a sunetului, care astfel putea fi auzit din multe direcţii şi la mari distanţe. În zonă de câmpie aceste instrumente nu mai au chiar aceiaşi bătaie a sunetului şi nici chiar aceiaşi acurateţe, deoarece reflexia sunetului este mai slabă.

          În multe sate româneşti în ziua de azi când vie omul cu ciurda, care strânge animalele şi le duce la păscut, are un corn sau ceva asemănător şi sună într-un anumit fel pe o anumită tonalitate. Gospodarii care până atunci îşi văd liniştiţi de treburi, ştiu că trebuie să scoată în drum vacile. După un timp vine un alt ciurdar, care şi el sună, dar de data asta altfel, pe altă tonalitate şi atunci gospodarii ştiu că trebuie să dea drumul la bivoli sau la cai, etc. Deci iată cum înţelepciunea populară a folosit şi a perpetuat până în ziua de azi obiceiul şi  comunicarea prin coduri sonore.

          Aici în aceste rânduri, noi avem din nou o dovadă a marii înţelepciuni a neamului nostru binecuvântat de Dumnezeu, care  i-a uimit pe mai marii lumi prin simplitate şi eficienţă. 

          Bun! Dar dacă Traian ne-a făcut dovada că toaca şi tulnicul erau specifice dacilor, că în limba lor dacă aşa se numeau, atunci noi ne-am dus la Dicţionarul explicativ al limbii române să vedem ce zic ai noştri literaţi:

          Toacă = ,,Placă din lemn sau din metal pe care se bate ritmic cu unul sau două ciocănele…” iar de origine este considerat derivat regresiv din toca. Cuvântul toca la rândul lui este considerat ca provenind din… latinul toccare! Ne întrebăm, cum este posibil să-şi aibă originea cuvântul toacă în latină, că romanii nu cunoşteau această toacă, pentru ei era ceva nou, inedit, iar dacii o foloseau deja la venirea lor de sute de ani, că de aceea era atât de eficientă?! Cum se poate o aşa eroare la nivel înalt al limbi române?

          Tulnic = ,,Vechi instrument muzical de suflat popular, asemănător cu buciumul…”, iar de origine este dat ca fiind… total necunoscut!!! După cum vedem latini aceştia de romani nu cunoşteau tulnicul, că nu mai văzuseră aşa ceva şi nici nu ştiau cum se suflă în el, dar dacii îl cunoşteau preabine şi îl moşteniseră de la moşii lor şi îi ştiau toate rosturile, şi cum se face şi cum se sună cu el. Deci, dacilor le aparţine de fapt şi de  drept şi instrumentul şi cuvântul! Întrucât nu l-au putut plasa în latină, lingviştii l-au dat… dispărut în neant!

          Bucium = ,,Instrument muzical de suflat în forma unui tub tronconic foarte lung, făcut din coajă de tei, din lemn sau din metal şi folosit în special de ciobani pentru chemări şi semnale…”, iar originea este… latină!!!

          Şi uite, aşa tot ceea ce romanii au recunoscut indubitabil  că este de origine dacică, ai noştri lingvişti pasează înapoi cu nonşalanţă cum că este latin!...  În această situaţie în care ne aflăm noi ce să mai credem? Înseamnă că noi azi avem de ales: ori continuăm să vorbim în limba aceasta care este… ori total necunoscută, ori latină ori slavă, după cum ni se sugerează de către unii literaţii ori ascultăm de strămoşii noştri care îşi ,,buciumă” limba lor adevărată şi vie peste veacuri şi continuăm să vorbim în limba ea dreaptă.

          …Şi noi ascultăm de strămoşi! Ţinând cont de aceste dovezi istorice inestimabile, noi am hotărât să  reîncepem să vorbim în limba noastră cea adevărată de veacuri, limba traco-geto-dacă, a cărei continuatoare este limba română de azi, deoarece acesta este adevărul lingvistic şi istoric. Singura soluţie adevărată, care ne salvează este să ne reîntoarcem la obârşii şi să ne reînvăţăm istoria cea adevărată şi limba noastră cea adevărată.

             

          12. Oştenii daci nu-şi părăseau pe câmpul de luptă nici   morţii, nici răniţii!

          Din relatările acestui jurnal de război, reiese foarte clar o mare şi deosebită calitate a dacilor, pe care o regăsim consemnată cu grijă şi subliniată în mai multe locuri: întrajutorarea în luptă a dacilor. Nevoiţi să se retragă temporar de pe o colină fortificată, iată ce atitudine au adoptat dacii, această minunată oaste a lui Decebal, atât de bine instruită:

          ,,În cele din urmă, când soarele se apropia de apus, au început să cedeze treptat din teren. Această retragere s-a făcut sub protecţia unor grupuri care continuau îndârjit să lupte, în timp ce alţii îi cărau pe cei răniţi, fie pe cei morţi.”

          Dacă acest gest la mirat pe Traian şi l-a privit admirativ, noi ne punem întrebarea cam care era soarta soldaţilor săi căzuţi în luptă şi cam cum erau ei abandonaţi fără milă de către ceilalţi şi pe unde? Sigur, era treaba lor. Dar gestul pe care îl făceau soldaţii lui Decebal, face dovada unui înalt spirit de întrajutorare în luptă, a unei înalte discipline şi compasiuni pentru cel rănit, un mare respect pentru tovarăşul căzut în bătălie. Este dovada unei mari decenţe cu care era tratat trupul unui viteaz căzut în luptă şi cum se preocupau conducătorii cetelor dacice ca aceştia să fie recuperaţi cu grijă. Se oficiau toate onorurile militare meritate şi toate ritualurile religioase cuvenite, după care urnele lor funerare erau păstrate cu grijă şi cinstită memoria lor.

          Acest obicei funerar al incinerării era specific şi dacilor şi romanilor. Motivul pentru care în Dacia s-au găsit foarte multe stele funerare cu inscripţii romane şi nu s-au găsit decât puţine morminte cu inscripţii dacice se datora faptului că dacii, preferau să rămână anonimi  neglorificând trupul, ci sufletul.

          Pe de altă parte trebuie  avut în vedere că mulţimea acestor vestigii arheologice şi inscripţii funerare romane, nu arată cât de mulţi erau romanii în Dacia şi cât de tare ne-au colonizat ei pe noi, ci arată cât de repede mureau romanii în Dacia. Ei mureau datorită pierderilor grele suferite de armatele romane în lupte, lucru recunoscut şi consemnat de Traian şi datorită deceselor nenumărate ale celor care nu puteau supravieţui în condiţiile vitrege ale acestei ţări şi a iernilor atât de aspre. Normal că Traian era obligat să aducă mereu şi mereu alţii, că să-şi poată menţinea teritoriilor vremelnic ocupate, şi astfel a rămas impresia că numărul celor care ocupau Dacia era foarte mare. Dar nu era deloc aşa. Numărul lor era mare, dar mai mulţi pe sub glie, decât pe deasupra! Dovada care susţine aceasta o furnizează după cum am mai spus, chiar împăratul lor.

          Păi, dacă vedeau soldaţii legiunilor cum mor romanii pe capete din diferite motive, şi mai ales din neadaptarea la clima acestor ţinuturi cu geruri năprasnice de crăpau pietrele, când ei proveneau dintr-o climă blândă mediteraneană, le mai ardea lor de teoriile lui Traian şi de măreţia Romei! Le mai ardea lor de romanizare? Noi regretăm că ei atunci au murit, dar şi-au căutat-o cu lumânarea! De ce n-au stat bine mersi pe la casele lor călduţe?

          Încă o dovadă a faptului că dacii îşi incinerau morţi şi că cenuşa lor o păstrau cu grijă în urne funerare, cinstindu-le memoria, se regăseşte în înţelepciunea populară, şi anume, în expresia care zice că dacă mori devii ,,oale şi ulcele”. Normal că omul decedat devenea prin incinerare un pumn de cenuşă, care se aşeza într-o ulcea cu forma specifică acestui ritual funerar, şi care ulcele s-au găsit cu miile în Dacia de către arheologi. Ulcelele acestea se păstrau de către fiecare familie     într-un anumit loc şi astfel la un moment dat o familie ajungea să aibă mai multe ,,oale şi ulcele” din acestea adunate, cinstindu-şi astfel pe membrii familiei lor. Bazat pe acest fapt expresia lingvistică este foarte corectă şi clară şi nu este deloc o metaforă, ci are acoperire în fapte reale. E a desemnat o realitate legată de viaţa şi tradiţia strămoşilor noştri, aceea de a-şi incinera morţii.  Dacă dacii şi-ar fi făcut morminte obişnuite, atunci ar fi trebuit să spună poporul hâtru cum era, că devii ,,oase şi osicioare”! Dar ei nu spuneau aşa. Cel mult noi cei de azi putem spune aşa, care avem o mare problemă la ora actuală, în care cimitirele se întind pe suprafeţe care aproape că egalează suprafaţa localităţilor. Ba mai mult, cavourile rurale şi urbane din cimitire sunt din ce în ce mai betonate, cu confort sporit, confort 1, confort 2 sau confort redus, după starea financiară a familiei. Şi astfel în ziua de azi din neştiinţă şi din neînţelegere, se acordă o preamărire trupului trecător şi este neglijată total starea sufletului nemuritor.

          Dacă strămoşii noştri ar fi procedat în acest mod atât de greşit, atunci noi cei de azi nu am mai fi avut loc unde să ne ridicăm noile aşezări sate şi oraşe, peste tot fiind numai cimitire de piatră.  Ei însă ne-au lăsat un spaţiu foarte curat, pe care noi l-am poluat şi continuăm să o facem cu… cimitire! Betonul din cavourile şi crucile de azi este foarte greu degradabil şi abia în sute de ani se reîntoarce în circuitul natural. În mod normal un om decedat ar trebui să aibă la cap o cruce de stejar şi când crucea sa, datorită trecerii timpului se dezintegrează, acel trup îngropat acolo este şi el complet reintegrat în circuitul naturii, pentru că ceea ce este din ţărână trebuie să se reîntoarcă în ţărână. Sufletul care este nemuritor nu se află în acea groapă, deoarece el s-a desprins de acel trup vremelnic pe care l-a avut, şi el sufletul, format din materia cea mai diafană, se ridică la Ceruri după cele 40 de zile. Apoi el este supus Judecăţii şi aşezat la locul său meritat, după cum i-a fost viaţa. Deci cavourile sunt inutile şi îi încurcă pe cei plecaţi dintre noi, iar pe urmaşii noştri îi va încurca şi mai tare.  

           Deci tradiţiile dacice aveau rosturi bine gândite, care uşurau reîntoarcerea sufletului la Cer, la Cel Preaînalt şi la Marele Zamolxe. Azi ar trebui să luăm în mod serios aminte la aceste dovezi ale tradiţiilor dacice, care erau extrem de benefice.

          Mai există totuşi în satele româneşti de azi obiceiul de a duce ulcele cu jar aprins presărat cu tămâie  la cimitir, şi de a tămâia mormintele. Mai este obiceiul de a aşeza pe mormântul proaspăt al unui om, o ulcea aşezată cu gura în jos. Oamenii, în simplitatea lor, au păstrat memoria ancestrală a acelor vremuri de altădată şi a acelor datini străvechi, prin care oalele şi ulcelele de lut aveau şi funcţii funerare. Datinile pe care ei le ţin azi, sunt reminiscenţe ale tradiţiilor străbune legate de momentul plecării în Cerurile celui Preaînalt a unui suflet, aşa cum îi învăţase străbunul lor Marele Zamolxe. Nu au uitat!

          13. Dacii i-au bătut pe romani la Tape cu…copaci!

          De multe ori duşmanii invadatori au fost bătuţi măr de către daci. Aceştia  se foloseau într-un mod foarte ingenios de copaci pădurilor şi le puneau romanilor la cale tot felul de  ambuscade, dintre care cea mai renumită se numeşte… o tapă! Iată şi istoria ei:

          Traian fusese informat cu grijă de către generalii săi cam ce păţise ,,divinul său predecesor” Tetius, când a ajuns în această zonă a Daciei, peste care dacii prăvăliseră o întreagă pădure în sistem ,,tape” tăindu-le calea şi oprindu-le înaintarea. Aşa încât, atunci când s-a apropiat de acest loc, el şi-a luat nenumărate măsuri de precauţie, consemnând:

          ,,Valea pe care am urmat-o tot timpul devenea prea îngustă pentru desfăşurarea noastră în siguranţă, fapt ce începea să devină supărător pentru înaintare. Trebuia să ne consolidăm în mod deosebit… ne aflam în apropierea locului numit de daci Tapae (Tape), loc foarte strâmt şi cu desăvârşire împădurit. Aici avusese loc lupta lui Tetius Iulianus cu dacii, în urmă cu 15 ani, când spre a împiedica pătrunderea romanilor, localnicii făcând tăieturi meşteşugite în copaci, au prăvălit peste romani o parte din pădure. Acest meşteşug de doborâre a copacilor se numeşte în limba dacilor tapae.” 

          Amănunte ne mai dă şi domnul Simion Lugojan, autorul extrem de documentat care s-a îngrijit de tipărirea acestui jurnal de campanie al lui Traian:

          ,,În unele zone din ţară, ca de pildă în Subcarpaţii Getici, s-a păstrat atât obiceiul, cât şi denumirea ,,tapelor”. O tapă este un sistem de doborâre a copacilor aşezaţi pe o coastă de deal, tăiaţi doar atât cât să se poată menţine în picioare; se doboară doar şirul de copaci aşezaţi pe coastă şi, prin prăvălirea lor peste cei din vale, antrenează căderea acestora. Sistemul, conceput pentru a uşura munca tăietorilor de lemne, a fost folosit de multe ori în istoria poporului nostru ca sistem de apărare. În acest sens amintim bătălia de la Posada (1330) şi luptele lui Ştefan cel Mare de la codrii Cosminului…Se pare că localizarea punctului Tapae (Tape) trebuie făcută la Porţile de Fier ale Transilvaniei, aici fiind cel mai potrivit loc din culoarul Bistrei pentru organizarea unei ,,tape”.”

          Ne putem da seama cam ce efect avea prăvălirea unei păduri peste atacatori prinşi la mijloc, ce muncă uriaşă şi ce corvoadă trebuie să depună nişte soldaţi ca să înlăture sau să-şi croiască drum printr-o pădure căzută la pământ, şi cam câte sute de buşteni grei sunt ei obligaţi să ridice sau să taie. Nu degeaba se spune că românul este frate cu codrul, căci în situaţii extreme şi pădurea şi copacii ei pot deveni arme de apărare şi romanii au simţit asta pe pielea lor.

          Codrul frate cu românul! Vorba aceasta românească pe vremea dacilor avea acoperire perfectă în fapte. Peste tot Traian era exasperat de păduri, de faptul că luptătorii daci îi puneau la cale cele mai isteţe şi năstruşnice ambuscade. De aceea el a construit foarte multe castre din lemn, deoarece altfel nu se putea apăra, căci dacii apăreau de peste tot şi tocmai când nu se aştepta. Bieţii soldaţi romani în viaţa lor nu mai depuseseră aşa o corvoadă cruntă. Peste toate acestea împăratului i-a venit ideea că aceste construcţii pasagere, castrele, nu pot fi apărate decât numai dacă face un luminiş în jurul lor, aşa că iar îi punea pe bieţii soldaţi romani la tăiat de buşteni din greu. Şi vă asigur că pe vremea aceea pădurile erau seculare…

          În orice caz, dacii sunt de admirat şi ei şi ingeniozitatea lor. Lui Traian şi soldaţilor lui nu le-ar fi trecut niciodată prin cap cum se face o tapă şi aceasta înseamnă că pur şi simplu dacii erau mai deştepţi decât romanii. Şi mai înseamnă pur şi simplu că               traco-geto-dacii nu puteau fi romanizaţi aşa cu una cu două, deoarece de obicei cel ager la minte învaţă, pe cel cu minte mai puţin ageră şi nu invers!

          Şi uite aşa strămoşii noştri viteji le-au dat o ,,tapă” romanilor, de nu s-au văzut. Asemănarea foarte mare dintre tapă şi ţeapă şi faptul că amândouă sunt făcute din trunchi de copac, a dus la expresia românească ,,Ai luat ţeapă!” Acum ne dăm seama de sensul adevărat al expresiei, care înseamnă de fapt că: te-ai lăsat păcălit de aparenţe, precum romanii la Tape! Vă daţi seama ce ruşine era pentru careva să fie…tapat!

          O altă constatare din consemnarea tapelor în jurnalul lui Traian, este faptul că tapele nu erau cunoscute la alte popoare din imperiul roman, ci numai aici. Deci erau ceva specific, autentic  şi ingenios, o metodă de apărare inspirată de marea înţelepciune dacă. Deci şi procedeul şi cuvântul care îl desemnează, este de origine clar dacă. Ne-am uitat de curiozitate iar în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române scos la Editura Academiei Republici Socialiste România 1975 şi citim:

          Tapă = ,,Scobitură, tăietură care se face la capătul lemnelor de construcţie, pentru a le putea îmbina unele cu altele; Tăietură care rămâne în trunchiul unui copac când tăietorul loveşte cu toporul o dată pieziş şi altă dată orizontal;”

          Şi acum marea surpriză: în dreptul acestui cuvânt scrie negru pe alb - Et. nec!!! – adică Etimologie (origine a cuvântului) necunoscută!  Ca să vezi!... Adică cum, dacii, strămoşii noştri erau necunoscuţi, când toată lumea antică îi cunoştea şi aveau numai cuvinte laudative la adresa lor? Cum era acest cuvânt necunoscut, când strămoşii noştri aplicaseră duşmanilor lor deja câteva ,,tape” celebre? Hotărât lucru lingviştii aceştia nu prea citesc istoria. De aceea îi rugăm pe toţi cei care deţin dicţionare ale limbii române să le caute şi în dreptul acestui cuvânt să scrie cu pixul şi cu mâna lor: de origine traco-geto-dacă!

          Probabil că dintr-o vastă necunoaştere şi dintr-o totală lipsă de responsabilitate, lingviştii au dat mii de cuvinte ale limbii traco-geto-dace, care au ajuns firesc în limba română actuală, ca având origine ori necunoscută ori plasându-le în cu totul alte limbi.  Noroc că poporul român şi limba română nu ascultă de aceste ,,tipare” forţate care i se impun şi că atât limba, cât şi poporul îşi continuă evoluţia lor imperturbabilă, după marile legi cosmice ale lui Dumnezeu.

          În limba română acest cuvânt tapă, are o mică familie de cuvinte în jurul lui, pe care am fost curioşi de asemenea să o vedem:

          A tapa = ,,a lua de la cineva bani cu împrumut, fără a mai avea intenţia de a-i restitui.” Aici cuvântul are clar sensul de păcăleală cu bună ştiinţă a celui credul,…precum au păţit romanii la Tape.

                      = ,,a pieptăna părul astfel încât să fie cât mai sus şi cât mai înfoiat.” După cum ştim tapajul se face prin încâlcirea părului în mod deliberat cu un pieptene. Prin asemănare cuvântul sugerează o încâlceală, aidoma încâlcirii crengilor arborilor după o tape. Acolo rămânea în urmă un morman de arbori încâlciţi, tot aşa după cum arată şi părul tapat.

          Iar la urmă vedem că în dicţionar acest cuvânt este considerat de origine…franceză!!! Domnule, până acum numai francezi nu au venit peste noi! Cum să fie cuvântul franţuzesc, că ei nu aveau tape, iar romanii aici le-au păţit pe acestea, în Dacia? 

          Şi exemplele pot continua…Oare când se va scrie un dicţionar corect al limbii române de către lingviştii-istorici sau de către istoricii-lingvişti? Oare până când noi vom fi ,,tapaţi” de propriile noastre cuvinte prin dicţionare? Noi numai că nu vrem să lungim prea mult cartea aceasta, dar am putea să vă spunem şi să vă arătăm multe cuvinte care nu sunt deloc la locul lor.

          14. Romanii nu au fost nişte civilizatori, ci au fost nişte distrugători!

          Chiar ei zic asta:

          ,,Atunci când am intrat în cetatea dacilor …am dat foc la tot ce putea să ardă, i-am distrus zidurile cu berbecii…am dat pradă focului satul aflat în faţa colinei şi alte aşezări destul de numeroase, care împânzeau coastele dealurilor…”

          ,,…am dat foc caselor şi le-am împrăştiat temeliile…”

          Şi pentru toate aceste fapte îngrozitoare şi multe altele, total condamnabile, pe care ei le-au făcut şi pentru că au pricinuit strămoşilor noştri atât de multe suferinţe, noi românii de azi îi lăudăm… Pentru toate acestea de mai sus noi îl considerăm pe Traian un mare erou naţional şi îl adulăm în fiecare dimineaţă… Pentru toate acestea şi multe altele continuăm noi să-l cântăm în imn, să-i admirăm statuile, să-l lăudăm prin cartea de istorie şi prin tot felul de opere de artă, aşezându-l în galeria marilor bărbaţi ai neamului…

          Dacă noi azi facem toate acestea, înseamnă că nu suntem în regulă: nici cu noi, nici cu memoria străbunilor şi nici cu propria noastră conştiinţă!

          Ce bine ne-a adus nouă Traian? Că a semănat moarte şi distrugeri printre ai noştri, pentru aceasta îl glorificăm? Cât de nedemn este aceasta, ca să ne exprimăm elegant, că ni se răsucesc strămoşii în morminte, când văd toate acestea.

          Poporul dac şi toate seminţiile din Dacia îşi iubeau conducătorul lor şi îl urmau cu credinţă!           Ataşamentul faţă de regele lor, disciplina care domnea în obştile din Dacia, le-au dat străbunilor tăria de a rezista întotdeauna în faţa duşmanilor lor. Traian a observat imediat această ascultare desăvârşită a supuşilor lui Decebal şi a fost impresionat, deoarece după cum s-a văzut el nu prea avea parte de aşa ceva în cazul soldaţilor lui. De aceea, fiind impresionat, a consemnat cu atenţie care era comportamentul dacilor:

          ,,Între timp, am trimis cercetaşi prin împrejurimi, atât pentru a cunoaşte regiunea şi eventualele intenţii ale duşmanului, cât şi pentru a culege informaţii în vederea luptelor noastre viitoare. Când reuşeam să prindem un prizonier îl interogam despre Decebal, oastea şi intenţiile sale. Dar oricât ne sileam pentru a-l face să vorbească, de cele mai multe ori nu obţineam nimic…”

          Se pare că acest împărat nu a înţeles un lucru foarte simplu: dacii nu ar fi putut rezista şi supravieţui pe aceste meleaguri de mii de ani, decât în deplină ascultare de Legea Celui Preaînalt. În Lega aceasta erau crescuţi de mici şi educaţi şi ea le cerea să dea ascultare ordinelor conducătorilor. Această credinţă şi această cunoaştere  le-a fost sădită de către marele străbun Zamolxe, iar marii regi daci care au urmat, dintre care cel mai de seamă a fost marele rege Burebista, împreună cu marele preot Deceneu, au desăvârşit organizarea obştilor şi  respectul faţă de lege. Decebal a continuat această tradiţie a înaintaşilor lui şi astfel a ajuns ca Statul Dac să fie puternic şi înfloritor, cu o populaţie extrem de disciplinată şi cu suflete curate.

          Deci unitatea şi ascultarea erau armele redutabile ale dacilor, care îi exasperau pe romani. După cum vedem dacii erau extrem de dibaci, deoarece nu cădeau în mâna romanilor decât extrem de rar şi atunci nu trădau. Aceasta înseamnă că romanii aveau în faţă o populaţie foarte bine instruită în arta războiului, extrem de inteligentă şi foarte devotată conducătorilor ei, de o înaltă moralitate.

          În mod sigur romanii au avut ce învăţa de la daci, şi în mod sigur un astfel de caracter uman puternic ca al dacilor nu se formează într-o zi două, ci în sute de ani! Deci noi azi trebuie să avem toată admiraţia şi respectul nostru pentru străbunii traco-geto-daci, din care provenim direct şi să înţelegem o dată pentru totdeauna că noi nicidecum nu provenim din romanii cotropitori.

          15. Veteranii de război romani nu voiau pământ în Dacia!

          Exista obiceiul ca soldaţii romani care îşi încheiau serviciul militar şi care erau consideraţi veterani de război, să fie recompensaţi cu pământuri din zonele cucerite de armatele romane. Pornind de la acest fapt unii istorici români au susţinut că Dacia a fost complet romanizată de către aceşti veterani, care ar fi rămas aici pe teritoriile acestea şi ar fi dus glorioasa cultură romană mai departe, influenţând atât de mult viaţa dacilor încât le-ar fi schimbat complet şi limba şi tradiţiile. Această ipoteză a istoricilor noştri este falsă total, deoarece după cum vedem din jurnalul de război al lui Traian, soldaţii lui de abia aşteptau să plece din această ţară atât de neprielnică lor, iar pe de altă parte dacii nu se bucurau deloc la vederea lor, darmite să-i mai şi accepte de stăpâni. Mai putea să stea liniştit un soldat roman lângă un dac, după ce împăratul lor Aurelian a retras toate armatele romane din Dacia, şi să ciobănească ei împreună? Greu de presupus după tot ceea ce făcuseră romanii! Sau puteau să are pământul frăţeşte soldatul roman cu cel dac, când cel din urmă avea proaspăt în memorie cam cum au fost asupriţi şi jefuiţi cei din neamul lui? Greu de crezut! Este greu de presupus că aceşti veterani răzleţi pe ici pe acolo, rămaşi singuri fără protecţia armatelor lor au fost primiţi cu braţele deschise de către daci, după toate cele ce se întâmplaseră. Că eforturile sale de a stabiliza aici veterani de război erau zadarnice, ne arată chiar Traian:

          ,,Acest sat dacic, pe care l-am transformat în tabără romană, era numit Bretonia (Brătunia, în limba dacilor) după numele unui strămoş al sătenilor care îl întemeiase, şi anume, un oarecare Braton (Brateş, pe limba dacilor).

          Noi însă am denumit această aşezare a noastră Colonia Dacica şi am promis veteranilor ca participau la acest război pământul din jur. După cum s-a dovedit însă mai târziu, acest teren era pietros şi greu de lucrat pentru a obţine roadele lui Ceres. De aceea ulterior nimeni dintre veterani nu şi-a manifestat dorinţa de a obţine în această regiune o bucată de pământ.”

          Aţi văzut, ce scrie negru pe alb? Romanii nici un moment nu au avut de gând să rămână aici şi să se chinuie în acest ţinut pietros şi neprimitor, nicidecum  să-i mai şi schimbe pe daci, care erau oameni atât de dârji şi greu de stăpânit. Aceşti veterani romani după cum vedem, nu prea au gustat din ,,momeala” lui Traian şi nici din promisiunile lui deşarte şi până la urmă celebra lor colonie a fost reluată în stăpânire de daci, după cum se va vedea mai departe şi după cum arată documentele locului. Şi noi cei de azi credem acestea, deoarece a spus-o chiar unul de-al lor.

          Concluzia este iarăşi clară şi aici: soldaţii romani nu prea se omorau să colonizeze Dacia sau pe cineva de aici, deoarece aici nu aveau confortul şi clima blândă de acasă!!! Aşa că istoricii şi lingviştii români trebuie să-şi revizuiască toate ipotezele pe care le-au avansat până acum şi să recunoască că pentru romani Dacia era de fapt un ţinut total inospitalier, unde nu erau nici bineveniţi şi nici bine primiţi. Aici erau geruri năprasnice şi nici ei şi nici animalele lor nu făceau faţă, întrucât ei proveneau dintr-o climă caldă mediteraneană. Dovadă că Traian a dus cu soldaţii săi discuţii interminabile pentru a-i lămuri să nu dezerteze şi să abandoneze lupta:

          ,,La aceste greutăţi ale luptelor se adăugau cele îndurate mai înainte şi perspectiva deloc încurajatoare a venirii iernii, fapt ce i-a făcut pe mulţi ostaşi romani să se lase copleşiţi de greutăţile războiului. Semnele lor de oboseală şi îngrijorare faţă de viitor mi-au atras atenţia asupra faptului că nu trebuie trecute cu vederea. Circulau diverse zvonuri şi mă temeam ca această demoralizare să nu fie fatală.”

          Având în vedere că soldaţii romani ascultau mai mult de părerile veteranilor, decât de a lui Traian, este sigur că nici ei nu erau prea entuziaşti în a ,,romaniza” pe cineva şi de a se instala pe pământurile de aici:

          ,,Legionarii se strângeau în grupuri în jurul veteranilor, în care aveau mare încredere datorită experienţei lor îndelungate, şi aprobau părerile acestora cu privire la faptul că ritmul înaintării, pe bună dreptate de altfel, este încet şi greoi, fapt neobişnuit la romani.”

          Deci numai naivii ar putea crede că aceşti copilandrii tineri, înrolaţi în armata romană cam cu forţa, gândeau altceva decât soldaţii veterani experimentaţi, care cu toţii de-abia aşteptau să plece pe la casele lor:

          ,,Cele mai mari greutăţi pentru liniştirea spiritelor  le-am avut în cadrul unităţilor de auxiliari din Galia şi Germania, în rândurile cărora începea să-şi facă loc spaima la gândul că iarna îi va apuca în aceste locuri. În rândul călăreţilor germani, deşi mult mai obişnuiţi decât restul trupelor cu asprimile iernii hiperboreene, au fost chiar încercări pentru formarea unei opinii care să ducă la încetarea luptelor.”

          Grăitor! Ce scrie aici în acest jurnal chiar împăratul Traian este grăitor şi concluzia la fel. Soldaţii aceştia ţinuţi cu forţa în armata romană, odată scăpaţi de obligaţia serviciului militar, nu mai aveau nici un chef să mai îndure astfel de vicisitudini, când clima lor era blândă şi bunăstarea îi aştepta la Roma sau prin în alte părţi. Atunci noi întrebăm iar, cine o fi făcut mult trâmbiţata romanizare? După cum am văzut mai sus, alţi sclavi sau categorii sociale nu mai erau aduse în Dacia pentru colonizare, deoarece îl încurcau pe Traian şi oricum el nu vroia să împartă aurul cu aceştia şi atunci cine mai rămâne să fi romanizat?

          Uneori se pare că istoricii şi oameni politici croiesc ipoteze false şi obligă istoria să intre în tiparele lor. Noroc totuşi că ea, istoria nu vrea, şi mai devreme sau mai târziu adevărul iese la suprafaţă, făcându-i… de pomină! 

          16. Iarna a fost cel mai mare aliat al dacilor şi cel mai mare obstacol în calea romanizării!

          După cum am văzut şi mai sus aceste drastice ierni hiperboreene, de care Traian avea ştiinţă de la informatorii lui, au fost motivul pentru care la apropierea iernii, care risca să-i decimeze legiunile, el a schimbat tonul şi a devenit foarte cooperant cu localnicii şi de aici ne dăm seama de caracterul său ticăloşit. El a încercat să îi momească pe localnicii daci în fel şi chip, pentru a şi-i face prieteni şi a obţine de la ei astfel hrana de care avea nevoie pentru armatele sale. Traian dorea să-şi formeze în faţa localnicilor daci o aură de om bun şi blând, de mare civilizator. Iată cum sună aceste intenţii necurate, mascate de el sub un limbaj diplomatic elegant:

          ,,Ne-am gândit că folosirea forţei nu ar fi fost în favoarea romanilor, întrucât ar fi agitat puternic spiritele dacilor împotriva noastră, lucru complet nedorit acum, în perspectiva condiţiilor de iarnă. Doream să evităm pe cât posibil, orice ciocnire în timpul iernii. Aceasta a fost motivul pentru care primeam cu multă bunăvoinţă trimişi ai populaţiei supuse şi încurajam pe cât puteam ca să vină în tabăra noastră asemenea delegaţii, fapt ce a stârnit un larg ecou în rândurile populaţiei cucerite.”

          Ne putem imagina cam cât de ,,larg” era ecoul acesta în rândul populaţiei cucerite, care abia aştepta să scape de romanii aceştia care îi jefuiau.

          La iarna cumplită care venea, regele Decebal a mai adăugat hărţuirea permanentă a soldaţilor romani, care nu puteau pune geană pe geană şi odihnă nu aveau. Luptătorii daci atacau convoaiele de aprovizionare, distrugeau castrele, astfel încât romanii să nu se plictisească de loc şi să aibă necontenit şi de lucru şi pierderi grele. Iar Traian recunoaşte toate acestea: 

          ,, …dar toate aceste locuri erau muntoase şi nu puteam ţine sub puterea armelor decât părţile joase ale văilor de-a lungul cărora am înaintat în Dacia.”

          ,,…Totuşi castrele şi transporturile efectuate pe drumurile făcute de noi se aflau permanent în primejdia de a fi atacate de numeroasele cete de daci, care coborau pe partea din spate din partea superioară a munţilor. Trebuia să ne aşteptăm la acest lucru, pentru că, după cum se ştie, viaţa dacilor este legată de munţi, ale căror culmi le cutreieră întreaga vară cu turmele.”

          Păi domnule Traian, cu luptătorii şi cu ciobanii daci    ţi-ai găsit să te pui?

          17. Traian a suferit o pierdere uriaşă la Adamclisi!

          Iarna fiind aliatul lui Decebal, acesta a dezlănţuit o mare contraofensivă împotriva lui Traian, aliind alături de el pe sarmaţii şi pe burii. Ei au trecut Dunărea îngheţată şi i-au atacat pe romani în mai multe locuri, dintre care cele mai grele lupte s-au dat în Dobrogea de azi. Cu ocazia acestor lupte romanilor  le-au fost pricinuite pierderi uriaşe, iar dacii cu aliaţii lor, în momentul când Dunărea a început să se dezgheţe s-au retras în mod strategic înapoi, tot pe podul de gheaţă, în zona liberă. Această retragere strategică a dacilor, era necesară din motive de siguranţă. Traian însă a consemnat însă acest eveniment ca fiind o victorie a sa, pe când adevărul este de fapt altul.

          Aici la Adamclisi el a suferit o înfrângere de-a dreptul… glorioasă, pe care a ţinut-o minte toată viaţa!        Iată câteva aspecte din aceste lupte consemnate şi recunoscute totuşi de Traian în jurnalul său, şi care confirmă de fapt cele de mai sus:

          ,,Întâlnirea dintre Claudius Livianus cu forţele duşmane  s-a făcut pe un platou de miazăzi de Axiopolis, în locul unde drumul din Scyţia Minor (Dobrogea), spre trecătorile Haemusului (Munţii Carpaţi), face un cot. Dacii împreună cu sarmaţii şi cu burii au făcut din căruţele lor un careu asemenea unui castru, în interiorul căruia şi-au organizat apărarea. La sosirea noastră lupta începuse şi devenise tot mai îndârjită. A fost necesar să ne desfăşurăm toate tipurile de arme şi în pripă nu am avut timp să deshămăm catârii înhămaţii la catapultele noastre pe roţi, ci am început să aruncăm pilum-urile (suliţe mici azvârlite de catapulte) aproape din mers. Atunci am avut pierderi foarte mari şi nenumăraţi răniţi. Pentru a putea face faţă îngrijirii răniţilor atât eu cât şi ofiţerii mei ne-am sfâşiat veşmintele din care am făcut faşe pentru oblojirea rănilor. În această luptă a murit şi paraephectus castrorum Claudius Livianus”

          ,,După terminarea luptei am dat dispoziţii pentru incinerarea cu toate onorurile a morţilor noştri şi am hotărât să ridic pentru cinstire veşnică un monument celor căzuţi aici”

          Deci din start vedem că acest monument de la Adamclisi este de fapt un mormânt colectiv al soldaţilor romani şi nicidecum un monument care să marcheze o victorie strălucită a lor, căci şi lui Traian îi era cam ruşine de ce păţise aici el cu soldaţii lui. Aşa că această pierdere uriaşă, trufaşul şi şmecherul împărat a   acoperit-o cu un monument, ca să dea o faţă onorabilă la toată întâmplarea aceasta, ca să nu fie luat la întrebări de concetăţenii lui pentru pierderile catastrofale suferite. Ca să mai ridice moralul soldaţilor lui şi ca să-şi mai dreagă imaginea personală, el a trecut la recompensarea soldaţilor săi cu sume uriaşe de bani, venite din visteria Romei şi din alte prăzi de război:

          ,,Aceste recompense, precum şi faptul că le-au fost înmânate personal de împărat şi în faţa comandanţilor ce     i-au purtat în lupte au contribuit la menţinerea şi ridicarea moralului, de altfel greu zdruncinat de greutăţile prin care trecuseră.”

          Deci este foarte clar cât de ,,greu zdruncinat” fusese Traian cu soldaţii lui, de către vitejii daci, şi cam cât aur a trebuit el să împartă soldaţilor săi ca să-i motiveze să mai lupte. Vai de gloria lor!

          Iată ce ne spune şi domnul Simion care s-a documentat foarte bine şi minuţios despre toate acestea:

          ,,La Adamclisi, în iarna anilor 101-102 e.n. s-a desfăşurat suprema fază a unei campanii pentru a face faţă puternicei diversiuni organizate de Decebal potrivit unui iscusit şi vast plan strategic…Nu ştim câţi eroi au căzut de partea dacilor şi a aliaţilor lor. Romanii au pierdut aproape efectivul unei legiuni. Ulterior, aici a fost ridicat un altar pentru romanii căzuţi în luptă, unde se aduceau jertfe anuale. De formă pătrată, cu latura de 12 m, din calcare cochilifere, cu înălţimea de 6 m, are înscrisă lista celor 3.800 de romani căzuţi.”

          După cum vedem aici a fost o pierdere uriaşă a romanilor care au pierdut un efectiv cât o legiune, 3 800 de morţi romani nefiind chiar o glumă. Inscripţia de pe acest altar, pe care împăratul a pus să fie scrisă, nu pomeneşte deloc nici ea de o victorie glorioasă, ci numai de o comemorare dramatică a color căzuţi:

          ,,În onoarea şi în memoria bărbaţilor preaviteji care luptând pentru cauze obşteşti au fost doborâţi de moarte.”

          Deci ei nu s-au acoperit deloc de glorie, căci nu se spune. Vedem că au murit pentru treburi obşteşti după cum se spune, deci nu au învins pe nimeni! Măcar aici în această inscripţie şi din acest punct de vedere Traian a spus adevărul. Ulterior după mai mulţi ani, un guvernator roman local primeşte sarcina de a ridica pe locul bătăliei, la 50 de metrii de acest altar un monument, adică un Tropheum.

          Aici la Adamclisi noi românii ar trebui la rândul nostru,  să ridicăm acum un altar mai mare şi mai frumos, în memoria alor noştri, a străluciţilor luptători daci care au luptat şi s-au jertfit aici vitejeşte obţinând o strălucită victorie! Abia atunci s-ar restabili aici normalitatea care  trebuie să fie.

          Ar merita dacii din partea noastră a celor de azi, să restabilim acest adevăr istoric şi nu să ne tot posternăm la infinit în faţa străinului Tropheum Traiani, cu care ne tot fălim prin cărţile de istorii, prin studii şi conferinţe, prin pliante turistice, chipurile mândri de originea noastră romană.

          Victoria de la Adamclisi a romanilor nu a existat! Retragerea dacilor peste Dunăre pe podul de gheaţă, l-a determinat pe împărat să spună că a fost victoria lui, dar faptele şi adevărul arată că a fost o victorie strălucită a dacilor.

          Este de neînţeles. De când un popor îşi venerează cotropitorii?  De fapt, de atâtea mii de ani acest monument trebuia să fie ,,oale şi ulcele” cum zic românii, şi nicidecum întreg şi frumos, cum este el astăzi cu tot felul de variante de reconstituire, ca simbol veşnic al cui? Al cotropitorilor? Numai o istorie falsificată şi greşit interpretată a putut duce la anomalia aceasta.

          La Adamclisi dacii au învins!

          18. Munţii Carpaţi au fost arma de tărie a dacilor, în războaiele cu romanii!

          În jurnalul acesta de campanie al lui Traian, revine mereu în mai multe locuri una şi aceeaşi afirmaţie, prin care el recunoaşte că munţii Daciei i-au fost întotdeauna o piedică foarte mare şi că întotdeauna luptele date în munţi îi  favorizau pe luptătorii daci:

          ,,Cele mai mari griji în purtarea acestui război le puneau regiunile muntoase, căci Dacia în foarte largă măsură este alcătuită din munţi înalţi şi puternic împăduriţi.”

          ,,Luptele s-au purtat îndelung şi din greu pentru că dacii nu dădeau înapoi, iar munţii, adăpostul lor de predilecţie, erau puternic întăriţi de ziduri.”

          ,,Am simţit greul luptelor şi datorită faptului că soldaţii noştri au fost nevoiţi să se bată fără platoşe şi fără cămăşi de zale, care îi stânjeneau în mişcări sporindu-le considerabil eforturile. Căci trebuiau să biruiască greutăţile puse în cale de stâncile şi coastele abrupte, aproape de neumblat, înainte de a întâmpina furia dacilor, devenită din ce în ce mai violentă.”

          Şi exemple din acestea sunt foarte multe, care toate atestă cât de isteţi erau dacii şi cât de bine ştiau să folosească configuraţia ternului în favoarea lor, în timp ce lui Traian şi soldaţilor lui îi provocau disperare. Şi atunci, să nu admiri înţelepciunea dacilor? Şi atunci cum să te dai că eşti roman? Cum puteau soldaţii aceia devitalizaţi, care nu erau în stare să urce ca lumea o creastă de munte, să domine un popor ca al dacilor şi să-l mai şi romanizeze pe deasupra? Vedeţi cum scârţâie din toate încheieturile teoria aceasta…

          19. Dacia era o ţară foarte bogată, locuitorii ei aveau mare credinţă în cel Preaînalt, iar sistemul de organizare al societăţii era desăvârşit!

          Culmea paradoxului este aceea că, avem cea mai completă  descriere a strămoşilor noştri, a ţări lor Dacia şi date certe ale istoriei lor, făcută tocmai de un împărat roman. Prin faptul că a consemnat meticulos tot ceea ce a văzut aici şi toate informaţiile pe care le-a primit de la iscoadele lui, el a lăsat un document istoric important pentru noi. Una din aceste iscoade bitynul Dyon Crysostomos a petrecut mai mulţi ani în Dacia şi chiar la curte regelui Decebal, astfel încât cunoştea foarte bine regiunile, viaţa oamenilor, moravurile şi tradiţiile dace.

          Traian a scris toate aceste informaţii cu gândul ca ele să rămână ca date utile pentru urmaşii lui, care ar fi venit în Dacia, probabil tot cu gând de cucerire. Noroc că nu le-a mai ajutat Dumnezeu şi după moartea lui Traian imperiul a început să scârţâie din toate încheieturile, iar pe vremea împăratului lor Aurelian ei  s-au retras definitiv de aici. Deci fără să vrea, el ne-a lăsat nouă celor de azi, un  document deosebit de important despre strămoşi. Aceste informaţii extrase cu grijă şi analizate ne fac să fim extrem de entuziasmaţi, văzând ce popor viteaz am fost şi ce străbuni străluciţi am avut. Aceste informaţii preţioase nouă ne vin la ,,fix” acolo unde istoricii noştri nu au avut documente clare şi au mers pe ipoteze, dintre care unele trebuie să recunoaştem că sunt total greşite.        

          Statul Dac pe vremea împăratului roman Traian, îl regăsim complet situat dincolo de Dunăre, întins între Tisa şi Prut, după cum s-a văzut mai sus. Aici erau câteva seminţii principale, care proveneau din acelaşi neam trac şi care erau fraţi între ei şi vorbeau aceiaşi limbă - limba traco-geto-dacă, şi aceştia erau: dacii, geţii, costrobocii şi carpi. Pe vremea lui Burebista acest regat fusese unit şi mult mai întins până în Câmpiile Panoniei, unde ulterior a venit o populaţie a iazigilor:

          ,,Dacia este despărţită de provinciile Panonia, Iliricum şi Moesia prin fluviul denumit de noi Danubiu, iar de greci Istros. Acest fluviu, al doilea ca mărime din lume (lumea cunoscută de romani pe atunci-n.n.), după fluviul Nil, ce se numeşte în limba dacilor Dunara”

          Despre Dunara aflăm că iarna când gerurile erau cumplite, apele ei îngheţau complet, dacii o traversau des:

          ,,…treceau Danubiul înfruntând apele lui pe vremea cea mai neprielnică sau iarna peste podul de gheaţă care lega cele două maluri ale lui.”

          Vorbind de ţările vecine Daciei, care acum erau provincii romane, Traian le nominalizează clar: Panonia, Moesia Inferioară şi Moesia Superioară şi care toate se aflau sub stăpânire romană, drept pentru care erau guvernate de oamenii lui Traian.

          Dacii însă aveau şi vecini buni, care chiar l-au somat pe împărat să oprească războiul cu dacii:

          ,,Din partea burilor din neam suev, un popor aliat cu dacii, am primit o solie plină de ameninţare prin care ne somau să oprim orice pregătire de război şi să renunţăm la încălcarea unui pământ care nu era al nostru. Burii nu doreau acest război pentru că le-ar fi stânjenit complet relaţiile comerciale cu dacii, întrucât apreciau produsele date de turmele acestora, ei înşişi neştiind sau fiind prea comozi să înveţe cum să le dobândească.”

          ,,… fiindcă burii - un neam germanic – sunt deprinşi să-şi ducă traiul mai mult călare. Ei rătăcesc de acolo-acolo, mai ales la hotarele de miazănoapte ale Daciei, unde îşi mână hergheliile de cai mereu în căutare de păşuni proaspete.”

          Mai erau din acelaşi neam cu dacii: sarmaţii, roxolanii şi încă câteva seminţii vecine, dintre care sunt amintite seminţiile: bessi şi scodrişi din Moesia, ţinut din sudul Dunării care căzuse vremelnic sub stăpânire romană. Despre aceste seminţii se spune că erau fraţi cu dacii şi cu geţii de la nord de Dunăre:

          ,,…voiam să fiu sigur de fidelitatea populaţiei trace, rude de sânge cu dacii de peste Danubiu…”

          Deci avem dovada iarăşi că neamul trac, era cel mai mare şi că din el se diferenţiaseră mai multe grupuri şi seminţii mai mari, dar care toate  aveau aceiaşi obârşie, erau fraţi din acelaşi neam şi aveau aceiaşi limbă. Teoriile acelor istoricilor care susţin migraţia succesivă din Carpaţi sunt singurele adevărate şi care pot explica corect de ce atâtea seminţii din această zonă vastă erau fraţi, de acelaşi neam şi vorbeau aceiaşi limbă.

          Privind la aceste mărturii, în privinţa graniţelor de   atunci, ne putem da seama cât de greşite sunt anumite revendicări ale unor vecini de-ai noştri, care vorbesc despre foste graniţe ale unor foste imperii atât la est, cât şi la vest.

          Populaţia care trăia pe teritoriul Statului Dac pe vremea lui Decebal, era foarte numeroasă. Limba vorbită de ei era foarte asemănătoare cu limba latină străveche, pe care romanii o mai numeau priscă sau ausonocă. Dar limba dacilor era de sine stătătoare. Ea semăna cu latina, având anumite diferenţieri de rostire şi aceasta a făcut ca dacii şi romanii se înţelegeau între ei fără translator: 

          ,,Limba lor nu este greu de învăţat de către noi, romanii, întrucât prezintă mari asemănări şi după spusele unor cunoscători s-ar apropia mult de vechea noastră latină cunoscută sub denumirea de limba priscă sau ausonică. Ea este vorbită şi la miazăzi de Danubius, adică în ţinuturile tracilor, aflaţi mai de demult sub stăpânirea noastră, căci dacii tot o seminţie tracică sunt. Asemănătoare foarte mult cu limba tracă, până într-atât încât nu poate fi deosebită de ea decât prin unele expresii locale… De latină o desparte mai mult înglobarea unor sunete aspre, necunoscute de latină şi pe care gura unui roman numai cu greu ar putea să le reproducă.” (cum ar fi litera ş şi ţ)

          Deci, dacii şi toţi fraţii lor vorbeau cu toţii aceiaşi limbă unică limba traco-geto-dacă, care prezenta asemănări foarte mari cu limba latină populară, ceea cea dovedeşte provenienţa celor două dintr-o limbă unică primordială, din acelaşi filon lingvistic primordial.

          Dacii erau un popor harnic şi viteaz, lucru recunoscut chiar de către unul dintre cei mai importanţi oameni ai lumii de atunci, împăratul roman:

          ,,Nevoiţi să-şi apere în permanenţă turmele, atât de fiare cât şi de oameni, a căror rapacitate nu e mai mică decât a fiarelor, dacii au devenit cu timpul un popor războinic, neînfricat în lupte.”

          După cum s-a văzut, Dacia era unul dintre cele mai puternice state ale antichităţii, considerat al doilea după Statul Romei de către romani, şi considerat primul de către noi. Iată mărturia:

          ,,…nu puteau lăsa imperiul nepăsător, la marginea stăpânirii sale întărindu-se considerabil în ultimul timp cel mai puternic stat după Roma.”

          Bogăţiile din Dacia erau nenumărate: aurul, sarea, fierul, lemnul, grâul, meiul, plante medicinale, via şi produsele ei şi nenumărate produse animaliere cum sânt: carnea, lâna, caşul, brânza, mierea şi pieile. Aflăm despre creşterea în Dacia a bourului, animal puternic şi renumit:

          ,,…pe râul Pogoniscus, ce înseamnă în limba dacică ,,drumul bourilor”, fiind această vale drumul obişnuit pe care migrează la venirea iernii bourii de la munte la câmpie.”

          Traian, fără să vrea, nominalizează aici din nou, clar existenţa limbi dacice. Aceasta era puternică şi de sine stătătoare deoarece el foloseşte expresia - ce înseamnă în limba dacică. Ce dovadă mai mare şi mai autentică ne trebuie decât aceasta, despre limba dacilor, care se vorbea pe un mare teritoriu şi de mulţi indivizi? Fosta lor limbă dacă, este actuala noastră limbă română!

          Ocupaţia cea mai importantă a dacilor era oieritul, dar cunoşteau perfect şi agricultura, prelucrarea aurului, extragerea şi prelucrarea fierului, navigaţia pe Dunăre şi pe râurile interioare.

          ,,Creşterea oilor este aici la loc de cinste. Localnicii duc aceste animale, de care se ocupă cu deosebită grijă, la păşunat pe timp de vară în munţii lor, de unde spre iarnă le coboară. Unele în bălţile revărsate ale fluviului Tisia (Tisa), altele în bălţile dinspre braţele Danubiului (Dunărea) de lângă Scyţia Minor (Dobrogea) şi încă altele în câmpiile aflate dincolo de Tiras (Nistru), înspre răsărit. Ei cunosc bine şi muncile câmpului, dar mai ales datorită condiţiilor pe care le are clima în Dacia, nu le dau aceiaşi importanţă pe care o acordă creşterii vitelor, cu excepţia ramurii getice, unde se întâlneşte o cultură destul de ridicată şi chiar a viţei de vie.”

          De ce se practica oieritul strâns legat de tranhumanţă? Iarna în munte, animalele nu puteau găsi hrană, dar în bălţile de la Dunăre sau în zona de mlaştini de pe râurile Timiş şi Caraş, încă animalele mai găseau hrana necesară:

          ,,Şi totuşi câmpia umedă şi nesănătoasă nu este pustie de locuitori. În ea se află nenumărate aşezări ale dacilor, unde îşi duc spre sfârşitul verii oile pentru a le ţine aici peste iarnă, căci păşunile se menţin mănoase şi în acest anotimp, iar pe văile joase ale câmpiei şi sub perdelele de stuf şi sălcii, turmele sunt ferite de vicisitudinile iernii.”

          Organizarea şi administraţia societăţii dacice a fost cu mare grijă consemnată de către împăratul, pe mai multe pagini, întrucât el a fost impresionat de cele ce a găsit aici, unde nu se aştepta să vadă oameni atât de evoluaţi. Datorită importanţei pe care o au aceste consemnări le vom analiza mai departe:

          ,,La daci populaţia este diferenţiată după ocupaţii şi poziţia în societate. Pătura cea mai înaltă, din rândurile căreia se aleg conducătorii, o formează pileati (purtătorii de tiare – un fel de căciulă asemănătoare bonetei frigiene, dar fără să aibă clape pentru urechi); în limba dacă  tarabostes, ceea ce vrea să zică ,,preastrăluciţii” sau ,,cei mai străluciţi”. Ei sunt aceia care conduc satele şi au pe câte unul care este mai mare peste mai multe sate, aşezate de obicei de-a lungul unei văi. Dar şi între aceştia există diferenţieri, vârfurile formând o pătură superioară, numită a sarabilor, din rândurile cărora se aleg marile căpetenii şi mari lor preoţi. Tarabostes-ii conduc poporul la război şi nimeni nu iese din cuvântul lor. Ca semn distinctiv, ei poartă pe cap acele bonete pe care noi le numim ,,pilum”, iar în limba dacică ,,tiare”. 

          Aici facem o mică pauză, că ne-am uitat iar în Dicţionarul explicativ al limbii române amintit mai sus şi iată ce am găsit:

          Tiară = ,,Coroană purtată de către regii vechilor perşi şi de către conducătorii altor popoare orientale; mitră papală formată din trei coroane suprapuse, decorate cu flori de crin stilizate.” Şi …surpriza! Dicţionarul românesc zice cum că acest cuvântul provine din …francezul tiare, şi din …latinul tiara!!! Ei asta da! Traian zice că tiara este dacică - ,,iar în limba dacică ,,tiare”, iar noi zicem că ea e latină, chit că la ei nu exista, că la ei era ,,pilum”! Şi cine putea să ştie mai bine decât acest împărat, care era şi pontif în acelaşi timp? Adică, nu ştia el că nu poartă tiară, ci poartă pilum? Dar după unii de-ai noştri desprinşi de realitate, poate fi acest cuvânt - tiara dacică, de orşice origine, chiar şi franceză, numai dacic să nu fie!

          Privind la aceste ,,întâmplări” lingvistice avem impresia că cineva a dorit să şteargă în mod deliberat urmele strămoşilor noştri daci din istorie, iar cuvintele limbii dace le-au mistificat, le-au ascuns sau le-au plasat în alte limbi. Mulţumim Bunului Dumnezeu că au rămas totuşi aceste manuscrise, chiar dacă ale unui cuceritor, unde se află dovezi clare şi solide, despre neamul nostru şi limba noastă străveche - limba dacă.

          Mai departe:

          ,,Pătura inferioară a populaţiei dace o formează comates (pletoşii), denumiţi astfel pentru că nu-şi acoperă capul cu nimic, ţinându-l descoperit, şi doar pletele lor bogate îi apără de arşiţe şi ploi.”

          Iarăşi facem o mică oprire. Dacă ţinem cont că romanii pronunţau puţin deformat cuvintele dacice şi că astfel le-au şi scris, ajungem să înţelegem cuvântul comates, care în dacă era…comaţi sau comaşi, adică acei daci pletoşi aveau părul lung, aveau o coamă bogată capilară. Cuvântul este iarăşi clar de origine dacă, menţionat expres pentru oamenii pletoşi. În actualul dicţionar al limbii române avem:

          - coamă = ,,păr lăsat să crească lung pe capul unei persoane, mai ales al unui bărbat”, iar originea este considerată din… latinul ,,coma”!!!

          Aici avem de a face cu aceiaşi metodă prin care un cuvânt dacic este anulat, este contestat ca făcând parte din limba străbună dacă, numai pentru faptul că acelaşi cuvânt se regăseşte şi în altă limbă, respectiv latină. Dar dacă Traian găseşte aici la venirea sa o mare masă de luptători comaţi, cu păr lung şi fără căciuli pe cap, înseamnă că ei existau deja de sute de ani, formaţi în legea străbună pe care o respectau. Aceasta înseamnă că şi cuvântul exista şi dăinuia aici tot de sute sau poate de mii de ani  şi acest cuvânt dacii nu l-au putut învăţa de la romani. În România există şi azi nume de aşezări şi de familii care amintesc acest nume şi acest cuvânt: Comana, Comăneşti, Comănescu, Comăneci, etc.

          ,,La aceşti comates toate pricinile ce apar între ei sunt rezolvate de toţi împreună, când se constituie într-o ,,adunare a satului”. În viaţa de toate zilele treburile mărunte sunt cercetate şi rezolvate de ,,aleşii satului”, adică oamenii cei mai bătrâni şi cu experienţă. Aceştia, conduşi de un tarabostes cercetează, hotărăsc şi acordă pedepse, după ce primesc diverse jeluiri şi cheamă în faţa lor pe cei în cauză. În hotărârile lor se conduc şi ţin seama de datini şi reguli străvechi, care sunt bine cunoscute de cei ,,aleşi”. Aceasta se referă la viaţa de toate zilele, la drepturile şi obligaţiile fiecăruia şi la măsurile ce se iau când prescripţiile sunt încălcate. Ei le numesc ,,legi ale oamenilor conduşi de blândeţe” sau ,,legile celor blânzi”.”

          Tarabostes era de fapt pronunţia romană pentru staroastele dac, acei staroşti care conduceau obştile săteşti şi pe care îi mai ştim şi azi.

          După cum vedem de mai sus, organizarea obştilor era desăvârşită, iar diferendele dintre oameni se rezolvau în spiritul dreptăţii, ascultând de ce mai bătrâni şi cu mai multă experienţă în ale căror judecăţi de valoare obştile aveau încredere. Oamenii care le aplicau, trebuiau să fie nepărtinitori şi să judece cu blândeţe în spiritul legilor moştenite de la străbuni lor înaintaşi  numiţi blajini. Aceşti blajini, sunt cunoscuţi în tradiţia poporului nostru, după cum arată şi domnul Simion Lugojan:

          ,,Jordanes, în lucrarea sa Getica, aminteşte despre legile după care se conduceau dacii şi le numeşte ,,Lex  Belagines”. Menţionăm că limba latină n-a cunoscut acest termen belagines. Este uşor de presupus corespondentul lui românesc actual în ,,blajini”.”

          Aflându-ne din nou în faţa a două cuvinte de sorginte dacă amintite de documentele antice: blând şi blajin, am plecat pe urmele lor în Dicţionarul explicativ al limbii române să vedem ce găsim:

          Blând = ,,Care este omenos, paşnic, prietenos: blajin” şi este considerat de origine…latină!!! Dar, ce facem că legile ,,blânzilor” erau cunoscute şi aplicate în Dacia deja de sute de ani când romanii au sosit aici, căci se spune: şi ţin seama de datini şi reguli străvechi!  Atunci cum se poate ca acest cuvânt să-şi aibă originea în limba latină, care latini pe vremea când s-au întocmit aceste legi ale blânzilor nu existau în nici un fel în Dacia? Drept urmare, trebuie să recunoaştem că acest cuvânt este din limba dacă. Exista şi în limba latină un corespondent blandus, dar aceasta numai pentru faptul că a fost adus la ei din limba primordială ancestrală.

          Blajin = ,,blând, omenos, paşnic” şi este considerat ca provenind din limba …slavă!!! Aici situaţia este şi mai gravă, deoarece distanţa istorică între strămoşii daci şi slavi este şi mai mare. Dacă de mii de ani dacii aveau ,,legile blajnilor” şi dacă Traian le găseşte aplicate în obşti şi dacă şi recunoaşte că sunt străvechi, iar istoricul Iordanes le confirmă şi le consemnează şi el, atunci cum putem noi azi să spunem că acest cuvânt este de origine slavă? Deci iarăşi avem aici o foarte gravă eroare lingvistică, care ar trebui corectată urgent.

          Mai aflăm din textul dedicat organizării Daciei, ceva de toată cinstea:

          ,,La daci nu există sclavi, decât foarte puţini şi numai la curtea regelui.”

          Aceştia care sunt amintiţi de la curtea regelui, nu erau sclavi ci erau slujitori, ceea ce nu este acelaşi lucru! Dacii nu aveau nevoie de alţii care să le facă treburile, deoarece erau foarte harnici şi activi şi aveau o mare consideraţie pentru om şi viaţa lui, ceea ce venea din înţelepciunea lor străbună. Aceasta nu trebuia să-l mire prea tare pe Traian,  dar după cum vedem l-a mirat, chiar foarte tare, pe el, care nici nu concepea că romanii ar trebui să-şi  facă singuri muncile lor.

          Mai găsim consemnate câteva obiceiuri ale dacilor care lui Traian i s-au părut curioase, iar nouă ni se par interesante:

          ,,Mai adaug aici un lucru curios, şi anume obiceiul ca pe timp de furtună să se tragă cu arcurile în nori, având credinţa că furtuna este o expresie a luptei dintre zeii buni cu cei răuvoitori, iar dacii fac acest lucru doritori să fie părtaşi zeilor la această luptă. Mai este demn de amintit şi obiceiul dacilor ca înaintea unei lupte să bea apă din Danubius, care este pentru dânşii un fluviu sfânt. Cât privesc morţii ei obişnuiesc, asemenea romanilor, să-i incinereze.”

          După cum vedem credinţe ancestrale şi obiceiuri străvechi erau adânc înrădăcinate în obiceiul poporului dac şi în mod sigur avea un rost logic tot ceea ce făceau, iar înţelesul provenea din adâncă înţelepciune. Nu prea făceau dacii lucruri fără rost! Că şi astăzi s-au apucat unii să tragă cu rachete ca să împrăştie norii de grindină şi după cum vedem nu e nimic nou, că şi strămoşii tot aşa făceau trăgând cu săgeţi. Diferenţa este că instalaţiile acestea nu prea ne folosesc la nimic, după cum  s-a văzut în inundaţiile din anul acesta 2 006, deşi s-au dat bani grei pe ele, iar la daci era eficient şi pe gratis! Deci, a cui este înţelepciunea şi de la cine provine? Deci are rost trasul cu săgeţi în nori? Culmea e că are!

          Când te duci să-ţi vizitezi locurile natale, de-abia aştepţi să respiri aerul de acolo, să bei apă din izvorul de acolo, să mănânci bucate de la mama de acasă, adică să te impregnezi cu tot ce este de acolo şi astfel îţi reîncarci bateriile. Cam acesta era şi rostul băutului apei din Dunăre, a se impregna cu vibraţiile respective. Dunărea era numită de daci DUNARA care înseamnă DU NA RA cu sensul: ,,Care duce lumina!” Privit de la mare distanţă de pe creste, fluviul pe vremea aceea era mult mai curat şi unda sa sclipea în bătaia soarelui apărând  luminos şi strălucitor. Deci numele pe care dacii i l-au dat - Dunara, fluviul îl merita din plin. Dacă pe vremea aceea or fi fost şi viituri pe Dunăre, care venea învolburată şi vijelioasă şi noi ştim cam ce pagube poate provoca, era normal ca ea, Dunărea să fie privită cu respect când era calmă şi se înfăţişa în toată splendoarea ei. Unde mai pui că dacii circulau pe Dunara foarte des cu bărci sau pe podurile ei de gheaţă şi aveau tot interesul să fie feriţi de rele şi fluviul să le fie un bun aliat. Pe vremea aceea Dunărea era şi albastră şi era considerată şi sacră.

          20. Preoţii daci erau mari iniţiaţi!

          Mai departe în jurnalul lui Traian, apar pe mai multe pagini informaţii despre preoţii daci. Datele sunt foarte clare, exacte şi minuţios consemnate, dovadă că  s-au bucurat de o atenţie deosebită din partea lui Traian. La început nu am înţeles de ce această atenţie deosebită, apoi am priceput: el era şi împărat şi mare pontif, fiind cel care oficia marile ceremonii. Era normal să-l intereseze o castă a dacilor care avea aceleaşi preocupări ca şi el. De aceea toate informaţiile pe care le-a avut din diferite surse, cu privire la aceştia, el le-a redat în însemnările sale:                                                                                                                                                                                                                                             

          ,,O altă pătură o formează clerul dac, bine organizat, în ,,colegii”, având o ierarhie riguroasă. Dacii cred în diferiţi zei, a căror importanţă o ignoră însă, cinstind cu precădere doar pe unul singur, pe care îl consideră Stăpânul Absolut al Cerului şi al Pământului. Nu se cunoaşte numele acestui zeu, întrucât dacii consideră că nu se cade să fie rostit. I s-a spus ,,Nebelizis”, adică zeul Cerului, dar astăzi dacii confundă persoana lui cu aceea a unui profet al acestui zeu, şi anume Zamolxe, pe care îl identifică cu zeul însuşi.”

          În această parte a textului avem dovada că dacii erau monoteişti. Aveau ei tot felul de zeităţi mai mici, dar cel mai înalt  era un Spirit Suprem, căruia nu se considerau vrednici nici să-I rostească numele, utilizând denumiri precum cele ştiute şi de noi cei de azi: Cel de Nespus, Cel de Nerostit, Cel Preaînalt, Cel dintru Înălţime, Părintele Ceresc. Deci şi din acest punct de vedere dacii le erau superiori romanilor, care se închinau la idoli nenumăraţi. Aceasta explică de ce  dacii au fost atât de uşor încreştinaţi de primii apostoli care au pătruns în Dacia, printre care Sfântul Andrei şi urmaşii lui. Credinţele dacilor erau extrem de înalte şi corecte:

          ,,În limba dacică Zamolxes înseamnă ,,locaşul eliberării” sau altfel spus, cel care ,,deţine eliberarea”, o aluzie la învăţătura pe care o propovăduise odinioară, după care trupul este  o închisoare a sufletului. Moartea nefiind decât o eliberare a sufletului din închisoarea trupului, ei dispreţuiesc viaţa şi avântându-se neînfricaţi în lupte, devin de neînvins. Învăţătura este cu grijă susţinută şi propagată de preoţii lor, care se bucură de cea mai mare consideraţie. Grecii au susţinut că Zamolxes ar fi luat această învăţătură de la filozoful Pythagora, al cărui ucenic ar fi fost, dar eu cunoscându-i îndeaproape pe daci, nu pot crede acest lucru, convins fiind că învăţătura lui Zamolxe se pierde în negura vremurilor, cu mult înainte de a vieţui Pythagora. Învăţăturile acestui proroc-zeu sunt mai profunde şi mai complexe, încât aş zice mai degrabă că dacul a fost dascălul grecului”

          Ar trebui să ţinem seama foarte tare de această afirmaţie, deoarece împăratul în calitate de preot suprem la romani, este de presupus că era în temă cu toate credinţele existente pe vremea sa şi că era un bun cunoscător al filozofiilor esoterice. Deci s-ar putea ca după ce Pitagora a preluat învăţătura de la Zamolxe să fi deschis o şcoală de spiritualitate unde să transmită această ştiinţă sacră mai departe. Posibil ca Pytagora să fi fost ,,paravanul” pentru Zamolxe, pentru ca lumea greacă de atunci să accepte mai uşor şi mai firesc această învăţătură. În mod sigur viitorul va clarifica şi această problemă. Important şi demn de subliniat este însă că dacii cunoşteau foarte bine că sufletul este nemuritor şi că el se reîntoarce în Cer de unde a coborât la întrupare.

          În continuare aflăm amănunte interesante despre organizarea preoţilor în Dacia:

    ,,Clerul dacic se împarte în două tagme. Una este denumită a ,,întemeietorilor” (în scrierile greceşti, ,,ctişti”). Ei au în grijă problemele religioase, se ocupă de sacrificii, tălmăcesc poporului îndatoririle, dau învăţătură tineretului, judecă anumite pricini şi opresc de la sacrificii în unele cazuri, ceea ce constituie cea mai mare pedeapsă pentru daci. Sunt în acelaşi timp prezicători şi buni medici, fiind uimitoare mai ales cunoştinţele ce le deţin cu privire la folosirea plantelor de leac. O altă tagmă, o formează ,,cei curaţi", (denumiţi de greci ,,polişti”), un cler inferior, care îi ajută pe ,,întemeietori” în desfăşurarea atribuţiilor lor. O bună parte din acest  cler trăieşte în peşterile munţilor, unde întreaga zi meditează şi de unde se spune că sufletul lor, în viaţă încă fiind, se poate desprinde de trup şi călători temporar prin lume. De aici şi denumirea de ,,călători printre nori”.”

Acest tip de cler, ,,acei călători printre nori” ne vin nouă iarăşi la ,,fix”, deoarece pe Sarmisegetusa era Poarta Stelară şi iată că avea cine să treacă prin ea şi aceşti ,,călători” erau chiar foarte bine pregătiţi în sihăstrii şi puteau trece oricând precum o săgeată în altă dimensiune! Informaţia despre Poarta Stelară se găseşte în cartea Dacia vol. III, din Seria ,,De vorbă cu Îngereii păzitori”. Vedem mai departe despre aceşti ,,călători printre nori”:

,,Noi, în timpul războiului purtat cu dacii şi după aceea , n-am reuşit niciodată să dăm de un membru al acestui cler şi nici de locurile lor retrase şi bine ascunse din munţi, de aceea nu pot să afirm cu tărie despre această calitate a lor sau altele, decât să spun ceea ce este ştiut de toată lumea. După câte am putut afla, există la daci un Mare Preot, care deţine o putere totală şi care nu ajunge la această treaptă decât după o îndelungată şi grea învăţătură. Preoţii dacilor, ca şi ai celţilor nu îşi lasă învăţăturile în scris…”

Bineînţeles că nu i-a găsit pe preoţii daci, şi mai ales pe Marele Preot care îşi avea sediul în Sarmisegetusa şi oficia în Platoul Bucegi.  ,,Stelarii” lui la rândul lor erau risipiţi prin toată Dacia, iar la nevoie erau şi excelenţi luptători.

Iată ce cunoştinţe înalte deţineau preoţii în Dacia şi ce îi învăţau ei pe tinerii daci veniţi în templele din munţi:

,,Ei au cunoştinţe remarcabile despre cer şi stele, despre natura lucrurilor, despre natura şi atributele zeilor nemuritori, dar mai ales sunt mari tămăduitori de boli pe care le au oamenii sau animalele, cunoscând pentru aceasta o mulţime de ierburi şi alte plante bune de leac, despre al căror efect m-am putut convinge pe baza celor demonstrate de Kryton (medicul său).”

Da, aşa este, şi această înaltă cunoaştere deţinută de preoţii daci, a fost motivul pentru care Bunul Dumnezeu a hotărât ca Fiul Său, Copilul Iisus, după vârsta de trei ani să fie instruit în Dacia, după cum reiese clar din cartea Domnului Zvezdomir Marinov numită Ispita.

În această carte este înfăţişat tocmai acest episod al venirii în Dacia al lui Iosif şi Maria cu Pruncul Iisus, în timpul refugiului lor de Irod şi momentul  substituirii Copilul Iisus cu un alt copil orfan pe nume Andrei, cel care mai apoi a devenit Sfântul apostol Andrei. După dezvoltarea Lui armonioasă şi acumularea cunoştinţelor necesare, după ce preoţii daci din Marele Templu din Carpaţi i-au transmis lui Iisus toată cunoaşterea pe care ei o deţineau, prin viu grai, Domnul a plecat spre alte ţări unde erau de asemenea puternice centre de spiritualitate: Persia, India, Tibet şi Egipt. Din acest periplu al Său au rămas consemnări în documente aflate în Tibet, unde Domnul Iisus era numit ,,Sfântul Isa”. Era normal ca Domnul Iisus Christos înainte de a-şi începe misiunea Sa în Palestina, să cunoască toată învăţătura esoterică, ştiinţifică şi religioasă existentă în acel moment pe planetă. Şi începutul s-a făcut în Dacia. Din cauza acestei taine în Biblie nu prea găsim date despre copilăria Sa.

Cele ce a scris Traian despre preoţii daci şi despre Zamolxes, ar trebuie să fie o mândrie pentru actualii preoţi creştini, deoarece ei au fost continuatorii lor în timp. Iar cele se s-au scris aici despre Zamolxe trebuie să fie o mândrie naţională şi să-l reaşezăm la locul de cinste pe care îl merită în galeria marilor străbuni!

         

          21. Luptătorii daci erau impecabil organizaţi!

          Iată ce găsim în însemnările împăratului roman, referitor la luptătorii daci:

          ,,Demnă de amintit a fost excepţionala lor supunere la ordinele date de cei care îi conduceau în luptă, ce nu erau alţii decât tarabostes-i, la fel de înfocaţi şi neînfricaţi ca simplii comates-i.”    

          ,,Faţă de aceste forţe ale noastre, după cum am fost informat, Decebal urma să ne opună un număr mic de luptători, care se ridica doar la ¾ din numărul ostaşilor noştri.”

          ,,Dacii erau aşezaţi pe grupe conduse de căpeteniile lor numite tarabostes, care se aflau în primele rânduri şi nu se cruţau câtuşi de puţin în luptă. Niciodată nu mai văzusem o asemenea îndârjire a unor luptători.”

          ,,Cetele dacilor se strecurau însă pe poteci cocoţate deasupra prăpăstiilor, pe unde numai caprele de munte puteau umbla şi, pornind din locuri numai de ei cunoscute, după ce coborau de pe creste, năvăleau asupra castrelor noastre, dar mai ales asupra transporturilor care trebuiau să ne aprovizioneze.”

          ,,…îndrăzneţii atacatori care se arătau neostoiţi în cutreierarea regiunilor muntoase…”

          ,,Acţiunile armate ale dacilor au urmărit în principal atacarea vilelor aflate pe latifundiile romane (întreprinderi agricole de tip sclavagist), de unde încărcaţi cu pradă se retrăgeau cu repeziciune peste Danubiu.”

          ,,Oricât de critică ar fi fost situaţia dacilor în aceste ciocniri cu romanii, nu uitau şi nu ezitau niciodată să ia în retragerea lor pe toţi tovarăşii lor răniţi şi chiar pe cei morţi în lupte.”

          ,,Concomitent dacii au atacat castrele de la Danubiu punând în mare dificultate garnizoanele acestora… Devenise evident că prin aceste acţiuni dacii urmăreau dezorganizarea sistemului nostru de apărare pe acest fluviu…”

          ,,…i-am înţeles că tot ce se petrecuse în Moesia nu erau simple expediţii de pradă, ci acţiuni duse organizat după planuri bine chibzuite conform cărora eu şi trupele mele urmam să fim prinşi într-un cerc şi izolaţi de Roma.”

          ,,…(planurile lui Decebal) care intenţionează să determine tocmai retragerea noastră din Dacia şi să se mute teatrul de război în propriile noastre ţinuturi.”

          ,,…iscoadele inamice (adică dacii!) mişunau pretutindeni, iar noi doream ca deplasarea noastră să înşele vigilenţa inamicului.”

          Bravo lor! Înseamnă că ţara dacilor avea şi un ,,S.R.I.” foarte isteţ, activ şi eficient.

          ,,După ce lupta s-a sfârşit am fost informat că alături de daci şi sarmaţi trecuseră Danubiul în provincia Sciţia Minor (Dobrogea) şi burii, un popor germanic aflat în alianţă cu dacii, care se grăbeau să pătrundă în Moesia. Devenea din ce în ce mai evident că regele Decebal urzise cu multă iscusinţă un plan vast de luptă împotriva romanilor.”

          Dacă însuşi împăratul face această afirmaţie, a existenţei unui plan iscusit de luptă, înseamnă că dacii erau deosebit de buni strategi şi că aveau o minte luminată şi o gândire sprintenă…

          ,,Am constatat că dacii care luaseră parte la luptă erau o parte din regiunea cuprinsă de munţi şi fluviul Tyras (între Carpaţi şi Nistru), cunoscuţi sub numele de costroboci, iar altă parte din regiunile depărtate din miazănoapte ale Daciei. Costrobocii luptau cu un fel de arme  asemănătoare spadelor curbate ale dacilor (vestitele ,,sice”), dar prelungite cu o prăjină (de fapt erau coase legate aşa că aveau forma unei suliţe, metodă rapidă de înarmare folosită şi de ostaşii ţărani ai lui Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare) şi nu aveau scuturi. Dacii nordici, despre care aflasem că se numeau carpi, se foloseau de o sabie sarmată pe care o ţineau cu ambele mâini. Se luptau goi până la brâu, întrucât nu erau obişnuiţi cu blândeţea iernilor de la noi, de necomparat cu iernile Scytice. Sarmaţii, caracterizaţi printr-un păr bogat, purtau un fel de mantie lungă (suman) deschisă în faţă, în timp ce burii, asemenea dacilor nordici, luptau goi până la brâu cu un fel de pânză înfăşurată în jurul gâtului, iar părul capului înnodat la tâmplă. Armele lor erau un scut, o lance şi o spadă dreaptă.”

          ,,…ca de obicei dacii s-au luptat cu îndârjire şi răniţii lor care nu mai puteau lupta, preferau moartea prin sinucidere, decât captivitatea romană.”

          ,,…primisem din nou o ştire plină de îngrijorare care mă anunţa că regele Decebal începuse o puternică ofensivă în Colonia Dacica, producându-ne importante pierderi.”

          ,,O dată cu venirea primăverii dacii au reluat atacurile, cu aceiaşi vigoare arătată în toamna şi vara trecută. Erau de scurtă durată, dar se repetau des şi în punctele cele mai diverse. Prin desfăşurarea lor neaşteptată, provocau pierderi serioase în rândurile noastre.”

          După cum vedem armele dacilor erau destul de simple, dar extrem de eficiente: calul, sabia, arcul cu săgeţi, praştia, copacii, crestele munţilor şi… isteţimea!

          22. Romanii făceau poduri de piatră, iar dacii poduri de …piele!

          Orice s-ar spune, geniul dac a întrecut orice altă imaginaţie posibilă, în materie de luptă, strategie şi apărare. Cred că arma numită geniu şi Oştirile române ar trebui să studieze cu atenţie mare de tot aceste scrieri:

          ,,Fusesem informat că undeva între Troesmis şi Arubium (Turcoaia şi Măcin), prin bălţile şi mlaştinile  cuprinse între braţele despletite ale Danubiului, dacii au improvizat un uriaş pod alcătuit în cea mai mare parte din piei de bou, care puteau fi cu uşurinţă întinse sau strânse după voie.”

          Nu numai că dacii îşi făcuseră pod din piei de bouri, dar se pare că era un pod şi mare şi foarte eficient, deoarece burii şi cu sarmaţii s-au întâlnit în acest loc cu dacii la retragerea din Moesia, şi cu toţii au trecut pe aici Dunărea, fiind singurul loc posibil:

          ,,…atât restul dacilor, cât şi sarmaţii se retrăgeau grabnic din Moesia şi se îndreptau spre Scyţia Minor, acesta fiind unicul loc pe unde sperau să reuşească trecerea Danubiului spre ţinuturile lor… bănuiam că spre acest pod se îndreptau, fiind unicul mijloc de a trece apele fluviului în acest anotimp, aşa cum am mai arătat. Ne-am grăbit cât am putut de mult şi când am aflat că burii se întâlniseră cu dacii şi sarmaţii,…”

          Deci iată că pe acest pod au trecut câteva mii de călăreţi şi el a făcut faţă cu brio. A asigurat retragerea trupelor aliate lui Decebal pe teritoriul Dobrogei. Şi pe deasupra era un pod mobil, demontabil, că dacă-l ridicai duşmanul rămânea neputincios pe celălalt mal. Trebuie să recunoaştem că nimeni nu şi-ar fi închipuit aşa ceva şi că aici geniul dac şi-a spus din plin cuvântul. Şi cum să nu ne crească nouă sufletul de bucurie, văzând ce strămoşi capabili am avut? Adică pe daci!

          23. Marele secret al dacilor invincibili era… disciplina!

          După cum vedem la tot pasul prin jurnalul de război al lui Traian, luptele cu dacii erau extrem de grele şi disperate în ce îi priveşte pe ei, atât din cauza ţinutului, cât şi a vitejiei acestor minunaţi luptători daci. Dar ,,asul din mânecă” al dacilor era o tărie care le venea dintr-o disciplină de obşte şi o disciplină militară ieşite din comun, pe care romanii au admirat-o iar Traian a consemnat-o:

          ,,Cele mai mari griji în purtarea acestui război le puneau regiunile muntoase, căci Dacia în foarte largă măsură este alcătuită din munţi înalţi şi puternic împăduriţi.”

          ,,Luptele s-au purtat îndelung şi din greu pentru că dacii nu dădeau înapoi, iar munţii adăpostul lor de predilecţie erau puternic întăriţi cu ziduri.”

          ,,Într-adevăr, numai printr-o înţeleaptă organizare, disciplină riguroasă şi în primul rând prin respectarea ierarhiei, au putut aceştia să conducă turme imense, de mii de capete în peregrinarea lor periodică. Acesta era secretul respectului pe care îl aveau faţă de conducători şi al supunerii întocmai la ordinele primite.”

          Era şi normal ca împăratul să consemneze aşa ceva, deoarece soldaţii lui nu erau deloc aşa. Oricât s-a străduit el să insufle în ei patriotismul şi măreţia Romei, numai nu reuşise după cum am văzut mai sus, şi era nevoit să-i cumpere mereu cu mari sume de bani. Iată şi altă apreciere admirativă a împăratului la adresa dacilor:

          ,,De admirat la acest popor sunt aceia care i-au condus în luptă, atât pentru felul cum au reuşit să se facă ascultaţi de oştenii aflaţi sub comanda lor, cât şi pentru felul iscusit în care au ştiut să folosească cele mai izbutite manevre de luptă. Din cele ce îmi relatase Dyon Chrysostomul ştiam, iar acum mă convingeam personal că această nemaipomenită disciplină, dacii o dobândiseră de generaţii prin însăşi ocupaţia lor.”

           Invidios pe Decebal, pe care oştenii lui şi întreaga populaţie din Dacia îl iubeau atât de mult şi îl ascultau, Traian s-a gândit şi el să facă ceva ca să fie iubit de soldaţii lui şi atunci s-a gândit să-şi cultive cultul propriei personalităţi în rândul acestora:

          ,,Am considerat că în inima şi mintea ostaşilor trebuie să se afle permanent chipul împăratului lor şi că orice îmbărbătare, cât de mică, contribuie în mare măsură la menţinerea unor eforturi susţinute, aşa cum cereau privaţiunile războiului, şi că în mintea ostaşilor trebuie să se imprime imaginea împăratului lor, Traian, ca fiind permanent alături de ei şi veghind la bunul mers al războiului.”

          Astfel el avea oamenii lui, care se ocupau numai cu ridicarea moralului soldaţilor, care după atâta război în Dacia, sătui de tot şi de toate, loviţi de lehamite şi nu mai vroiau decât să se întoarcă la Roma. Aceştia ,,animatori” aveau grijă ca Traian să fie cât mai bine văzut şi iubit, iar Traian el însuşi a început să facă anumite activităţi şi să fie mereu între soldaţi. Cu toate aceste strădanii, succesul lui a fost îndoielnic şi el avea mereu o întrebare: Cum de acest rege dac, era atât de iubit şi ascultat, ordinele lui cunoscute şi atât de eficient şi prompt îndeplinite până la hotarele ţării lui, când el era mereu nevăzut? Aceasta a fost întotdeauna marea lui dilemă! Niciodată nu a reuşit să înţeleagă pe deplin marele secret al dacilor.

          Dar împăratul acesta, care se lovea de un popor atât de viteaz, îşi aroga lui aceste merite, ascunzând slăbiciunea armatelor lui, în  fraze întoarse cu dibăcie, astfel încât poporul roman, care asculta acest raport al luptelor sale, să vadă cât este el de merituos, glorificându-se pe el şi armata lui:

          ,,Toate acestea însă sporesc mai mult gloria poporului roman, care a izbutit să învingă un asemenea neam.”

          Adevărul este că romanii nu au cucerit Dacia în primul război, că nu au adus nimic bun şi nimic nou aici. Deci el nu are cu ce se mândri, că niciodată luptătorii lui nu au fost mai buni decât cei dacii, după cum s-a văzut mai sus şi se va vedea şi mai departe. De n-ar fi fost acel grec nenorocit care l-a trădat pe Decebal şi dacă regele dac ar fi avut o armată măcar cât a lui Traian, în mod sigur că i-ar fi alungat pe romani din Dacia şi în al doilea război şi poate că ar fi ocupat el Roma, ca să le dea o lecţie de pomină. Dar nici atunci şi nici acum în vocaţia şi destinul neamului nostru, nu a fost şi nu este de a domina pe alţii şi nici de a cuceri şi a subjuga alte popoare.

          Înţelegând corect lucrurile şi adevărul istoric, cu atât mai mult şi mai înalte sunt meritele înaintaşilor noştri daci, care s-au apărat necontenit şi cu atât sunt mai de condamnat aceşti cotropitori la care ne închinăm noi astăzi şi-i slăvim în fel şi chip prin imnuri. 

          Privind acest trecut glorios al neamului nostru, ne întrebăm cum de este posibil azi să ne supunem noi, urmaşii dacilor, fără nici o împotrivire, unor stăpâniri străine şi să punem armata ţării sub comanda altora? Câtă lipsă de demnitate să devii supus la cheremul altora străini şi să-ţi pierzi suveranitatea naţională. Oare unde sunt dacii de altă dată şi vitejia lor? Oare unde este tăria şi înţelepciunea conducătorilor de altă dată? Noi astăzi vedem numai servilism şi spinări plecate în faţa străinătăţii, dat fuga prin cancelarii străine după indicaţii şi aprobări şi mai ales, cel mai grav lucru, vedem în România fluturând nestânjenite tot felul de steaguri străine, aşezate prin cabinetele conducătorilor statali.

          Nu cred că se poate spune că naţiunea noastră de astăzi preţuieşte pe străbuni noştri de altădată, dacă cerşeşte unei Europe în decadenţă spirituală, favoruri economice şi politice, în genunchi şi acceptând de bunăvoie un jug străin. Populaţiei de rând nimeni nu i-a spus ce presupune de fapt aşa zisa noastră integrare europeană şi că de fapt noi ne îndreptăm încet şi sigur spre un dezastru economic şi financiar, în care poporului îi sunt luate toate drepturile. Ei ne vor pe noi deoarece vom fi cea mai mare piaţă de desfacere din Europa şi astfel ei vor avea unde să-şi vândă produsele lor. Acelea sunt pline de chimicale şi nu au nici un gust, fiindcă oricine ştie că ale noastre sunt mult mai bune decât ale lor.  Acesta este adevărul!

          După 40 de ani de comunism vor urma probabil, dacă nu ne trezim la timp, alţi ani nenumăraţi de servilism, politic, economic şi militar, nu la romani, nu la turci, nu la nemţi, nu la ruşi, ci la… buşi! Să de-a Dumnezeu să ne trezim la timp!

          24. Traian avea ,,turnători”, iar Decebal avea viteji!

          Pentru a se asigura că-i va putea stăpâni pe daci, Traian a căutat să se informeze despre viaţa şi organizarea Statului Dac şi pentru aceasta şi-a ales un spion şi un trădător pe care i-a infiltrat în Dacia, aceştia ajungând chiar la curtea lui Decebal.  Aceştia au fost bitynul Dyon Chrisostomul şi grecul Bicilius, fie-le memoria de tristă amintire! Pe aceştia Decebal îi primise ca oaspeţi în ţara sa şi la curtea sa şi îi tratase cu prietenie. Şi ei cu ce l-au răsplătit? Cu trădarea cea mai josnică! Atunci, să nu ai un serviciu de informaţii puternic în ţara ta, care să ţină la distanţă astfel de indivizi nepoftiţi, şi acum ca şi atunci?

          O vorbă la români zice că: lupul îşi schimbă părul dar năravul ba şi la înţelepciunea aceasta populară trebuie luat aminte, căci străbunii noştri vorbeau puţin şi în înţelesuri profunde.

          Că Dyon Chrisostomos era spion în favoarea Romei reiese clar din scrierile lui Traian care iată ce consemnează:

          ,,Soldaţii nu ştiau că în posesia mea se aflau informaţii amănunţite, migăloase, pe care mi le-au transmis Dyon Chrisostomul, retorul din Asia, cu care mă împrietenisem la Roma încă înainte de a fi adoptat de divinul meu părinte Nerva. Mulţumită acestor informaţii eu nu păşeam în Dacia ca într-un loc complet necunoscut…”

          Această prietenie, după ce Traian ajunge împărat este  ridicată la rang înalt, astfel încât Dyonul acesta devine ,,creierul secret” al lui Traian, fiind cel care dădea sfaturi la tot pasul:

          ,,Discuţiile purtate la Roma cu Dyon mi-au sugerat acest drum…”

          ,,După câte ştiam de la Dyon Chrisostomul, pe valea râului în faţa căruia ne aflam…”

          ,,…aşa cum îmi spusese Dyon…”

          ,,un rol deosebit în informarea noastră l-a jucat grecul Bicilis, aflat la curtea lui Decebal şi ajuns aici ca tovarăş de drum al lui Dyon Chrysostomos…”

          Ceea ce Traian arată clar, că acest Dyon era un spion al lui, unii istoricii de-ai noştri consideră a fi un bătrânel de treabă, care se plimba total nevinovat prin Dacia şi care a scris şi el acolo nişte lucruri:

          ,,Printre puţinele mărturii relative la istoria       geto-dacilor rămase de la autori antici, un loc aparte, prin valoarea deosebită, îl au cele relatate de Dio Chrisostomus.”

          Domnule istoric român, care ai scris acestea de mai sus, de ce este de valoare deosebită acest trădător al neamului nostru? Iar mai jos în articolul respectivului istoric vedem iar:

          ,,Şi bătrânul Dio, care apreciază atât de frumos lupta strămoşilor noştri, îi va părăsi pe vitejii daci fără însă a-i uita vreodată… Spre sfârşitul vieţii, cu înţelepciunea şi dragostea faţă de toţi oamenii, el va scrie…”

          Într-adevăr, frumos i-a apreciat pe străbuni, ,,bătrânul” şi ,,înţeleptul” Dyo, care de fapt avea memoria foarte scurtă, de vreme ce uitase atât de repede cât de bine fusese tratat la curtea regelui dac şi  a trădat tot ceea ce a aflat aici.    

          Acest Dyo Chrisostom, spion şi trădător, este citat de asemenea cu multă convingere în cărţile noastre de istorie admirativ:

          ,,Dacă adăugăm la toate acestea, datele transmise de un călător al vremii prin spaţiul dacic, Dion Chrisostomos, întregim imaginea vieţii spirituale şi materiale coordonată de conducătorul statului dac.”

          După cum vedem acele scrieri ale lui Dyon au fost studiate de istoricii români, dar au uitat să spună că moşuleţul acesta aparent paşnic, era sfătuitorul de taină al lui Traian, care i-a arătat acestuia cum să procedeze în timpul războiului cu dacii. Noroc totuşi că acest adevăr iese la lumină tocmai din scrierile împăratului. 

          25. Cum au pus dacii lupul paznic la oi?

          Mărturia traiană zice:

          ,,În timpul luptelor dacii îl urmau pe acela care purta stindardul lor sub forma pieli unui lup, înfiptă    într-o prăjină. Ca semn de izbândă împotriva acestui animal hrăpăreţ, care le era cel mai înverşunat duşman în ocupaţia lor de oieri, au făcut din acesta stindardul ce trebuia să ducă la victorie.”

          Da, toate documentele istorice scrise şi nescrise confirmă aceasta.

          Bineînţeles că ciobanii daci, aceşti vajnici ai munţilor nu puteau rămâne indiferenţi în faţa haitelor de lupi care le prădau stânele şi le provocau atâtea pagube. Când îi prindeau…îi transformau în stindarde! Pielea animalului cu cap cu tot era pusă într-adevăr într-un par şi apoi acesta era înfipt în pământ la o oarecare distanţă de stână. Alte haite de lupi care încercau să se apropie de stână, nu mai îndrăzneau să atace, văzând imaginea îngrozitoare a precedesorului lor, şi se retrăgeau spre alte locuri. Şi uite aşa până la urmă dacii, în isteţimea lor au reuşit să pună lupii… paznici la oi! Sub formă de stindard! Ceea ce, trebuie să recunoaştem că nu e puţin lucru şi că numai o minte foarte inteligentă şi iscoditoare ar fi putut gândi aşa ceva.

          De la destinaţia de ,,paznic” al casei, al stânii, sau al cetăţii, nu a mai fost decât un pas până la adoptarea ,,lupului” ca stindard de luptă, care probabil că trebuia să înspăimânte pe duşman cu înfăţişarea lui fioroasă şi dacă mai şi şuiera după cum se spune, în mod sigur îi băga în sperieţi pe aceia.

          Pe de altă parte, aşa cum lupul acesta le păzea stâna, tot aşa era destinat şi trebuia să păzească şi ceata care pornea la luptă. Când lupii atacă, între ei este unul mai puternic, care este urmat de ceilalţi. Tot aşa dacul acela care purta stindardul cu lupul, era urmat de ceilalţi. Prăjina cu lupul sau ,,lupul cu prăjină” made în Dacia, marca întotdeauna unde se afla conducătorul cetei respective în timpul luptei, pe care coastă de deal sau în care vale se afla şi astfel ceilalţi luptători daci ştiau exact în orice moment ce urmau să facă şi încotro trebuiau să-l urmeze. Stindardul acesta era folosit şi la semnalizarea intenţiilor strategice în timpul luptelor de către conducător.

          Legendele din neamul nostru care vorbesc de lupul alb din Carpaţi sunt foarte adevărate. Dacii aceştia simplii ştiau să facă armă de luptă sau de apărare din orice, geniul lui ancestral fiind extraordinar. Atunci cum putem noi azi crede despre ei, că erau nişte barbari sălbatici şi necivilizaţi, care aveau nevoie de alţii  să-i înveţe cum să-şi trăiască viaţa şi ce să facă?

          Pe frontispiciul cetăţii Sarmisegetusa,  era săpat în piatră un soare, un spic şi două stindarde cu lup. Lupii din această stemă aveau funcţie protectoare de paznici ai cetăţii.

          Aceste stindarde au fost abandonate numai în momentul în care tinerii lupi au început să fie dresaţi, au fost domesticiţi  devenind ajutoare ale oierilor. 

          Iată cât de eficace gândeau şi acţionau dacii şi în ce mare simplitate stătea puterea lor.   

         

          26. Dacii făceau negoţ înfloritor pe Mureş!

          Tot plimbându-se Traian de la un castru la altul, îşi făcea planuri şi vise de preamărire, dar realitatea îl aducea mereu cu picioarele pe pământ. El nu contenea să se mire de acest popor deosebit al dacilor, şi de cât de inteligent şi harnic era şi care mereu îl surprindea cu ceva:

          ,,Am ajuns…până la fluviul Maris (Mureş). Pe acest fluviu se desfăşura, din primăvară până în toamnă, o navigaţie intensă, pe care noi o opriserăm acum. Acest lucru i-a stânjenit mult pe daci, întrucât pe fluviu, în luntri şi pe plute, coborau până la Partiscum, pe Tisia (Tisa), lemne, lână, piei şi mai ales sarea atât de cerută de lumea oierilor. Navigaţia intensă mi-a arătat importanţa pe care o avea fluviul pentru comunicaţiile din interiorul Daciei şi m-am hotărât să ţin seama de aceasta pe viitor.”

          După cum vedem renumiţii plutaşii de pe Bistriţa aveau pereche pe renumiţii plutaşi şi corăbieri de pe Mureş! Şi era o navigaţie intensă, ceea ce denotă că aveau şi ce transporta. Iar împăratul, care era un foarte bun cârmaci şi conducea şi el corăbii, deci era priceput în ale navigaţiei, observă ceva ce istoricii nu au luat în seamă până acum: principalul sistem de comunicaţii al dacilor era… pe apă! Ţinând cont că pe vremea acea pădurile erau foarte dese şi sălbatice, era normal că turmele erau duse pe jos, călăuzite spre locul de iernare, dar mărfurile erau încărcate pe plute şi rapid trimise pe apă. La fel se proceda cu multe alte mărfuri, printre care cel mai important era lemnul, atât de necesar dincolo de Tisa, unde aflăm că erau numai păşuni şi nu se găsea lemn. Convoaiele de mărfuri pe ape, erau mai sigure şi la adăpost de eventualii atacatori şi transportul mai ieftin şi mai rapid. Pe malurile acestor ape se formaseră nenumărate aşezări care beneficiau de pe urma acestui mod de transport şi contribuiau la un comerţ prosper şi înfloritor:

          ,,…pe valea râului în faţa căruia ne aflăm există nenumărate aşezări dacice, a căror existenţă se baza pe creşterea turmelor de oi.”

          Deci aici avem dovezi grăitoare că pe toate râurile interioare şi pe Dunăre, dacii erau navigatori iscusiţi şi mai ales, că aveau ce transporta.

          Cum le-ar sta românilor din ziua de azi să se plimbe de la o localitate la alta cu şalupele şi să nu mai plătească taxă de drum sau de autobuz şi să-şi transporte în voie lemnele de foc de exemplu? Şi nici benzina nu i-ar mai costa. Tocmai s-a anunţat zilele trecute la televizor, că un gorjean a inventat motorul care merge cu apă, iar un altul de nu ştiu unde a văzut că tractorul lui merge cu ulei de floarea soarelui şi că singurul inconvenient este că miroase a plăcinte. Deci românii şi azi sunt descurcăreţi foc, fiindcă văzând ei cum creşte preţul la petrol, la pompa din sat, s-au gândit la alternative. Şi când au văzut că merge şmecheria cu uleiul de floarea soarelui, bineînţeles că s-a molipsit tot satul şi satele vecine de nu mai vezi tractoare, ARO-uri şi alte Dacii, decât numai pe ulei. Ce s-au gândit ei? Nu mai bine semănăm un hectar de floarea soarelui şi ne ,,stoarcem” ,,benzina” pe un an de zile? Şi se pare că au avut dreptate, deoarece primul efect după anunţarea acestei ştiri pe postul de televiziune, a fost că a doua zi Rompetrol-ul a anunţat ieftinirea benzinei. Deci după cum vedem din nou, Dumnezeu i-a luminat pe ţăranii aceştia, iar geniul poporului român, urmaş al dacilor străbuni este inepuizabil.

          O singură întrebare ne punem: oare de ce România actuală nu s-a orientat spre reluarea acestor căi de transport ieftine pe ape, care nici gropi nu au şi nici pinioane nu strică?

          Noi români avem strămoşi geniali, şi până la sfârşitul cărţii numai asta o să spunem, care strămoşi aveau o gândire profundă şi o minte iscusită. Noi trebuie să ieşim din acele idei de barbarie şi sălbăticie, pe care le-au aruncat alţii asupra noastră, să ieşim din aceste clişee nefaste şi false care au fost fabricate la adresa noastră şi cu care au fost etichetaţi strămoşii noştri.

          Trebuie să încetăm să ne mai considerăm cetăţeni de mâna a doua, buni numai de a fi servitorii altora, de a face numai plecăciuni şi de a sta cu mâna întinsă cerşind ,,Europei” ceea ce nu ne trebuie sau ceea ce avem mai bun la noi acasă. Până când nu ne vom reconsidera atitudinea faţă de noi înşine şi până când nu vom restabili adevărul istoric atât de evident, până atunci alţii nu ne vor trata altfel.

          Acest document al lui Traian, are meritul că printre rândurile scrise de un conducător militar, se regăsesc redate multe aspecte ale vieţii sociale din Dacia de atunci şi multe informaţii corecte şi bine cunoscute în toată lumea antică. Acest jurnal de campanie a fost consemnat corect în ce priveşte zona informaţiilor geografice, organizării sociale şi statale, a bogăţiilor şi a obiceiurilor dacilor, deoarece au fost gândite ca note de informare pentru următorii împăraţi care ar fi venit în Dacia. Aceia trebuiau să aibă la îndemână informaţii corecte despre aceste locuri şi obiceiurileoamenilor.

          Aici în Dacia locurile şi relieful erau sălbatice şi inospitaliere pentru romani, clima deosebit de aspră, dar oamenii de aici erau frumoşi, puternici, curajoşi, viteji şi deosebit de inteligenţi, după cum arată toate izvoarele istorice şi imaginile de pe columnă.

          Bine spune domnul Simion Lugojan în această carte, tot ce au spus romanii şi toate imaginile de pe columnă trebuie dezbrăcate de aura de învingători pe care ei şi-au arogat-o. Atunci vom vedea un adevăr istoric surprinzător şi vom avea la îndemână argumente istorice imbatabile, în favoarea noastră, care de aproape două mii de ani… există! Ele acoperă toată aria istorică unde se credea până acum… că nu există! Credem că este momentul ca argumentele să iasă la suprafaţă şi să fie cât mai cunoscute de către toată lumea. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

          27. Dacii aveau şi scrieri şi alfabet propriu!

          De ce nu au scris dacii şi de ce nu ne-au rămas de la ei mai multe documente scrise? Nu ştiau ei scrie, nu aveau ei alfabet?

          Ba da, aveau şi alfabet şi şcoli şi scrieri! Şi mai deţineau şi o mare înţelepciune! Dar fiind mereu în bătaia vremurilor, se fereau ca aceste cunoştinţe deosebite ale lor să cadă în mâna duşmanilor, aşa că au scris foarte puţin. Multe cunoştinţe le-au încifrat altfel, în tăcere şi taina lor nu se descoperă decât printr-un limbaj al imaginilor, vizual. Altele le-au ascuns în cântece sau în poveşti, deoarece nimeni nu s-ar fi gândit să le caute tocmai acolo. Dacii când mureau se îngropau modest, fără monumente măreţe şi inscripţii funerare cum făceau romanii. Ei aveau un cult deosebit pentru Dumnezeu căruia îi spuneau Cel Preaînalt, dar credinţa o transmiteau prin viu grai. Aşa se face că dacii nu au lăsat multe înscrisuri.

          Cunoştinţele lor le transmiteau celor atent selectaţi să le preia prin viu grai şi de aceea era la ei la mare cinste puterea cuvântului viu. Limba dacilor fiind în totalitate limba primordială, era o limbă foarte puternică, care permitea orice tip de comunicare cu mare acurateţe, în orice domeniu. Şcoala se învăţa mai ales în templele din munţi şi predarea intra în atribuţiile preoţilor.

          Iată ce zice chiar Traian despre toate  aceasta:

          ,,Preoţii dacilor, ca şi ai celţilor, nu-şi lasă învăţătura în scris, ci le predau numai prin memorare în versuri a celor ce trebuie învăţate sau cântând, pentru că asemenea învăţături, după credinţa lor, nu se cade să fie încredinţate scrisului, atât pentru a nu se răspândi în popor, cât şi pentru a nu slăbi memoria celor care şi le însuşesc. Preoţii dacilor cunosc totuşi scrisul pe care îl folosesc, ca şi pătura sarabilor, pentru treburi curente şi profane, scriind cu un alfabet asemănător  celui grecesc. Cunosc însă şi alfabetul nostru, pe care-l utilizează uneori în scopurile arătate mai înainte. Nu cunosc papirusul şi nici pergamentul, ci scriu cele de cuviinţă pe foiţe subţiri decojite din scoarţa mesteacănului.”

          Există expresii populare în ziua de azi, care fac trimitere la redarea cunoştinţelor prin ,,cântat”. Uneori profesorul scoate elevul la tablă şi îi spune: no, cântă! Elevul care ştie lecţia pe de rost începe şi o turuie. Este un exemplu de păstrare în conştiinţa naţională ca pe o reminiscenţă a deprinderilor practicate de demult: a ,,cânta” cunoştinţele. Şi mai sunt şi altele, cum ar fi de exemplu liturghia ortodoxă, care se cântă de la început până la sfârşit…

          În zona cetăţii Sarmisegetuza creşte într-adevăr acest mesteacăn de care se spune aici. El creşte pe culmile înalte şi de pe trunchiul lui exfoliază coaja albă în foiţe fine, numai bune de scris pe ele mesaje, fiind rezistente şi la apă şi la alte intemperii. Cei care au vizitat zona cetăţii pot confirma acest lucru.

          Toţi cei care s-au ocupat cu studierea inscripţiilor dacice au observat oarecare asemănare a alfabetului dac cu cel grecesc. Pentru explicarea acestei asemănări sunt posibile două variante: ori cele două alfabete au aceiaşi sursă grafică şi să se fi diferenţiat pe parcurs ori alfabetul grec să provină din cel dac!

          Din rândurile de mai sus vedem că Traian nu se aştepta să găsească aici o populaţie atât de instruită şi nici atât de avansată ca civilizaţie. Deoarece dacii aveau toată cunoaşterea transmisă prin viu grai şi ascunsă în basme, poveşti, snoave, ghicitori, cântece, doine, obiceiuri, tradiţii, oamenii le-au purtat firesc din generaţie în generaţie şi astfel ne-au adus-o nouă celor de azi. Dacă cercetăm folclorul românesc autentic, el este cel mai mare rezervor de înţelepciune dacă, iar limba română populară păstrează în ea vechea limbă a dacilor, a graiului viu. Cu cât suntem mai aproape de folclor, de tradiţii, de portul şi obiceiul popular, cu atât suntem mai aproape de strămoşii noştri traco-geto-daci. Cu cât suntem mai departe de ele, cu atât suntem mai departe de rădăcinile noastre ancestrale pe care ar trebui să le avem bine înfipte fiecare dintre noi în pământurile străbune d`aci!

          Deci, dacă nici alfabet şi nici scriere nu ne-au adus aceşti romani, deoarece poporul dac le avea, după cum nu ne-au adus multe altele după cum s-a văzut mai sus, atunci ce ne-au adus în afară de jaf?  Şi atunci, în ce a constat latinizarea şi romanizarea mult trâmbiţată? Ce mai rămâne din acest eşafodaj de ipoteze total greşite? Cum au fost romanizate câteva milioane bune de     traco-geto-daci trăitori pe aceste meleaguri, milioane bune nu glumă, care au fost foarte puţin în contact cu aceşti soldaţi romani al căror nivel de cultură era îndoielnic, ei fiind mai mult nişte brute bune de război, decât nişte profesori, şi care în mod sigur nu ştiau nici să scrie şi nici să citească? După cum vedem din mărturii, conducătorii dacilor cunoşteau şi alfabetul lor dac, dar şi pe cel latin aşa că nu putem spune că a fost nevoie să înveţe ceva nou pentru a se înţelege cu cotropitorul, deoarece la venirea romanilor toate acestea ei le cunoşteau. Atunci ce cunoaştere au transferat aceşti romani spre daci? În ce a constat acest proces?

          Din faptul că un ocupant staţionează vremelnic pe teritoriul tău, nu decurge faptul că el îţi schimbă automat toată limba ta şi obiceiurile tale de viaţă şi nici nu înseamnă că el te învaţă ceva bun, dar înseamnă sigur că te jefuieşte şi te asupreşte. Puţinii nobili romani care     s-au aventurat prin Dacia, mai mult din obligaţie pentru a menţine administraţia romană, decât de bună voie, nu i-au putut influenţa în nici un fel pe daci. Romanii veniţi aici au păţit ca şi poetul roman Ovidiu, care după mai mulţi ani de stat în Dobrogea, ajunsese să scrie, să gândească şi să compună poezii în limba geţilor, care chiar îl ascultau ce zice când le recita câte un poem de-al lui, deoarece el nu avea cu cine vorbi în limba lui romană. Ca să nu-şi uite limba lui de tot, cât a stat în Dobrogea el a compus mai multe opere pe care le-a trimis tocmai la Roma, deoarece aici în Dacia nu avea cine i le citi. Cazul lui Ovidiu a fost grăitor, el a fost un roman getizat sau dacizat, care ajunsese să devină un ,,barbar” deştept din Dacia. Cine nu crede, să-i citească opera pe care a scris-o la Pontul Euxin.

          Cum puteau romanii să-i înveţe pe daci ceea ce dacii deja ştiau şi practicau de mii de ani?

          Aceste răspunsuri istoricii de azi au datoria să le dea şi să arate adevărul. Este momentul să renunţăm la acest Traian cotropitor, să nu-l mai ridicăm atâta în slăvi şi peste tot pe unde are o statuie de-a lui să o înlocuim cu o statuie a unui luptător dac. Acesta este primul pas spre normalitate!

          Nu pe mareşalul Antonescu trebuia să-l ,,exilăm” noi din viaţa publică şi din istoria noastră naţională, deoarece el a fost un mare patriot român, ci pe acest Traian, care a făcut atât de mult rău Daciei şi care a fost un cotropitor viclean şi fără scrupule, care a adus corupţie şi cotropire în Dacia şi nimic altceva. Să ne amintim cât de coruptă era societatea romană pe vremea aceea, lucru consemnat în documentele antichităţii.

          Şi mai trebuie să dărâmăm nişte idoli de pe teritoriul României sau cel puţin să-i luăm şi să-i ducem în muzee: lupoaica cu puii, adică cu Romulus şi Remus, întemeietorii Romei şi care au ,,aterizat” la noi odată cu romanii. De ce trebuie noi să ne închinăm la întemeietorii Romei şi să-i cinstim? De ce nu ne închinăm noi la întemeietorii noştri şi pe ei să-i cinstim? De ce nu pe un Burebista?

          Ştie vre-un român cine au fost întemeietorii Daciei? Nu prea! Şi nici istoricii nu prea spun. De ce nu se fac cercetări în zona aceasta şi de ce să nu avem şi noi întemeietorii noştri? De ce să-i slăvim noi pe ai altora? Pentru cât rău ne-au făcut urmaşii lor, care ne-au jefuit, prădat şi umilit? Pentru ce să-i respectăm noi şi să ţinem noi aceste monumente în mijlocul Clujului la loc de cinste, sau în alte oraşe? Cam care ar fi argumentele morale?

          Toate acestea sunt însemnele unor ocupanţi străini, de care noi am scăpat demult şi nu mai avem nevoie de ele să le tot cinstim şi să le tot slăvim. Aşa cum statuile lui Lenin şi ale altor cotropitori au fost date jos, aşa este cazul să se dea şi acestea ale romanilor de urgenţă.

          Este momentul ca acei bărbaţi viteji ai Daciei, mari conducători ai neamului, care au fost mulţi şi cu mari merite să fie puşi în locul lor. Ar fi cazul să se facă această curăţenie generală în ţară, de  aceste simboluri străine şi de dominare, care ne-au rămas moştenire  dintr-un trecut istoric insuficient cunoscut şi incorect apreciat. Trebuie să bată vântul libertăţii autentice...

         

          28. Romanii nu i-au putut învinge pe …ciobani daci!         

          Întrucât ciobanii daci aveau turme foarte mari de oi, de ordinul multor mii după cum s-a văzut, ei făceau transhumanţă, deplasându-se mereu de la câmpie la munte şi invers. Ei se plimbau pe căile lor tradiţionale de mii de ani şi nu participau la război oficial. În realitate, ei care se mişcau liberi prin provincii, duceau şi aduceau veşti oficiale şi secrete de peste tot şi le duceau peste tot. Ei erau aceia care îi susţineau peste tot pe luptătorii daci, cu tot ce aveau nevoie, inclusiv cu provizii de hrană. La nevoie deveneau ad-hoc cei mai viteji luptători, dotaţi cu o forţă, o rezistenţă şi o agilitate deosebită, fiind caractere puternice şi neînfricate. Aceşti oieri erau de fapt ,,armata mobilă” a regelui dac!

          După mult timp, Traian s-a sesizat de acest ajutor nepreţuit şi permanent pe care localnicii şi ciobanii îl dădeau luptătorilor daci, şi a mutat strategic războiul care era direcţionat pe lupta directă cu soldaţii lui Decebal, pe lupta directă cu …ciobanii lui Decebal!

          ,,Trebuia cu orice preţ să închidem deplasarea oierilor cu turmele lor din locurile de iernat…”

          Dar iată în ce termeni deosebiţi şi admirativi sunt descrişi aceşti ciobani:

          ,,Blocada astfel instituită speram să dea roadele aşteptate pentru că, dacii cum am mai spus, trăiesc de pe urma turmelor. Acestea le dau hrana, fie prin lapte fie prin carnea mult apreciată, în special cea a mieilor, după cum le mai dau lâna, pe care femeile o lucrează sub formă de îmbrăcăminte sau alte trebuinţi. Ei cunosc agricultura pe care o practică cu multă iscusinţă, dar în zonele montane ea nu este baza lor de existenţă, ci este ceva auxiliar, din care îşi trag grânele pentru pâine sau rezervele de hrană pentru animale.”

          Ciobănia, după cum vedem, se învăţa din fragedă copilărie:

          ,,Dacii acordă o grijă deosebită educaţiei tineretului, care încă din copilărie este obişnuit cu treburile gospodăreşti, un loc important în educarea copiilor îl ocupă şi pregătirea pentru paza turmelor. De aceea sunt antrenaţi pentru lupte împotriva sălbăticiunilor, pe care le întâmpină fără teamă, învăţând de la o fragedă vârstă ce este curajul şi neînfricarea. Astfel se explică caracterul dârz şi aspru al luptătorilor daci.”

          Nu cred că noi putem găsi cuvinte mai adecvate pentru a arăta calităţile strămoşilor daci.

          Ajungând romanii pe valea râului Strei, ei găsesc aici iarăşi lucruri interesante pe care nu le mai văzuseră în altă parte şi astfel le-au atras atenţia. Datorită acestui fapt ele au rămas consemnate:

          ,,…valea din ce în ce mai îngustă a râului Straius (Strei), care după cum aveam să ne convingem mai târziu îşi avea izvoarele foarte aproape de Sarmisegetusa şi împiedica prin îngustimea sa accesul unei oşti spre cetate. Aici în această parte a văii, dacii au amenajat în mai multe locuri gropi, nu prea mari, în care au abătut apa râului pentru ca în ele să înmoaie lâna oilor, după care o tot bat cu maiu, făcându-şi din materialul obţinut haine şi pături groase. De la această îndeletnicire îşi luase râul numele de Straius, căci în limba dacilor aceasta înseamnă îmbrăcăminte.”

          Deci, iată că această metodă de prelucrare a lânii se găsea numai în Dacia. Straiele care se făceau aici din lână erau renumite şi meşteşugul era practicat din vremuri străvechi, deoarece chiar şi râul luase acest nume.

          Pornind de la această constatare ne-am uitat, din nou în Dicţionarul explicativ al limbii române să vedem care este considerată de către lingvişti originea acestui cuvânt şi găsim cu tristeţe şi cu disperare:

          Strai – de origine necunoscută!!!

          Maiul – care era unealta de bază a ţărăncilor dace la spălat de straie, acelaşi dicţionar îl considerat ca provenind din limba…latină!!! Deşi aici în Dacia această unealtă simplă maiul, se folosea de mii de ani şi nu era nevoie să le înveţe romanii pe ţărăncile dace nici cum se numeşte şi nici cum se foloseşte, totuşi vedem că lingviştii au dat un verdict stupefiant, cum că acesta ar fi de origine latină  Considerăm aici din nou o gravă eroare lingvistică…

          Curioşi să vedem cuvântul lână, de ce origine este considerat, deoarece el era de asemenea străvechi şi foarte cunoscut atunci când au apărut romanii la noi,   ne-am uitat iarăşi în dicţionar şi am văzut din nou cu tristeţe că este considerat de asemenea ca provenind din limba latină. Aceasta ar însemna că soldaţii romani, care habar n-aveau de spre toate aceste metode de prelucrare a lânii, că ei ştiau numai să se bată, ar fi făcut pe profesorii cu oierii dacii cam aşa: aceasta se numeşte lână, …aceasta se tunde de pe oi,…aceasta se spală,…aceasta se ţese,.. etc. Este de râsul lumii!...

          Oierii daci îşi păşteau turmele în Carpaţi din vremuri imemoriale, şi turmele unui oier erau de ordinul miilor, ceea ce înseamnă că ei cunoşteau perfect acest meşteşug. Toate cuvintele necesare, legate de meşteşugul lor, ei le aveau clar şi solid aşezate în vocabularul lor de zi cu zi, adică în limba lor           traco-geto-dacă. Să vii acum şi să pretinzi că nici măcar acest cuvânt – lână, nu exista în limba dacă, este o eroare cum nu s-a mai văzut! Atunci până la apariţia romanilor, cum spuneau câteva milioane de traco-geto-daci la elementul de bază al vieţii lor, lâna, pe care îl procurau de la câteva milioane de oi? Nu se ştie… Au aşteptat ei dacii ca să vină romanii şi să le dea cuvântul?

          Adevărul este cu totul altul. Şi maiul şi lâna sunt două cuvinte care se găseau în ambele limbi şi în dacă şi în latină. În ambele limbi aceste cuvintele erau de bază, ţinând de meşteşuguri de bază, şi proveneau din filonul limbii primordiale din care s-au diferenţiat limbile popoarelor. De aceea cuvântul mai şi lână seamănă! numai seamănă! cu cuvinte care desemnează acelaşi lucru în limba latină, respectiv: malleus şi lana.

          După cum vedem războaiele ciobanilor daci, cu aceşti ,,romanizatori” nu s-au terminat nici azi, dacă nici straie, nici lână şi nici maiuri… nu mai au!

          Pe aceşti ciobani, Traian nu i-a putut păcăli. Chiar dacă i-a obstrucţionat, barând căile lor de acces cu valuri de pământ, oierii tot treceau pe alte căi spre munţi. Chiar dacă le-a inventat tot felul de vămi, ei tot treceau prin alte părţi, păcălindu-i tot timpul pe romani. Astfel, ciobanii şi luptătorii daci repurtau victorie după victorie, iar împăratul a fost nevoit să recunoască până la urmă, chiar dacă a făcut-o voalat. Parcă o forţă mai presus de el îl făcea să spună uneori adevărul în timp ce scria despre daci în jurnalul său:

          ,,Trebuie spus în acelaşi timp, că aceste lupte s-au dus cu multă îndârjire şi nu de puţine ori dacii au obţinut superioritatea…” 

          Vedeţi! Aşa se spune în limbaj diplomatic şi împărătesc, printre dinţi, când cineva te bate măr şi tu pierzi bătălie după bătălie: nu de puţine ori dacii au obţinut superioritatea… 

          Cine ştie câte victorii strălucite au repurtat dacii, dar pentru că nu s-au scris, noi nu le luăm în considerare. Cine va ridica un monument în memoria acestor eroi daci, a căror vitejie şi superioritate este recunoscută de mari împăraţi, monument pe care ei îl merită pe deplin? Oare vom şti noi vreodată să le mulţumim îndeajuns pentru cele ce au făcut pentru noi, popor român de azi?

          Dacă a văzut împăratul că nu o scoate la capăt nicicum cu aceşti ciobani şi oieri atât de devotaţi Daciei şi regelui lor, el a încercat metoda coruperii lor, cu bani şi cu avantaje materiale şi cu aşa zisa protecţie romană. Acest împărat nu a ştiut niciodată să se lupte în luptă dreaptă şi întotdeauna a făcut apel la metode josnice. Pentru asta îl cântăm noi în imn în fiecare dimineaţă? Vai de noi!

          Neputincios în faţa luptătorilor daci şi a dârzeniei oierilor, el continuă cu corupţia, căutând cât mai mulţi daci, din toate categoriile sociale, pe care să-i momească şi să-i atragă de partea lui, încercând să-i cumpere cu promisiuni:

          ,,De foarte mult ajutor ne-a fost aici Licinius Sura, care neobosit, căuta să stea de vorbă cu fruntaşii daci,  să-i liniştească în privinţa scopurilor noastre de viitor şi să-i asigure de întreaga noastră înţelegere faţă de dânşii, dacă vor accepta colaborarea cu noi.”

          Biet împărat, câtă imoralitate pentru o îmbucătură în plus! Istoria a dovedit că romanii nu şi-au găsit prea mulţi clienţi.

         

          29. Caşul dacilor avea termen de valabilitate… 5 ani!

          Printre paginile care descriu această perioadă a primului război cu dacii, apar câteva lucruri deosebite, consemnate despre oieri daci, de la care romanii ,,obţineau” bineînţeles cu forţa produse:

          ,,De la ei am obţinut mei, dar mai ales caş, pe care îl prepară într-un anume fel, spre a-l păstra chiar şi timp de până la cinci ani. Atunci când, după un astfel de timp mai îndelungat doresc să-l mănânce, ei moaie caşul în apă şi după un timp el devine la fel de proaspăt ca în primul an. El este săţios şi o cantitate mică este suficient pentru a sătura un om. Caşul dacic astfel pregătit îl numesc brenda (brânză). Grâu am obţinut mai puţin, pentru că în zonele de munte dacii preferă în loc de pâine un aluat fierbinte, pregătit repede din boabe măcinate de mei, căruia ei îi spun mamelikae (mămăligă) şi este preferat de oieri pentru felul simplu în care se prepară.”

          Acum pentru noi este clar, că brânza era brânză şi mămăliga era mămăligă, dar după cum a arătat şi autorul cărţii domnul Simion Lugojan, romanii nu pronunţau chiar corect anumite sunete şi le-au pus pe hârtie cam cum le rosteau ei şi nu cum le rosteau dacii. Să mai zică cineva că dacii nu mâncau mămăligă!

          Dacă Traian nu mai văzuse aşa ceva prin imperiu său sau pe aiurea, normal că a consemnat această mâncare rapidă de campanie - mămăliga, pe care dacii o pregăteau repede la faţa locului, mai ales că meiul creştea şi prin poienile munţilor. Această mămăligă este consemnată în două locuri de Traian, dovadă că era uimit de uşurinţa cu care se putea asigura supravieţuirea luptătorilor daci şi a  oierilor din munţi.             Văzând acestea, este clar că era ceva specific dacilor şi această mâncare, dar şi cuvântul care o desemnează.

          Ne-am dus din nou în Dicţionarul explicativ al limbii române mai sus amintit, şi iarăşi am avut surpriză: mămăliga este…  Et. nc!!!  Incredibil! Acest cuvânt dacic, cu toată familia lui de cuvinte este declarat…de origine necunoscută! Multă mămăligă trebuie să mai mănânce lingviştii aceştia savanţi, până să înţeleagă că şi cuvântul mălai care se află în aceiaşi situaţie şi mămăliga sunt de origine dacică, cuvinte ale acestei limbi frumoase ca un fagure de miere.

          Altă surpriză totală la… brânză! Cuvântul acesta în dicţionar este tot Et. nc!!! Adică nici brânza nu este de-a noastră, când însuşi romanii o consemnează lingvistic, ca aparţinând numai limbii dacilor, iar ca aliment fiind declarat un aliment excepţional din toate punctele de vedere, ei ne mai văzând aşa ceva!

          Tocmai ceea ce constituia baza de existenţă milenară a  poporului dac, brânza şi mămăliga şi cuvintele aferente lor, pe care ei le rosteau în fiecare zi, să le trimiţi aşa uşor în neant?...  Ce să mai zicem de gafele acestea monumentale ale dicţionarelor limbii române? Să desfiinţezi un popor cu toată istoria lui şi cu toată limba lui şi cu toate tradiţiile lui, şi să-i ştergi urmele într-un mod atât de nedemn, din interese politice de moment? Cui au folosit aceste dicţionare total falsificate? Nouă românilor nu, în nici un caz!

          Şi cine ştie câte din acestea mai sunt prin filologia noastră românească actuală. Le dorim acestor savanţi, rupţi de lume şi de realitate, să mănânce numai mămăligă cu brânză şi făcută din mei, până când se vor sesiza că aceste mâncăruri şi aceste cuvinte sunt de origine dacă, şi că de la strămoşii daci ne-au rămas ele moştenire în limba română actuală.

          Doamne multe ,,războaie” mai trebuie să purtăm noi cu ,,romanii” aceştia din interior şi din exterior până când ne vom ,,dezromaniza” şi ne vom renaţionaliza! Chiar ar fi necesară ,,naţionalizarea” limbii române, care ne-a fost confiscată într-un mod atât de barbar de către oameni iresponsabili. Doamne ajută!

         

          30. Decebal a fost declarat  de către romani un rege… isteţ!

          Dacă nu credeţi trebuie să citiţi în jurnalul romanului împărat, unde scrie el cu năduf:

          ,,Isteţimea lui Decebal a sesizat repede greutăţile pe care le întâmpinam şi a iniţiat noi forme de luptă potrivit acestei situaţii. Deşi n-a apărut niciodată sub ochii noştri, simţeam prezenţa acestui rege şi eram informaţi, de altfel că toate aceste atacuri se dădeau sub privegherea lui directă. Tactica preferată era atragerea noastră cât mai adânc în pădure, până în locuri anume pregătite, unde ne pregătea cele mai mari greutăţi.”

          Bineînţeles că noi ne putem lesne da seama ce însemnau aceste ,,cele mai mari greutăţi” şi admirăm geniul militar al luptătorilor daci, care foloseau atât de abil pădurea.

          ,,Spre a fi sigur că ordinele sale vor fi îndeplinite întocmai, a obligat numeroşi tarabostesi să ia parte la lupte cot la cot cu comatesii pe care-i îndrumau, urmărind ca poruncile regeşti să fie îndeplinite cu stricteţe. În timp ce unii daci se luptau cu noi, sau se pregăteau să intre în luptă, alţii lucrau pentru pregătirea unei linii de apărare. Şi aici tarabosteşii îndeplineau munci grele, fizice, alături de comatesi. Se recunoştea uşor în toate acestea geniul regelui dac, care aşa cum îmi spusese Dyon, ştia să-şi organizeze supuşii pentru a face faţă oricărei situaţii.”

          Oare când am mai auzit noi ultima dată vorbindu-se atât de frumos despre un Burebista, sau despre Comosicus sau despre Oroles sau despre oricare alt rege dac? De ce   nu-şi aduc aminte românii de aceşti oameni, că oameni au fost şi ei, din neamul nostru şi au trăit aici?    Ar trebui să vorbim şi noi despre ei ceea ce ştim, măcar pe tonul acestui împărat roman dacă nu mai mult. De ce nu au aceşti străluciţi înaintaşi ai noştri dreptul la amintirea noastră?

          Când vrei să intri undeva, aceasta presupune logic să vii de undeva ca să poţi să intri altundeva. Aşa că dacă toată ziua auzim până la exasperare că vrem să intrăm în Europa, de ce nu auzim toată ziua până la exasperare de unde venim? Adică din Dacia! Este foarte greşit acest slogan politic şi publicitar, exasperant, prin care se tot spune că ,,vrem să intrăm în Europa” când toate documentele istorice, inclusiv acest jurnal împărătesc, arată că noi dintotdeauna am fost aici în Europa, că nu am plecat niciodată de aici şi că tot pe acelaşi loc foarte bine delimitat din Europa ne aflăm şi acum ca şi atunci. Politicienii aceştia au cam                 luat-o…pe arătură, deoarece ei vor să intre undeva unde de fapt noi suntem şi ne-am aflat dintotdeauna. Dacii nu ar fi gândit niciodată aşa de catastrofal.

          Apoi, politicienii ascund faptul cel mai grav faţă de români, acela că noi ne vom băga singuri capul într-un jug străin, deoarece acum cucerirea nu se mai face prin luptă dreaptă, ci prin diversiune, prin metode ascunse de dominare economică. Noi vom fi dominaţi din toate punctele de vedere de puteri străine şi nu vom mai putea hotărâ la noi acasă! Acesta este de fapt adevărul. Românii au fost ,,vânduţi” pe bani mărunţi pe avantaje politice de moment şi îndoielnice, uniunii  europene. Această uniune este un monstru fioros, un nou imperiu financiar-economic, un instrument prin care câteva state puternice din Europa vor să domine pe restul, şi ei să fie cei care ,,cântă” şi restul să ,,danseze„  după voia lor. Aceasta este o mare eroare. Noi trebuia şi trebuie să rămânem un Stat Puternic,  Suveran şi Independent şi noi să facem legea la noi acasă. România trebuie să-şi declare neutralitatea şi să nu mai trimită niciodată trupe pe teritorii străine. Din punct de vedere economic trebuie să fim parteneri egali în tratativele cu alţii şi nu supuşi lor, iar din punct de vedere spiritual trebuie să intrăm în ascultare de Legea lui Dumnezeu şi nu să alunecăm în mod degradant în viciile occidentului, mascate sub aşa numitele drepturi ale omului. Viciile nu pot fi drepturi. Numai virtuţile pot atrage drepturi înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

          Noi îl avem pe Dumnezeu cu noi şi Noul Mesia se află în România şi este Domnul Zvezdomir Marinov. De aceea aici s-au creat toate premizele pentru a se îndeplini vechile profeţii, care au spus că România va deveni Noul centru Spiritual al Lumii.

          Aici toată populaţia trebuie să intre în ascultare de Legea lui Dumnezeu şi aici se ridică încet şi sigur un Stat condus după porunci Dumnezeieşti, care în viitor se va numi Ţara Sfântă Ortodoxă România. Pe acestea trebuie noi să le primim cu braţele deschise şi numai lui Dumnezeu să ne supunem şi numai în faţa lui să îngenunchem! Deci păcăleala asta cu Europa nu este de bun augur pentru români, deoarece pentru noi Dumnezeu a croit un cu totul alt destin, un alt plan mult mai minunat şi sunt mulţi români care ştiu deja acest lucru.

          Pe noi nu americanii cu care am intrat în atâtea alianţe ne apără, nici nato şi nici altcineva, ci numai Dumnezeu ne apără. După cum vedem americanii nu    s-au putut apăra ei pe ei, că teroriştii le-au rupt pentagonul în două de i-au făcut de mirul lumii. Atunci cum ne pot ei apăra pe noi? Ne pot apăra ei pe noi de inundaţii, de cutremur, de alunecări de teren, de grindină, de furtuni violente? Nu! Toate acestea au fost mânia lui Dumnezeu asupra noastră pentru erorile conducătorilor şi păcatele strigătoare la cer ale cetăţenilor. De aceea ar trebui să înţelegem că noi ne apărăm pe noi, numai intrând direct sub protecţia Înaltului Nostru Creator şi numai prin ascultare de Legea Sa desăvârşită.

          Dar să revenim la daci. Iată ce mai zice Traian prin jurnalul său:

          ,,După cum îi organizase în timp de pace pe daci, ca unii să se ocupe sub conducerea tarabostesilor, de bunul mers al recoltelor pe câmp, iar alţii să se ocupe de bunul mers al turmelor sau paza cetăţilor, tot aşa, acum, dacii erau împărţiţi în cete sub ascultarea tarabostesilor, pentru îndeplinirea diferitelor sarcini.”

          Aceste rânduri sunt o demonstraţie clară a disciplinei exemplare din rândul dacilor, care îşi ştiau fiecare rolul şi locul în orice condiţii, fie de pace, fie de război şi a geniului de neegalat al poporului dac. Ar trebui să luăm aminte la toate acestea şi vechi şi noi.

          31. Cine a furat… stâna şi oile?

          Împăratul roman după cum am mai spus, era tot timpul surprins de tot ceea ce vedea, deoarece el crezuse că va cuceri Dacia într-o singură campanie, în doar câteva luni. Dar n-a fost să fie cum gândea el, deoarece el nu a găsit aici nici oameni inferiori şi nici uşor de cucerit, ci oameni foarte capabili şi viteji.

          Când Traian împărat s-a apropiat de Munţii Orăştiei, şi de salba de cetăţi dacice de aici, a avut probleme foarte mari, pe care le regăsim presărate în text:

          ,,Mi-am dat seama curând că ocuparea acestei cetăţi era o treabă deosebit de serioasă, care nici pe departe nu se putea compara cu luptele duse de noi până în prezent.”

          ,,Cu tot eroismul nostru n-am putut urca panta şi, pentru că ne ajunsese seara, ne-am retras în vale.”

          ,,A doua zi dimineaţa, nu am mai dat ordinul de asalt, socotind că trebuie să chibzuim bine, după eşecul din ziua trecută.”

          Printre primele cetăţile dacice, cum vii dinspre Orăştie, spre Sarmisegetusa Regia, capitala Daciei de atunci, erau cetăţile fortificate de la Costeşti şi Blidaru. În acestea Traian a apucat să intre pentru puţin timp şi să vadă ce nu mai văzuse el nicăieri  şi să se minuneze iarăşi de marele geniul al dacilor. Iată ce s-a consemnat:

          Cetatea Costeşti:

          ,,Aşa cum am aflat, ulterior, cetatea era dată în grija unei seminţii numite Custates, de la un strămoş al lor, Custas”

          Adică cu alte cuvinte exista obiceiul la daci, ca o cetate sau o fortificaţie importantă să fie încredinţată pentru a o întreţine şi pentru a o apăra unei familii de daci mai numeroasă şi ai cărei membrii erau suficienţi pentru a o gospodări şi apăra în caz de nevoie. Astfel dacii se apărau şi pe ei şi avutul lor. O astfel de familie a fost aceea a lui Costaş, cuvânt care nefiind pronunţat corect de romanii care nu prea puteau pronunţa pe ,,ş” îi spuneau Custas şi atunci aşa a rămas consemnat. Numele de Costaş venea de la faptul că omul respectiv şi-a aşezat la început stâna în pantă, pe coasta muntelui, lucru mai puţin obişnuit la oieri, Adică era un ,,costaş” Această stână după aceea a fost fortificată într-un mod foarte ingenios, devenind astfel şi stână şi cetate de apărare:

          ,,Atât coasta din dreapta, cât şi cea din stânga nu erau împădurite şi scoteau la iveală stâncile care străpungeau pântecele muntelui. Acum am putut vedea că cetatea era despărţită printr-o vale, cu un alt munte aşezat în faţa ei, iar valea şi coasta muntelui erau fortificate. Pe munte vedeam la diverse niveluri mici terase înţesate cu luptători daci.”

          ,,…zidurile cetăţii, care era din blocuri mari de piatră, aşezate în două şiruri umplute cu pământ. Cetatea se afla într-o parte a muntelui şi ajungea până în vârf. Ne-a minunat mult  această formă, care nu corespundea regulilor militare. Am înţeles rostul construcţiei de-abia mai târziu, când am dat de mai multe aşezări ale oierilor pe care dacii le numesc staena.”

          Ingenios mod de a construi cetăţi, care asigurau maxim de eficienţă  şi care proveneau din stâni.

          Aici observăm din nou o afirmaţie extrem de valoroasă referitor la limba dacă în care exista cuvântul stână, pe care romanii îl scriu şi îl pronunţă staena. Dacă lui Traian ia-ar fi fost familiar acest cuvânt de pe la alte popoare din imperiul său, el nu l-ar fi subliniat în mod special. Aici deci avem dovada clară că acest cuvânt era specific dacilor, ca de altfel şi forma de stâna în sine, care iată cum este descrisă:

          ,,Acestea sunt ţarcuri aşezate pe crestele munţilor, unde sunt închise oile peste noapte. În partea cea mai de sus a acestor ţarcuri se află aşezarea păstorilor, care pot priveghea de aici întregul ţarc. Aceste ţarcuri din lemn sunt făcute atât pentru a feri oile de atacurile fiarelor, cât şi pentru a le împiedica ca să se împrăştie în timpul nopţii.”

          Deştepţi oierii daci şi foarte vigilenţi, că ei şi în ziua de azi tot aşa îşi construiesc stânele.

          ,,Cetatea neamului lui Custaş era un asemenea ţarc mare, împrejmuit cu ziduri puternice de piatră. Mi s-a spus mai târziu că ea servise într-adevăr ca ţarc, pe vremuri de dinaintea lui Burebista, când fusese ridicată pentru a servi drept refugiu turmelor de oi pe în momentele de năvală a celţilor.”

          Aici regăsim două aspecte istorice extrem de importante pentru noi:

1.      Datarea cetăţii Costeşti, care a fost ridicată înainte de venirea pe tron a marelui rege Burebista, şi că atunci a avut un puternic rol de protecţie şi apărare împotriva celţilor, care au fost năvălitori la noi. Probabil că neamul Costeştilor de pe atunci se trăgea şi dăinuise aici prin urmaşi. Ar fi interesant de văzut cam câte familii din ţinuturile din zonă mai poartă azi numele de Costea, Costescu, Costaş, etc.

2.      Dacii au purtat lupte înverşunate cu celţii, care au venit aici în încercarea de a cuceri şi jefui şi aceasta a fost înainte de marele rege Burebista. Aceasta explică de ce în vestigiile arheologice găsite pe teritoriul nostru s-au găsit piese de factură celtică.

          Deoarece Traian a nominalizat în scrierile lui clar cuvântul stână – staena, ca fiind specific numai dacilor, deci fiind de origine numai dacă, ne-am dus la Dicţionarul explicativ al limbii române din nou sus amintit şi am verificat… Incredibil! Şi acest cuvânt este dat ca fiind de origine…total necunoscută!!!...

          Oameni buni, nici stâni nu mai avem! Şi catastrofa este mult mai mare decât ne închipuim, deoarece o întreagă familie de cuvinte care se referă la activitatea de la stână sau la produsele obţinute de la oi, sunt declarate ca fiind de etimologie total necunoscută. Iată câteva: urdă – et.nc!!!; jintiţă – et. nc!!!; zer – et. nc!!! Şi aşa mai departe. Chiar şi cuvântul oaie dicţionarul român îl dă ca fiind de origine… latină!!! Adică dacii au stat pe tuşă, neavând cuvânt pentru animalul lor de bază, câteva mii de ani, până au apărut romanii cu latina lor să le spună că e oaie? Şi oaia cum o strigau dacii, că aveau câteva milioane bune pe tot întinsul Daciei?

          Aceasta este o a nu ştiu câta gafă monumentală lingvistică! Practic prin această atitudine lingviştii români au ,,desfiinţat” oieritul în Dacia pe care după capul lor îl declară de origine ,,total necunoscută”. Au furat şi stâna şi oile şi produsele şi tot inventarul! Este strigător la Cer!...

          Cum poate cineva să creadă că dacii nu aveau cuvintele potrivite cu care să comunice între ei în timp ce ciobăneau? Noi acum regăsim faptul că în lucrările ştiinţifice s-a încercat ştergerea cu rea voinţă a urmelor puternicei civilizaţii a traco-geto-dacilor din care noi ne tragem, şi înlocuirea ei cu altceva. Noroc că viaţa în Dacia a decurs după cu totul alte repere şi dacii şi-au văzut şi de stână şi de lână şi de brânza lor tradiţională. Până la urmă adevărurile ies la suprafaţă şi nu pot fi contestate, iar …mârlănia este dată în vileag.

          Dârzenia ciobanilor daci de altă dată a traversat veacurile şi o regăsim noi azi în limba actuală, tocmai pentru faptul că s-au îndârjit să vorbească aşa cum ştiau ei de veacuri şi nu s-au nici romanizat şi nici latinizat cum au vrut unii. Au vorbit cum le era vorba şi s-au purtat cum le era portul! Bravo lor celor de atunci şi bravo lor celor de azi! Cine vrea să cunoască cu adevărat limba noastră adevărată şi originile noastre ancestrale, trebuie obligatoriu să meargă şi să trăiască între oierii din Mărginimea Sibiului sau de prin alte părţi ale ţării şi să-i cunoască cu adevărat, ce vorbesc, cum vorbesc şi cum le este meşteşugul şi portul. Dacă savanţii ar participa mai mult pe la Nedeile şi sărbătorile oierilor şi ale ţăranilor de pe la munte, ar avea surpriza să afle multe lucruri extraordinare despre noi şi limba noastră, pe care apoi să le scrie în cărţi.

          Dar să revenim la Costeştii de altă dată. Vedem că membrii acestei familii aveau şi turme nenumărate, aveau şi casa lor, dar aveau şi cetatea fortificată din jur pe care în caz de nevoie trebuiau să o apere. Trebuie să recunoaştem şi au recunoscut-o chiar şi romanii, că era un mod de organizare extrem de ingenios şi multifuncţional. Aşa ceva nu se putea naşte decât din geniul popular şi din gândirea iscusită a unor mari strategi, aşa cum erau  dacii şi ai lor.

          32. Romanii nu au putut  luat decât …farfuria!

          Iată ce se vedea de pe cetatea de la Costeşti:

          ,,…din punctul cel mai înalt al muntelui pe care se afla, am putut vedea atât muntele din faţă, cât şi puternicele întărituri care se continuau una după alta, la dreapta noastră. Era evident că nu puteam înainta spre Sarmisegetusa lăsând în urma noastră aceste puternice locuri întărite şi mă cutremuram gândindu-mă la jertfele ce ne aşteptau pentru cucerirea lor. Eram totuşi optimist, pentru că, luând această cetate de la daci, ne deschisesem de fapt drumul spre victorie.”

          Deşi a avut acea presimţire sumbră şi s-a cutremurat, Traian a înaintat totuşi spre cetatea următoare Blidaru, bazat pe informaţiile spionului său bicisnic. Luptele de aici au fost extrem de grele, deoarece cetatea era bine întărită:

          ,,..o cetate puternică, înconjurată de fortificaţii care începeau din valea aflată la picioarele noastre.”

          ,,…şi aici de fiecare dată trebuia să susţinem lupte înverşunate…”

          ,,Luptele au fost grele şi au durat câteva zile. Nu puteam înconjura cetatea să o supunem unui asediu, din cauza configuraţiei terenului…”

          Forma deosebită a acestei cetăţi Blidaru a atras din nou atenţia romanului şi iată ce a rămas consemnat şi ce aflăm din memoriile lui:

          ,,Dacii au dat mare importanţă acestei cetăţi, lucru vădit prin faptul că apărarea ei a fost condusă de Vezinas (Vezina), un apropiat al regelui Decebal. Cetatea se numea Blideus (Blidaru) întrucât arăta asemenea unei farfurii răsturnate, ceea ce şi însemna de fapt în limba dacă.”

          Deci iată că în aceste pasaje aflăm iarăşi două mărturii  deosebite:

          - Că marele Vezina, era în relaţii foarte strânse cu Decebal şi că era şi un viteaz luptător;

          - Că această cetate era gospodărită de neamul ,,blidarilor” care probabil care se ocupau cu ceramica şi pe deasupra forma cetăţi era aceea de blid, adică de farfurie;

          Bucuroşi că am mai găsit ceva specific dacilor şi limbii lor, am mers din nou pe drumul dicţionarelor româneşti. Am vrut să vedem din curiozitate ce este cu acest cuvânt blid, care era legat de hrana cea de toate zilele a dacilor, recunoscut clar de împărat ca fiind dacic. Şi acum ţineţi-vă bine! El este trecut aici, cum că este de origine…slavă!!! Deci ne-au furat şi farfuria! Ar fi  însemnat că poporul dac să nu fi mâncat săracu de el, din propria lui farfurie, până la venirea slavilor, care popor migrator ar fi dus cu ei o intensă muncă de lămurire cum că să mănânce din ,,farfuria” lor slavă? Dar ce ne facem cu această ipoteză, că ei cu farfuria lor au venit abia pe la anul 900 şi în număr foarte mic în comparaţie cu traco-geto-dacii autohtoni? Avem aici o distanţă de câteva secole, care arată că cineva nu este cu toate celea… în regulă! Bieţi lingvişti flămânzi şi fără blide…

           Bineînţeles că dacii mâncau bine mersi în fiecare zi şi încă mâncare foarte sănătoasă şi curată din blidele lor tradiţionale. Farfuria ,,blid” pentru cine nu ştie, este din lut ars, cu ornamente sau fără şi este mai adâncă. Din acest blid se putea mânca cu uşurinţă mămăliga cu lapte de exemplu sau alte alimente. Era şi pentru supă şi pentru felul doi. Dintr-un astfel de blid se mănâncă foarte uşor şi comod aşezat la măsuţa tradiţională de lemn a dacilor, aşezat pe scaunul mic cu trei picioare. Dacii au adaptat totul cu multă măiestrie, şi mobilierul şi vasele aferente hranei la specificul caselor lor mai mici şi stilului în care trăiau. Deci din nou, adevărata viaţă a dacilor bate …dicţionarul rău voitorilor!

          Şi uite aşa cu ajutorul blidului autentic dac şi obiectul şi cuvântul, scăpăm şi de ideile false ale… slavizării poporului dac!

          Cred că aici, la aceste argumente vor subscrie toţi meşterii olari din România, dacă vor fi întrebaţi de unde cunosc ei acest meşteşug ancestral şi cine i-a învăţat pe ei să facă blide, oale, ulcele, cănţi, ulcioare, deoarece după cum vedem la ora actuală guvernul nu are nici şcoli şi nici programe speciale pentru …implementarea blidelor! Toţi vor spune fără echivoc că ei ştiu meşteşugul din moşii lor şi din moşii moşilor lor, adică din strămoşii daci.

          Bine ar fi dacă am vedea şi dacă am avea  cât mai mulţi meşteri olari şi dacă am mânca noi cei de azi mai des din aceste vase, din străchinile de lut, care sunt foarte sănătoase. Cineva a redescoperit în zilele noastre o metodă terapeutică numită argilo-terapie. Aceasta înseamnă aşa: să iei bucăţele de lut şi să le pui în apa de băut, aceasta având efecte benefice asupra sănătăţii, întrucât argila curăţă apa. Metoda este bună, dar atâta timp cât dacii şi mai apoi românii au mâncat din vase de lut şi au băut apă din izvoară curate, această metodă terapeutică se producea de la sine şi oamenii erau foarte sănătoşi.

          O cantă sau un ulcior de lut în care ţii apa, are calitatea că purifică apa de băut şi o face foarte benefică pentru corp. În concluzie, dacă noi am reveni la obiceiul acestor vase de lut, al cănţii şi al blidului, am fi mult mai sănătoşi. Şi toate acestea ne vin de la strămoşi, de la daci. Şi nu ne vin de la romani. Este aici încă un motiv în plus să nu credem deloc în romanizarea aceasta …forţată!        

          Al doilea lucru interesant legat de forma cetăţii  Blidaru şi consemnat în memoriile lui Traian, este un turn de apărare pe care dacii l-au construit în partea cea mai de sus:

          ,,Sus în partea cea mai ridicată a cetăţii, se afla un turn, care constituie locuinţa şefului”

          Iar în altă parte se spune:

          ,,Am observat însă la partea inferioară a vâlcelei o terasă pe care se ridica un turn de piatră, din acelea pe care dacii obişnuiau să le construiască  şi care în limba lor se numesc culae. Ne-am îndreptat eforturile pentru cucerirea lui, întrucât bănuiam că acesta este pus pentru apărarea unei căi de acces. Turnul avea forma unui pătrat cu laturile de 30 de paşi şi două etaje, din ale căror fierăstruici plouau săgeţile trase de daci.” 

          Aici ni se arată că acest cuvânt pronunţat şi scris de romani culae şi pronunţat de daci culă, este numai de origine dacă, el nemaifiind cunoscut de prin alte părţi, nici cuvântul şi nici turnul. Cuvântul culă desemnează două calităţi ale acestui tip de construcţie: acela de loc al şefului şi aceea de construcţie mai înaltă. Acest gen de construcţie a rămas în tradiţia oştirilor române şi a ţăranilor români, după cum arată domnul Simion Lugojan:

          ,,Pentru cine a văzut ruinele acestor turnuri (care slujeau şi de locuinţă) în zona cetăţilor dacice ale Muncelului, precum şi ruinele turnurilor zidite de voievozii Cândea din Ţara Haţegului şi cunoaşte ,,culele” păstrate până azi în Oltenia, constituie o surpriză asemănarea până la identitate a acestora din urmă cu turnurile locuinţelor dacice. Încă un element care atestă continuitatea noastră aici.”

          Armatele române au astfel de turnuri de pază şi observaţie pe lângă unităţile militare şi în ziua de azi, unde ,,locuieşte” santinela, iar pompierii au construit  şi ei în unităţile lor astfel de turnuri de supraveghere.

          Un alt aspect interesant este cel care urmează.

          În Ardeal există sate în care oamenii se ciufulesc între ei punându-şi tot felul de porecle pe lângă numele pe care îl au de la botez. Astfel într-o familie mai numeroasă, cu mulţi băieţi, unuia i se spune Cula, adică cu sensul de şeful, cel mai mare, mai ,,şef” între ceilalţi, etc. Deci iată că în vorbirea ţăranilor de azi se mai păstrează semnificaţia acestor cuvinte străvechi. Şi mai pot fi şi alte exemple dacă privim cu atenţie limba autentică populară.

          Dar cu toate dovezile imbatabile, cu privire la acest cuvânt străvechi de origine din limba dacilor - culă, acelaşi dicţionar al limbii române ne asigură că el provine din limba…turcă!!! Ca să vezi! Acum nu ne mai romanizăm, nu ne mai slavizăm, nu ne mai franţuzim, acuma ne… turcizăm! Dacă ne gândim că turcii au apărut la hotarele noastre după câteva secole, ne întrebăm:

          1. Cum ne puteau aduce ei nouă cadou un aşa cuvânt şi ce interes aveau să ne înveţe pe noi cum să construim turnuri de apărare, când interesele lor erau cu totul altele?

          2. Cum de aceste construcţii şi acest cuvânt le regăseşte Traian în Dacia cu multe secole înainte şi le consideră inedite, consemnând expres că acest cuvânt este ,,pe limba dacilor”?

          Deci, aici este iar o ipoteză falsă şi arată că nu s-a cercetat bine şi mai ales că nu s-a cercetat interdisciplinar, din punct de vedere istoric, al tradiţiilor noastre şi abia apoi lingvistic. După cum vedem viaţa unui popor nu poate fi ruptă de limba lui şi nici limba unui popor nu poate fi în afara vieţii lui de zi cu zi. Păcat de aceste inadmisibile erori ale limbii române!

          33. La apa Sargeţiei, romanii au sunat retragerea!

           Cetăţile şi fortificaţiile din zona Costeşti - Blidaru  erau extrem de puternice şi luptele de aici i-au ,,stors” complet pe romani, astfel ei nu au mai putut înainta spre Sarmisegetuza. Din acest punct al jurnalului împăratul nu ne  mai spune adevărul căutând să ascundă ceva. Adevărul deşi ascuns de Traian se poate deduce şi printre rânduri şi cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi pe cale de revelaţie, cam care a fost.  Armatele romane au fost atrase într-o mare capcană care li se pregătea de către Decebal, undeva mai sus, pe valea Sargeţiei, după cum se va vedea în continuare. Regele dac s-a retras strategic din zona Costeşti – Blidaru tocmai pentru a-i atrage pe romani în capcană. Era ca şi cum Dumnezeu   i-ar fi permis lui Traian această scurtă înaintare numai ca să mai vadă ceva deosebit, după care…

          În momentul în care au înaintat, armatele romane au căzut de fapt în cel mai iscusit ,,cleşte” al dacilor din care riscau să nu mai iasă nici unul viu. Atunci Traian cu toată cohorta sa de generali, au hotărât că războiul trebuie oprit şi astfel au cerut pe loc tratativele pace cu dacii. La toată această capitulare romană însă i s-a dat o cu totul altă faţă şi vom prezenta dovezile mai jos.

          Dintr-o dată îl găsim pe Traian că gândeşte de pe cu totul alte principii şi nici nu mai doreşte să supună Dacia, scriind pe un cu totul alt ton în jurnalul său, decât o făcuse cu câteva zile înainte. Iată ce zice:

          ,,Concentrasem aici cea mai mare parte din legiunile aduse cu mine şi făcusem un lagăr bine întărit în vederea asaltului ce urma să-l dăm. Acest popas a fost însă ultimul, pentru că aici am încheiat războiul nostru cu dacii.”

          Brusc?! După atâta avânt? Păi dacă a concentrat trupe şi a făcut un lagăr bine întărit şi se pregătea de asalt, de ce s-a răzgândit tam-nesam? Mai observăm din acest text sec că Traian nu se declară de nici un fel învingător. Că de ar fi fost victoria lui, el ar fi descris-o pe multe pagini şi în termenii care îl caracterizau, adică elogioşi, deoarece ţinea mult la imaginea sa personală de împărat.

          Totul se terminase în realitate şi de fapt cu un eşec răsunător al romanilor, destul de greu de digerat de el împărat roman, care condusese personal acest război şi care ceruse atât de multe sacrificii în vieţi de romani. Dacă ar fi fost o victorie, repet, el   şi-ar fi trâmbiţat-o pe câteva pagini glorioase în acest jurnalul său, iar în Roma s-ar fi organizat serbări nenumărate. Dar toate acestea nu există.

          Mai mult, găsim consemnat în jurnal o opinie a sa şi a generalilor săi care deja arată îndoiala în vre-o posibilă victorie, care este tot o schimbare bruscă de atitudine

          ,,…războiul dus până acum ne-a arătat că această ţară nu putea fi menţinută decât numai cu mari sacrificii, care ar fi întrecut beneficiile oferite de cucerirea ei!”

          Vedeţi de ce nu vroiau ei să ne romanizeze? Că era prea costisitor!...

          Dar de ce apare întorsătura aceasta bruscă din condei, de ton, de poziţie şi de motivaţie la împărat? Din cauza adevărului istoric care a fost ascuns în mod fraudulos, după cum era moda la romani. Adevărul istoric a fost cu totul altul.

          Situaţia cumplită în care ajunsese cu toate trupele lui, l-a determinat să trimită el soli lui Decebal şi nu invers, şi să stea el la masa tratativelor cu daci. Decebal a fost de fapt cel care a pus condiţiile de pace şi pe care Traian era nevoit să le accepte. Dovezile se află mai departe şi-n carte şi pe columnă.  

          Deci, la apa Sargeţiei romanii au fost învinşi şi au sunat retragerea totală din Dacia la sfârşitul primei campanii 101 - 102!              

          34. Farsa de la Sarmisegetuza!

          Din acest punct jurnalul lui Traian ne înfăţişează o situaţie de-a dreptul bizară. Cum precum că, după ce s-a încheiat aşa zisa pace în condiţiile stabilite de el, blocada din munţi s-a ridicat, iar populaţia dacă refugiată în munţi a început să coboare spre văi şi erau cu toţii foarte bucuroşi. El motivează aceasta prin faptului că dacii ar fi fost duplicitari şi că nu aveau de gând să respecte condiţiile de pace. Toate acestea el le spune de fapt şi le scrie, ca să mascheze în faţa soldaţilor săi şi a senatului roman adevărata situaţie.

          Dar care au fost cu adevărat condiţiile acestei păci şi cum s-a stabilit ea?

          Văzându-se clar învins şi încercuit total la apa Sargeţiei, în iscusitul cleşte al luptătorilor daci, vicleanul împărat Traian  caută cu disperare o soluţie. Unde mai pui că împăratul celui mai mare imperiu, nu putea pleca din Dacia cu imaginea atât de şifonată, nici ca împărat şi nici ca şi militar de carieră, că ar fi fost de râsul Romei  şi al lumii. Atunci cu viclenia-i caracteristică el pune la cale un alt plan, că de, el tot timpul simţea nevoia să păcălească pe cineva! În cea mai mare taină îşi expune planul, la alţi doi apropiaţi ai săi, dintre care unul era Sura şi cere tratative confidenţiale cu Decebal. Decebal şi ai lui au găsit că lor le convine acest plan şi atunci s-a pus la cale o farsă de proporţii. Generali şi conducătorii romani trebuiau să creadă că Traian a negociat condiţii drastice de  pace cu dacii, pe care dacii se făceau că le iau în serios. Între timp el trebuia să se retragă cu toate armatele lui sub o aparenţă de ,,onorabilitate” până la Tibiscum şi să treacă înapoi dincolo de Dunăre fără să mai cauzeze  vreun prejudiciu dacilor şi aşezărilor lor.

          Aşa că, acum în consemnările lui Traian, apar afirmaţii care maschează situaţia de fapt, menite să adoarmă ,,vigilenţa” generalilor săi şi să ia ,,faţa” senatului roman, dându-se întregii situaţii o nuanţă plauzibilă:

          ,,În acelaşi timp de pe văi au început să se scurgă mulţimile de daci refugiate în munţi împreună cu turmele lor, pe durata războiului. Ceea ce ne-a surprins, şi nu pot spune că în mod plăcut, a fost starea de spirit, care nu se potrivea câtuşi de puţin unor învinşi. Pe feţele lor şi în atitudinea lor nu se citea tristeţea, dimpotrivă, se părea că dacii sunt cei ce câştigaseră războiul.”

          Şi uite aşa geniul dacilor şi-a mai spus o dată cuvântul, deoarece toată lumea ieşea bine: Dacia era liberă de romani, împăratul şi-a luat toate cohortele cu el şi scăpa cu imaginea nu şifonată chiar de tot, iar senatul şi poporul roman era liniştit, adulându-şi în continuare, în mod glorios, pe divinul lor împărat care era de fapt şi învins şi mincinos.

          După cum vedem, dacii iarăşi le-au tras clapa romanilor, dar de data aceasta în stil mare! Aşa păcăleală la nivel înalt diplomatic, chiar cu concursul împăratului, mai rar!

          Această stare de spirit este transpusă şi pe columnă în metopa numărul 64 şi poate fi cercetată de oricine şi este semnalată de notele domnului Simion Lugojan:

          ,,Impresionează mimica acestor oameni, care sugerează prin râs ideea unei farse la care au fost făcuţi părtaşi. Cu totul semnificativă şi impresionantă în acelaşi timp este scena care redă un bătrân ţinând strâns de braţ şi târându-l pe un băieţandru ce se împotriveşte. Oare sculptorul n-a vrut să redea prin această scenă puternicul spirit  de împotrivire, pe care cei maturi l-au putut disimula mai bine, dar nu aceiaşi putere au avut-o cei tineri?”

          Adică, hai să fim serioşi, i-a mai văzut cineva pe daci  să-şi demoleze cetăţile de bună voie şi să mai şi râdă pe deasupra? Ei erau oameni foarte echilibraţi şi sinceri şi râdeau numai atunci când se bucurau de ceva cu adevărat. Ei râdeau de exemplu, când plecau în Cerurile Înalte la marele lor zeu Zamolxe fiindcă erau bucuroşi de reîntîlnirea cu marele lor străbun Dintru Înălţime; şi mai râdeau de exemplu de ,,doamna cu coasa” ca să-i arate că nu le pasă de ea, ceea ce în luptă îi făcea invincibili.  Nici gând să-şi distrugă ei cetăţile! Era numai un spectacol, clasa întâi, pus la cale de ochii soldaţilor romani, că de aceea se şi distrau dacii aşa de bine ca la teatru. Era farsă în toată regula!

          Era o disimulare totală a situaţiei, în schimbul retragerii romane din Dacia!

          Dacă ne gândim bine, de când au venit în Dacia, romanii au fost mereu păcăliţi de daci şi este de mirare că nu au abandonat mai repede acest război.

          Aici avem confirmarea că la anul 102 a fost de fapt o strălucită victorie a dacilor în războiul purtat împotriva romanilor!

          Traian în marele lui orgoliu şi cu viclenia cunoscută, pentru a apărea triumfător în faţa senatului roman, a acoperit totul cu vorbe meşteşugite, pe care le-a consemnat în carte, declarându-l pe Decebal chiar rege ,,clientelar” sub ascultarea Romei, că rege ,,supus” nu putea să-şi permită să spună că era, că de, minţim, minţim dar nici chiar aşa, că se putea trezi iar cu ai lui Decebal în bătătură să-l întrebe de sănătate. Şi atunci el zice cu viclenie:

          ,,Noi însă eram mulţumiţi pentru că încheiasem cu greutăţile războiului…”

          Adică aşa dintr-odată lui Traian nu-i mai trebuia nici aur, nici bogăţii şi se şi săturase de toate greutăţile? El nu spune drept! El era un mare învins, care s-a ascuns cu viclenie sub cuvinte.

          Este sigur că pierderile suferite de romani în munţii Orăştiei la apa Sargeţiei, au fost atât de mari, încât, el nu a mai fost urmat de generalii săi, printre care de mult timp deja domnea ideea că pierderile în Dacia erau aşa de mari şi ţara aceasta atât de greu de stăpânit încât nu merita efortul depus, după cum s-a văzut şi mai sus. Şi acesta a fost încă unul dintre motivele pentru care el  a cerut de la Decebal condiţii de pace şi aceste condiţii de retragere a trupelor sale.

          Că este aşa, şi că rafinatul împărat îşi acoperea înfrângerea cu vorbe meşteşiugite, este dovedit de textul pe care îl găsim mai departe în jurnalul său, unde printre rânduri vedem care era de fapt adevărul:

          ,,Pe tot acest timp, cât trebuiau îndeplinite de daci condiţiile pentru instaurarea păcii, am lăsat legiunea comandată de Longinus la Colonia Dacica, legiune pe care ulterior am retras-o la Tibiscum.”

          Vedeţi, adevărul iese la suprafaţă ca uleiul!

          Traian îşi retrage toate trupele din zona Sargeţia, Costeşti, Blidaru şi din toţi Munţii Orăştie! Le retrage prima dată pe toate în Colonia Dacica care este în Ţara Haţegului, după care şi de aici se dă semnalul de retragere totală a trupelor romane, care sunt duse în Tibiscum, aflat în zona Caransebeş, care era situat cumva la marginea Regatului Dac. Dar aici nu lasă decât o singură legiune. Dacii bineînţeles că au coborât din munţii şi şi-au reluat tot teritoriul în stăpânire, bineînţeles că şi-au reluat viaţa de obşte refăcându-şi complet aşezările şi cetăţile. Aceste aspecte sunt mărturisite de Traian, fără să vrea, printre rânduri, şi în cartea a doua, care cuprinde al doilea război dacic     105-106. Adică peste trei ani când el revine în Dacia, el va consemna:

          ,,Am ajuns la Colonia Dacica în a treia zi a idelor lui iulie şi am hotărât să facem aici un popas mai îndelungat. A trebuit să refacem în întregime lucrările noastre de fortificaţii, deoarece dacii apucaseră să le distrugă în întregime.”

          Deci iată că minciuna are picioare scurte!

          Este clar că dacii îşi reluaseră în primire toate teritoriile cotropite şi că dărâmaseră toate castrele romanilor, că îi enervau foarte tare când se uitau la ele şi când îşi aminteau de cotropitorii romani. Acest lucru nu ar fi fost posibil dacă soldaţii romani ar fi rămas acolo şi  ar fi păzit castrele.

          Iată încă o altă afirmaţie care îl deconspiră pe vicleanul împărat:

          ,,Urmându-mi instrucţiunile (conducătorul unei legiuni), a lăsat în vechile noastre castre, după ce le-a adus din nou în stare de a opune rezistenţă dinăuntrul lor, suficienţi ostaşi care să păzească drumul dintre Laderata şi Tibiscum.”

          Clar nu? Ioc soldaţi romani, care să păzească castrele romane, ioc soldaţi pe drumuri, nu era nici ţipenie de ei pe nicăieri! Castrele dărâmate de daci, nu mai erau bune de nimic şi au trebuit refăcute din temelii. Pe drumuri s-a pus din nou pază de soldaţi romani, dar la anul 105! Atunci nu e clar că toată ,,armia romană” se retrăsese din Dacia în prima campanie? Atunci nu era normal, că marii învinşi au fost romanii? Nu este evident că romanul împărat a ascuns adevărul faţă de poporul lui şi faţă de senat, ca să nu fie tras la răspundere şi să nu-i scadă prestigiul lui împărătesc?

          De aceia râdeau dacii aşa de bine, făcându-se că dărâmă cetăţi, în timp ce ai lui Traian,  pecetluiau în faţa lui Decebal capitularea lui divină în Dacia.

          De ce a acceptat regele dac condiţia ca totul să aibă o ,,faţă rezonabilă” şi a permis o retragere cât de cât ,,onorabilă” a romanilor? Este simplu, ca să protejeze vieţile dacilor şi ale luptătorilor săi.

          Dar de ce au rămas romanii cu o legiune la Tibiscum şi de ce această legiune nu au fost niciodată atacată de daci? Nu puteau dacii să spulbere o singură legiune romană care le stătea în coastă la Caransebeş, după ce toate celelalte trupe romane s-au retras dincolo de Dunăre? Bineînţeles că puteau, dar ce interes aveau, atâta timp cât Traian stătea liniştit în Roma lui şi respecta condiţiile acordului de pace? Conform înţelegeri aceste trupe staţionate aici erau ,,recuzita” care dădea credibilitate planului ascuns, faţă de cele ce urma să susţină Traian pe la oficialii lui, şi era o disimulare bună în faţa soldaţilor romani. Cu alte cuvinte totul devenea veridic.

          Traian a plecat din Dacia, după prima campanie militară, fără aurul mult visat şi fără bogăţiile pe care şi le-a fi dorit şi pe deasupra un mare înfrânt de vitejia unui popor strălucit, acela al dacilor! Iată adevărul istoric, ţinut atâta timp sub colbul uitării şi pe care de dragul romanizării acesteia aiuristice, nu a avut nimeni interesul să îl afle vreodată, deşi documentul lui Traian numit De bello dacico ar fi permis foarte uşor acest lucru.

          Când tu ca istoric sau ca lingvist ai scris câteva rafturi de cărţi pe tema latinităţii şi a romanităţii, şi ţi-ai făcut din asta un titlu academic şi ai încasat bani grei pentru aceasta, bineînţeles că nu vei mai avea forţa morală şi să vii în faţa poporului tău pe care îl iubeşti şi să-i spui cinstit: ,,Ştiţi eu am greşit!” Mai ai tu curajul să spui adevărul, măcar atât cât l-a spus cotropitorul tău? Noi aşteptăm această ,,mea culpa” din partea multora şi poate că o vor face măcar câţiva!

          Acesta este marele adevăr istoric: Dacii i-au învins pe romani  în primul război din 101-102!

          Pe acest adevăr  noi trebuie să-l recunoaştem şi pe această victorie strălucită  trebuie să o înfăţişăm noi lumii!

          35. Dacia şi-a păstrat întotdeauna tradiţiile străvechi şi nu a existat romanizare!

          Şi acum vine lovitura de graţie, pe care jurnalul lui Traian o dă teoriei romanizării în Dacia, pe care din păcate o susţin majoritatea istoricilor şi lingviştilor români, dar care astfel se prăbuşeşte de tot, cu tot eşafodajul ei odios:

          ,,Am înţeles că numai lăsând populaţia să-şi continue traiul ei străvechi, lăsându-i conducătorii locali, puteam aspira la însuşirea aurului şi a celorlalte bogăţii ale ei.”

           Aceasta a meditat Traian, stând pe o coastă la Blidaru şi aceasta a mărturisit el cu scrisul lui regesc: nu voia romanizare!  Voia numai jaf şi cotropire! Voia bogăţiile din Dacia, cu care spera să-şi salveze imperiul în plină clătinare politică şi socială, după cum s-a văzut şi mai sus. Ce să-şi mai bată el capul cu altceva! Şi la urma urmei, ce să-i înveţe el pe daci, când aceştia ştiau totul mai bine decât el şi romanii lui? Vedeţi ce simplu este, nici nu a existat romanizare şi nici ei nu aveau chef de aşa ceva - ,,un proces îndelung şi complex” - cum spun ai noştri istorici şi mai ales într-o ţară total inospitalieră pentru ei.

          Dacă romanii nu au vrut nicicum să ne romanizeze, şi dacă împăratul a hotărât la nivelul lui înalt că nu va schimba nimic din organizarea Statului Dac şi că nu se va atinge de tradiţiile ancestrale ale dacilor, că nu va schimba cu nimic traiul lor străvechi, atunci noi de ce vrem cu orice preţ, după cum reiese din toate cărţile de istorie, inclusiv din manualele copiilor, să fim romanizaţi? De ce nu ne era bine să fim aşa cum am fost şi cum suntem de fapt: urmaşi din neamul viteaz, demn şi învăţat, al traco-geto-dacilor? Adică să fim ce am fost, cei mai viteji dintre traci! Şi noi mai  avem o întrebare stăruitoare: cine, când şi de ce a vrut să ne ,,romanizeze” forţat prin cărţi şi prin documente? De unde epidemia asta de romanizare? Cândva în mod sigur vom afla adevărul şi despre iţele acestea încurcate şi atunci îl vom da publicităţii.

          Dar mai avem o epidemie care a venit brusc peste noi, întocmai ca şi romanizarea, care azi se numeşte …europenizare! Iarăşi suntem luaţi, manevraţi, mânaţi din urmă şi forţaţi să ne încadrăm în nişte tipare care nu sunt ale noastre,care nu folosesc naţiei noastre la nimic şi care nu vor aduce nimic bun urmaşilor noştri.

          Civilizaţia europeană actuală, care are în ea germenii degradării spirituale nu ne este potrivită nouă. Noi suntem momiţi, ademeniţi cu bani şi avantaje materiale presupuse, care de fapt vor fi un greu jug dus de popor, pentru a intra şi a ne lăsa conduşi de 2-3 state puternice din Europa, care sunt dornice din nou de dominare. Fantoma unui nou imperiu politico-economico-financiar este la orizont şi bântuie Europa.

          După cum vedem, politicienii zilei, ne sugerează să fim orice altceva, numai ceea ce Dumnezeu ne-a dat să fim nu. Oare de ce? De unde vine această slăbire a fibrei neamului dacilor şi această lipsă totală de înainte vedere? Nu din faptul că noi nu ştim cine suntem cu adevărat şi de unde provenim şi unde ne sunt rădăcinile adevărate?

          Noi cei de azi, cu documentele istorice în faţă, cu adevărul restabilit integral, că provenim din daci şi nu din romani, de ce ni-l tot asumăm ba de tată, ba de mamă pe acest Traian şi-l tot cântăm prin cântece şi imnuri naţionale? El a fost de fapt un cotropitor odios, un om lacom, rău şi viclean. Cât o să mai stăm cu el în cârcă şi o să ne tot închinăm la el?

          Noi românii trebuie să ne închinăm numai lui Dumnezeu, care i-a ajutat pe daci atunci şi care ne ajută pe noi acum şi nicidecum să nu ne închinăm la acest pasager împărat. Nu ar fi cazul să terminăm cu fantoma aceasta a romanizării care tot bântuie pe aici pe la noi?

          Cine poate, să răspundă!

PARTEA   a II-a

Campania militară 105 – 106

          1. Dacia nu era provincie romană şi nici Decebal nu era rege clientelar!

          După primul război cu dacii Traian s-a reîntors la Roma şi a fost sărbătorit ca şi cum ar fi învins pe daci, iar poporul lui neştiutor îl credea. Dar orgoliul lui îl măcina şi minciuna şi ruşinea din primul război când fusese înfrânt o ştia preabine. Urmărind el evoluţia evenimentelor din Dacia şi din afara ei, a văzut că Dacia s-a refăcut foarte repede după război şi că o masă mare de fugari din imperiul său treceau Dunărea la fraţii lor liberi şi astfel Decebal îşi întărea oastea.

          Atunci Traian, care nu-şi uitase înfrângerea, găseşte un pretextul oficial pentru a porni o nouă campanie militară împotriva dacilor şi anume pe iazigi. La el venise o solie a iazigilor care s-au plâns lui, că dacii au reocupat teritoriul la Tisa şi că şi-au readus oile acolo la iernat, ei fiind astfel văduviţi de teritoriul la care râvneau. Pretextul era bun aşa că Traian a sunat din nou adunarea legiunilor lui la anul 105, pentru pornirea unei noi campanii militare spre Dacia:

          ,,De aceea mi-am zis ca armele să hotărască destinul Daciei, pe care de data aceasta eram hotărât să o prefac în provincie romană.”

          Cu alte cuvinte Dacia nu era deloc provincie romană şi Traian de abia de acum se gândea să o cucerească şi să o aducă sub ascultarea Romei! Atunci ce a fost la anul 102?... Noi am văzut ce: o înfrângere categorică a romanilor la apa Sargeţiei, totul fiind apoi disimulat de marele împărat.

          De data aceasta Traian hotărăşte să traverseze Marea Adriatică cu corăbiile şi să ajungă cât mai repede la  Singindum (Belgrad) de unde apoi să treacă Dunărea. Curentul marin însă îl duce mai la sud de locul hotărât unde el găseşte pe iliri:

          ,,Aici trăiesc ilirii, popor înrudit îndeaproape cu tracii, cărora stăpânirea romană nu le-a cerut să-şi schimbe modul de viaţă, cu singura condiţie de a se supune cerinţelor noastre.” 

          Este important de ştiut acest lucru, că romanii nu   le-au cerut ilirilor să-şi schimba modul de viaţă, deoarece este o dovadă că romanii nu aceasta urmăreau, şi nu aveau deloc intenţia de a romaniza popoarele pe care le luaseră vremelnic sub stăpânire. Aceşti ilirii vedem că la momentul respectiv, deşi erau într-o provincie romană îşi duceau mai departe şi limba şi tradiţia lor. Aceiaşi atitudine au adoptat romanii şi faţă de daci şi nu voiau romanizare, ci vroiau numai să le ia bogăţiile. A susţine din punct de vedere istoric şi lingvistic că au existat astfel de procese de romanizare şi latinizare este o eroare, mai ales dacă chiar romanii fac aceste precizări, cum că nu i-au interesat aceste procese. 

          Din păcate mistificarea istoriei noastre naţionale a făcut parte din planurile politice ulterioare, când anumiţi indivizi, de dragul unor posibile avantaje economice sau politice trecătoare, au prezentat şi limba şi istoria noastră într-o lumină falsă. Dacă noi nu ne preţuim pe noi, cine să o facă? Ar trebui ca noi cei de azi să fim măcar atât de drepţi şi de morali ca şi strămoşii noştri daci şi să nu tot pactizăm cu cotropitorii şi să nu ne vindem istoria naţională.

          Dar să revenim în Dacia străbună, deoarece aici se petreceau tot felul de lucruri interesante…

          2. Dacii foloseau arma… încuscririi!

          Pe parcursul a câteva capitole Traian îşi povesteşte pregătirile de război în noua sa campanie şi aflăm din nou că el era şi mare preot fiind cel care participă la marile ceremoniale:

          ,,Apoi am debarcat şi am luat personal parte la sacrificii, în calitatea mea de pontifice maxim, îndeplinind jertfele de mulţumire pentru buna desfăşurare a călătoriei de până acum.”

          Faptul că el era şi mare preot şi deci era foarte interesat de viaţa religioasă din Dacia, face ca aceste consemnări cu referire la preoţii daci şi la Zamolxe să fie demne de crezare şi să fie dovezi istorice importante. Din aceste texte noi vedem un contrast între credinţa romanilor, care aveau o galerie nesfârşită de idoli şi credinţa dacilor care credeau într-un singur Zeu Suprem, căruia îi spuneau Dumnealui Zeul. De la formula Dumnealui Zeul, la rostirea Dumnezeu nu a mai fost decât un mic pas, care  s-a făcut prin încreştinarea deplină a Daciei.

          Între aceleaşi pagini mai apare o consemnare foarte importantă pentru noi, prin care se face dovada că dacii erau fraţi cu tracii de dincolo de Dunăre aflaţi sub stăpânire romană şi care era atitudinea acestora faţă de ocupantul roman:

          ,,Regiunea cuprinsă între Naisus (oraşul Naiş din Serbia) şi Danubiu, muntoasă şi împădurită, asemenea meleagurilor dacice de peste fluviu, este locuită de traci, care nu se deosebesc de dacii de la miazănoapte de regiunea lor nici prin limbă, nici prin obiceiuri, îmbrăcăminte sau mod de viaţă. Este uşor de închipuit că aceşti localnici supuşi de noi de puţin timp, nu puteau să vadă cu ochi buni pregătirile noastre de război pentru supunerea fraţilor lor de sânge. De aceea a trebuit să fim foarte precauţi în relaţiile noastre cu dânşii.”

          Bineînţeles că fraţii noştri de dincolo de Dunăre au reacţionat corect şi nu aveau de ce să se bucure deloc sub stăpânire romană. Pe noi ne interesează aici această mărturie despre cât de mare şi întins era neamul tracilor şi a unităţii lingvistice care exista pe tot teritoriul fostei Tracii. Mai este aici dovada a cât de dârz era acest neam al traco-geto-dacilor şi cât de puţin era dispus el să stea sub ocupaţie romană. De aceea, faţă de ei, Traian se purta cu mănuşi, deoarece nu avea nevoie de confruntări cu un duşman atât de redutabil:

          ,,Eram informat că această populaţie avea strânse legături cu supuşii lui Decebal, atât prin schimburi de produse, cât şi prin încuscriri care se făceau de o parte şi de alta a Danubiului. În felul acesta Decebal era bine informat de felul cum decurgeau lucrurile la noi, precum şi de planurile pe care le iniţiam.”

          Erau deştepţi dacii şi foarte bine informaţi, iar acest document face dovada că fetele dace nici vorbă să se căsătorească cu romani, cum s-a spus cu atâta insistenţă, ci cu … traci! Ceea ce este cu totul altceva, deoarece aceasta a dus direct la… tracizare în Dacia şi nicidecum la romanizare! Deci iată că ,,arma încuscriri” în Dacia funcţiona foarte bine. Toată populaţia în frunte cu tinerele fete şi părinţii lor, au preferat tracizarea, getizarea, carpizarea, costrobocizarea sau dacizarea familiilor lor, prin căsătorie între tineri din acelaşi popor, care vorbeau aceiaşi limbă şi aveau aceleaşi datini. În mod sigur şi dovedit este că romanii aceştia  nu-l aveau deloc pe ,,vino încoace”, ci îl aveau pe ,,dute-ncolo” şi ne lasă în pace! Iar fetele dace erau foarte deştepte şi din punctul acesta de vedere…

           Faţă de tracii din zona ocupată, iarăşi vedem arta disimulării şi duplicitatea în care Traian era maestru, pusă în funcţiune pentru a-i domina:

          ,,Din acest motiv ne-am hotărât să nu le acordăm încredere, dar ne-am ferit să le arătăm acest lucru pe faţă. Acelaşi mod de comportare am cerut să-l aibă toţi cei din subordinea mea, sfătuindu-i să se ferească de a da impresia că au demascat duplicitatea dacilor.”

          După cum vedem toată lumea adopta atitudinea potrivită, tracii se făceau că nu aud, iar romanii se făceau că nu văd. Dar din toate astea tracii erau în avantaj, deoarece cu cât se uitau mai încruntat la soldaţii romani şi mai neguros, cu atât beneficiau de avantaje mai mari de la Traian:

      ,,…am fost permanent grijuliu să nu le dăm nici un motiv de nemulţumire.”

          După cum vedem, împăratul ştia că nu e de glumit cu tracii aceştia. Ce or fi căutat romanii să se bage singuri şi de bună voie în aceste situaţii complicate şi să stea în coasta atâtor popoare? Răspunsul este bineînţeles unul singur: lăcomia după aur. Doar, banchetele şi orgiile conducătorilor romani trebuiau plătite din ceva şi de către cineva şi luxul palatelor lor trebuia întreţinut de undeva…

          Dacă prima dată romanii au trecut în Dacia pe un pod de vase în dreptul localităţii Baziaş, în această a doua campanie Traian şi şi-a căutat un alt loc de a trece Dunărea cu trupele sale şi se hotărăşte pentru localitatea Egeta, actualmente în Serbia. Aici el ceruse arhitectului Apollonius să-i  construiască un pod, care să lege Egeta de localitatea Drobeta de pe malul dacic, încă după prima sa retragere din Dacia. Toate acestea el le făcea dintr-o dorinţă arzătoare de răzbunare şi nu dintr-o dorinţă arzătoare civilizatoare:

          ,,Toate aceste lucrări erau impuse de intenţia de a preface definitiv Dacia în provincie romană.”

          Rândurile de mai sus, mai dovedesc din nou dacă mai era necesar, că după primul război cu dacii Traian nu rămăsese cu nici un fel de stăpânire asupra Daciei şi că abia de acum avea de gând să o cucerească. Este încă o dovadă că în primul război 101-102 nu a existat de nici un fel nici o victorie romană, că a fost o farsă de ochii supuşilor şi că Dacia nu era sub nici o formă sub stăpânire romană.

          A fost categoric o victorie a Daciei împotriva Romei!

         

          3. La ce îi trebuia lui Traian un pod?

Localitatea Egeta era o localitate antică exact în faţa Drobetei. Aici a hotărât împăratul după cum s-a văzut, construirea unui pod pe care trupele romane urmau să treacă Dunărea spre a pătrunde din nou în Dacia.  De ce voia Traian acest pod, că doar prima dată trecuse  fără acest pod maiestos al lui Apollodor? Dacă o să citiţi, n-o să vă vină să credeţi:

,,Am primit mai multe solii, care ceruseră să fie primite şi cărora le–am fixat întâlnirile înaintea plecării noastre. Voiam ca în acelaşi timp să vadă geniul poporului roman, care aşternuse peste Danubiu, aici la Egeta, un pod cum nu mai făcuseră alte popoare în lume, dar şi forţa invincibilă arătată de scurgerea fără sfârşit a legiunilor noastre pe acest pod.”

Traian voia să epateze, să impresioneze delegaţiile străine pe care le ţinea pe aproape. Voia să-şi creeze un ascendent psihologic asupra celor pe care voia să-i cotropească şi asupra vecinilor lor, care văzând astfel puterea Romei să stea cuminţi sub ascultarea lor. Însetat de faimă şi glorie orgoliul traian nu se mulţumea cu puţin, el voia totul, să fie considerat cel mai capabil între regii lumii, iar poporul lui roman să fie considerat genial. Dar după cum a arătat istoria, nu a fost aşa.

Pe cine a impresionat împăratul cu podul lui grandios? Pe iazigi şi pe un neam germanic care erau fraţi cu burii. Pe aceştia împăratul îi impresionează cu puterea lui şi îi determină să nu-l mai ajute pe Decebal în lupte.

Referindu-se la discuţiile diplomatice cu delegaţia  populaţiei iazigilor aflaţi dincolo de Tisa, aflăm din nou lucruri  surprinzătoare pentru noi şi foarte clar expuse:

,,În primul rând am primit solia iazigilor, aliaţii noştri, care mi-au prezentat un potop de reclamaţii şi cereri, îndreptate împotriva dacilor. Între altele, cereau cu tărie dreptul de a lua vamă de la oierii daci care îşi aduceau turmele la iernare în ţinutul fluviului Tisa. Deşi ştiam că iazigii se aşezaseră de curând în acest ţinut, unde dacii îşi duceau din timpuri imemoriale turmele la iernat, le-am promis sprijinul, fără să mă angajez concret faţă de ei.”

După cum vedem din nou, ţinuturile de la Tisa şi de dincolo de râul Tisa, au fost ale dacilor din vremuri imemoriale! Aceasta arată cât de mare şi de puternică a fost seminţia dacilor şi pe ce teritoriu întins locuiau. Mă întreb care rege ulterior, oricare o fi el, poate contesta această mărturie antică şi poate revendica pentru vre-un alt popor prioritatea asupra acestor regiuni. Într-adevăr ele au fost dorite cu ardoare de celţi după cum se ştie deja, acum erau dorite de iazigi, dar toate astea nu potriveau cu planurile lui Traian:

,,În fapt nu puteam fi de acord cu această cerere, întrucât plănuisem să cuceresc ţara dacilor şi nu intenţionam să le schimb modul de viaţă. Pentru stăpânirea ţinutului amintit, ştiam că dacii cu regele lor Burebista luptaseră si-i zdrobiseră pe celţi, care se aşezaseră aici ca şi iazigii.” 

În aceste paragrafe împăratul face cea mai ,,tare” mărturisire a lumii antice, care nouă ne vine ca o mănuşă: şi nu intenţionam să le schimb modul de viaţă! Domnilor istorici, unde sunteţi? Auziţi şi vedeţi ce scrie aici? Nu intenţiona să schimbe romanul nimic din Dacia, nici măcar viaţa oierilor şi transhumanţa lor! Nimic, nici limba, nici portul, nici tradiţiile, nimic! Dar dacă Traian nici nu avea de gând şi nici nu voia, cui  i-o fi venit ideea năstruşnică să vrea pacostea asta cu romanizarea, că după cum am văzut mai sus, nici pe iliri n-a vrut împăratul să-i romanizeze, lăsându-i în legea lor? Multe întrebări fără răspuns…

Aceste ,,falseturi” au fost atât de mult repetate însă în cărţile de istorie încât, au fost apoi preluate ca adevăruri şi unii au scris sute de cărţi, lucrări, au făcut conferinţe şi simpozioane mereu pe aceiaşi temă, romanizare, latinizare, etc. Din păcate o eroare repetată insistent, în final ajunge să fie percepută de populaţie ca şi cum ar fi un adevăr. Acum este un alt pericolul care planează, ca aceia care vor spune adevărul să fie consideraţi …anormali! 

Ar fi bine ca măcar acum în al 12-lea ceas să se ia aminte şi să se restudieze istoria, iar cei care au greşit să se retragă din viaţa universitară, publică şi culturală şi să mediteze la propria lor naţiune şi unde au adus-o, deformându-ne istoria naţională. Probabil că ar fi necesară o lege a lustraţiei şi în domeniul istoriei.

Traianul acesta a fost tenace, viclean, corupt, imoral şi cu podul său şi-a atins scopul:

,,Pe acest pod am trecut cu legiunile şi cohortele de auxiliari. Plecarea noastră din Egeta a fost urmărită nu numai de localnici, dar şi de soliile despre care am amintit mai înainte şi asupra cărora cred că forţa romană a făcut o deosebită impresie, favorabilă nouă.”

Probabil că impresia asupra delegaţiilor străine o fi fost puternică, dar nu credem că şi asupra localnicilor daci, care nu puteau fi impresionaţi chiar aşa de uşor.

4. Dacii le-au făcut romanilor zile grele!

Traian voia să fie sigur de victoria lui de data aceasta, în noua sa campanie militară. După ce i-a impresionat pe toţi vecinii lui Decebal, astfel ca aceştia să nu încheie nici o alianţă cu dacii, orgoliosul împărat care suferise aşa o înfrângere ruşinoasă în prima campanie, de data aceasta mai cheamă în ajutor pe toţi zeii lui organizându-le şi oficiindu-le  sacrificii. Cu armata lui numeroasă, el caută apoi să ocupe toate punctele strategice dintre Dunăre şi munţi Carpaţi şi se apucă apoi să repare fostele lui castre pe care le părăsise în retragerea din prima campanie:

,,Întrucât adusesem cu mine de data asta mult mai multe legiuni, am lăsat în castrele ridicate de noi în războiul trecut câte o garnizoană suficientă şi, după ce efectuam lucrările necesare de întreţinere, porneam mai departe…”

Înţelegem că Traian repara din greu prin Dacia fostele lui castre. Aceasta este dovada că el se retrăsese din toate teritoriile din Dacia după prima campanie militară şi că toate aceste teritorii au fost reluate în stăpânire de cei ce le-au avut, adică de daci.

Dacii bineînţeles că nu se bucurau de această nouă  înaintare a romanilor în Dacia şi le făceau iarăşi zile cât puteau de lungi şi de grele acestora:

,,….nu ne puteam baza pe acest sistem de organizare, datorită vicleniei dacilor care, retrăgându-se, nu mai lăsau nimic în urma lor din tot ce ne-ar fi putut fi de folos.”

Culmea ar fi fost dacă dacii le-ar fi lăsat ceva de folos acestor invadatori barbari romani, întrucât dacii după cum vedem, cunoşteau foarte bine lupta şi de aproape şi de la distanţă şi direct şi indirect. Iată ce zic romanii disperaţi:

,,În locurile unde se aflau poieni, ostaşii secerau iarba pentru a hrăni caii şi animalele de povară. Eram nevoiţi să facem acest lucru pentru că în satele prin care treceam dispăruseră toate căpiţele de fân, iar populaţia se afla retrasă în văile laterale ale munţilor.”

Isteţ mod de a acţiona al dacilor, care nu le lăsa ,,combustibilul” necesar la îndemână romanilor şi astfel animalele lor erau slăbite şi convoaiele mult încetinite. Pe măsură ce înaintează, Traian mărturiseşte din nou că era nevoit să refacă fostele sale castre pe care le părăsise complet prin retragerea după prima campanie, ceea ce dovedeşte că aici nu rămăsese nici un soldat şi nici o stăpânire:

,,…a lăsat în vechile noastre castre după ce le-a adus din nou în stare de a opune rezistenţă dinăuntrul lor, suficienţi ostaşi…”

,,A trebuit să refacem în întregime lucrările noastre de fortificaţii, deoarece dacii apucaseră să le distrugă în întregime. …Am dărâmat în primul rând locuinţele pe care dacii apucaseră să le refacă ei pe ruinele castrului, reînviind vechiul lor sat Bretonia.”

Paragrafele de mai sus arată încă o dată dacă era necesar, că retragerea romană din Dacia a fost totală, că dacii şi-au reluat viaţa lor firească în aşezările lor tradiţionale şi aici nu a rămas sub nici o formă nici un fel de stăpânire romană, ceea ce confirmă şi iar confirmă, victoria dacilor în primul război cu romanii.

Luptele dacilor erau acum extrem de îndârjite pe tot parcursul înaintării romane şi provocau acestora necontenit pierderi grele:

,,Aici au susţinut lupte îndârjite (valea Streiului), căci dacii au încercat să le oprească coborârea spre râul Bereus. Între timp ridicaseră fortificaţii din lemn şi pământ şi au trebuit să fie luate pas cu pas. Dacii foloseau mai ales peşterile din această regiune, care le foloseau condiţii de a se ascunde şi de a se feri de ochii iscoditori ai iazigilor.”

,,Din nou trebuia să susţinem lupte grele, pe aceleaşi locuri unde le dusesem cu trei ani în urmă.”

Deci iată dovezile vitejiei dacilor în acest nou război şi dovada retragerii totale din Dacia după primul război, deoarece aceleaşi locuri romanii sunt nevoiţi a le recuceri prin lupte extrem de grele. Adevărul despre înfrângerea romanilor în primul război cu dacii iese la suprafaţă la tot pasul prin acest jurnal de război al împăratului. Dacă împăratul spune că luptele au fost îndârjite, înseamnă că… ,,pagubele” în rândul romanilor în mod sigur au fost considerabile şi trebuie luat aminte la aceasta.

5. Romanii au atacat şi jefuit populaţia civilă lipsită de apărare!

Jaful şi distrugerea de data aceasta împăratul le-a  practicat în modul cel mai oribil cu putinţă, din răzbunare:

,,Am dărâmat porţile şi am spart suficient zidurile cetăţilor cucerite, apoi am dat foc tuturor lucrurilor care puteau arde…am tăiat complet pădurile…nu ne-am mulţumit cu aceste măsuri de prevedere, ci am pătruns pe fiecare vale lăturalnică a râului Bereus, nelăsând nici o aşezare dacică, fortificată fie că erau locuinţe sau numai staena.”

Mare jale reiese din rândurile acestea unde se arată cum  soldaţii romani sacrifică populaţia civilă autohtonă şi le distruge toate aşezările şi cetăţile. Femei, bătrâni şi copii, cei care erau rămaşi pe la vetre, au fost ţinta  acestui oribil împărat setos de stăpânire, care dorea ceva ce nu-i aparţinea. Pentru aceasta trebuie noi să ne tot bucurăm şi să ne tot considerăm din stirpe de romani? Cum am mai spus, ni se răsucesc străbunii în morminte când văd unde am ajuns noi cei de azi, care ne adulăm foştii cotropitori.

6. Pacea de la Costeşti şi tentaţia aurului!

După lupte crâncene şi pierderi grele, romanii ajung din nou în zona Costeşti – Blidaru şi apar din nou discuţii despre posibile tratative de pace cu Decebal. Chiar dacă de data aceasta Traian este hotărât să nu mai cedeze că de, avea mai mulţi soldaţi acum,  mulţi dintre generalii lui doreau acest lucru:  

,,Totuşi în rândul romanilor erau unii care, obosiţi de eforturile războiului, ar fi fost de acord să încheiem o pace cu dacii. …printre susţinătorii păcii au fost şi Hadrianus, nepotul soţiei mele, a cărui părere era că Dacia ocupată de romani ar crea imperiului prea mari greutăţi pentru păstrarea ei, şi că foloasele pe care le-ar avea romanii de la o Dacie clientelară, condusă de Decebal, ar covârşi nişte avantaje destul de nesigure, oferite de o Dacie captivă.” 

După cum vedem militarii romani erau storşi şi obosiţi de atâta război şi hărţuire prin Dacia şi ar fi dat orice numai să se termine toate acestea. Şi mai vedem că aceşti generali erau  mai lucizi şi normali în orice caz decât împăratul lor şi şi-au dat seama că o astfel de ţară cu greu putea fi stăpânită datorită dârzeniei şi vitejiei acestor locuitori, de la care în orice moment şi în orice loc se puteau aştepta la orice, deoarece erau foarte isteţi şi inventivi în a se lupta şi apăra. Traian însă nu cedează acestor sfaturi de bun simţ şi din nou mânat de lăcomia lui arhicunoscută pentru tezaurul dacilor, împinge lucrurile înainte trezind şi în aceştia setea după aur:

,,Arătându-le tuturor foloasele ce le puteam obţine numai prin capturarea tezaurului dacic, în cele din urmă părerea celor ce erau pentru continuarea războiului a fost covârşitoare, şi astfel am respins oferta de pace adusă de solia dacilor.”

Din rândurile de mai sus reiese încă o dată că scopul principal al acestei a doua campanii în Dacia era tot acela de jaf. Pentru a-şi atinge scopurile acest împărat era dispus să facă orice şi să treacă peste orice, chiar şi să-şi sacrifice proprii soldaţi cu bună ştiinţă, după cum este clar declarat în paragrafele de mai sus. Tezaurul fabulos în aur al dacilor era tot ceea ce vedea înaintea ochilor acest om lacom şi perfid, pe care noi azi îl considerăm un erou naţional. O deturnare istorică mai mare nici nu cred că se putea pune la cale cu bună ştiinţă. Ne-am dezis de noi şi de ceea ce am fost cu adevărat şi ne-am substituit alţi strămoşi…, de dragul unor avantaje materiale trecătoare, pentru a fi primiţi în cancelarii străine alături de alţi împăraţi care niciodată nu au vrut binele acestei ţări. Păcat, mare păcat! Dar măcar de acum înainte copiii noştri au dreptul la marele şi luminosul adevăr: noi am avut ca strămoşi pe      traco-geto-daci, care au fost un popor mare, înţelept şi viteaz!

7. Geniul dacilor este admirat de împărat la cetatea Sarmisegetusei!

Pe teritoriul României de azi se află două aşezări cu denumirea de Sarmisegetuza. Una în creierii Munţilor Orăştie care este fosta capitală dacă numită Sarmisegetuza Regia şi una în zona Haţeg numită de romani Ulpia Traiana Sarmisegetusa şi care este fosta Colonia Dacica de care se vorbeşte în acest manuscris. Traian se tot străduia să o cucerească pe cea din munţi, unde la vremea aceea îşi avea Decebal reşedinţa.

Astfel, aflat din nou în preajma cetăţii Sarmisegetusa, Traian consemnează din nou geniul regilor daci, care şi-au stabilit aici capitala din vremuri străvechi:

,,…în susul râului, coboară o culme prelungă pe care şerpuieşte un drum bine lucrat, ce duce la cetate. Întreaga culme este tăiată de mici terase pe care se găsesc aşezările dacilor, drumul spre Sarmisegetusa ducând prin aceste aşezări. Cetatea Sarmisegetusei  este aşezată pe un loc foarte bine ales, în aşa fel încât nu poate fi înconjurată în vederea unui asediu. Ea se găseşte într-un loc unde culmea amintită formează o gâtuitură, ale cărei margini sunt extrem de abrupte.”

Şi aşa încet, printre rândurile acestor capitole, răsare o descriere a zonei exterioare a cetăţii Sarmisegetusa:

,,În faţă se afla poarta din lemn masiv de stejar, întărită cu drugi de fier şi flancată de două turnuri înţesate ca şi zidurile, cu ostaşi. Ne despărţea de această poartă un şanţ adânc, care tăia gâtuirea, izolând şi mai mult cetatea, peste care se putea trece cu ajutorul unui podeţ, acum distrus de daci.”

Traian avea în faţă poarta cetăţii, iar noi avem în faţă, aprecierea geniul conducătorilor daci care au ştiut cu înţelepciune  unde să-şi aşeze cetatea, astfel ca ea să nu poată fi împresurată. Aceste descrieri şi aceste aprecieri trebuie să le reţinem şi să le dăm importanţa cuvenită, deoarece sunt făcute de un străin şi deci cu atât mai demne de crezare, şi pe deasupra vin de la un militar de carieră. Cetatea regilor daci era extrem de bine gândită şi foarte bine păzită de nepoftiţii invadatori:

,,…(cetatea) nu era mare şi se întindea pe culme în felul vechilor cetăţi etrusce, având o lăţime mai mare la bază şi îngustându-se în partea ei superioară, unde se afla cu 50 de picioare mai sus decât baza. În porţiunea ei joasă se afla singura poartă de acces în faţa căreia ne aflam noi. Dincolo de această poartă drumul continua spre partea opusă, unde printr-o altă poartă, ieşea afară din cetate coborând la locul sfânt al dacilor, unde se aflau templele. Deasupra acestei porţi se găsea dăltuit în piatră simbolul Daciei, sub forma unui soare străpuns de un spic de grâu şi străjuit de doi balauri. Sarmisegetusa în limba dacilor înseamnă ,,Vatra Neamului Dacic”, pentru că această cetate era aici din timpuri străvechi şi mult cinstită, nu pentru că a fost şi reşedinţa regilor, căci regii daci aveau dintotdeauna  reşedinţe în mai multe locuri din ţara lor, ci pentru că era ţinută ca loc sfânt, după cum arătau şi templele pe care le avea, de către întreg neamul dacic, precum ne vom convinge şi noi ceva mai târziu.” 

După cum vedem pasajele acestea deţin în ele informaţii de excepţie despre neamul nostru şi ce era înainte pe aceste meleaguri. Nu degeaba şi în zilele de azi românii sunt atraşi ca de o forţă nevăzută spre Munţii Orăştie şi spre Sarmisegetusa, pentru a se împărtăşi la izvoară, la obârşia sfântă a neamului, care peste secole multe şi-a păstrat sacralitatea.

Semnificaţia înaltă a denumirii cetăţii este specifică unui neam mare şi înţelept, care încă din vremuri imemoriale îşi are vatra aici ,,cetate era aici din timpuri străvechi şi mult cinstită” şi noi poporul român de azi vom spune mai mult: că ea era şi este Vatra Sacră a Neamului Dacic!

Le era  imposibil romanilor să depăşească acest obstacol şi acest sistem de fortificaţii şi ziduri ale cetăţii Sarmisegetusa, deosebit de bine apărată.

8. Marea trădare!

După lupte crâncene care s-au dus şi ziua, dar şi noaptea la lumina aşezărilor incendiate, împăratul nu a putut înfrânge pe daci şi nici asedia cetatea Sarmisegetusei.

Acum apare din nou în scenă trădătorul Bicilius şi aflăm amănunte odioase ale planului de trădare şi cam cum a fost pus la cale:

,,…mi-a fost adus Bicilius (de origine grec, infiltrat la curtea lui Decebal de mai mulţi ani de către împărat), apropiatul regelui Decebal, pe care-l cunoscusem încă din timpul războiului precedent.”

Aici Traian minte, zicând că numai acum l-a cunoscut pe acest personaj, deoarece în prima parte a jurnalului recunoaşte negru pe alb că Bicilius era spionul său, de la care probabil aflase despre mărimea tezaurului dacic şi de aceea îl dorea atât de tare. Iată care au fost declaraţiile lui atunci:

,,Un rol deosebit de important în informarea noastră l-a jucat grecul Bicilis, aflat la curtea lui Decebal şi ajuns aici ca tovarăş de drum al lui Dyon Chrysostomos. De la începutul campaniei noastre am încercat să iau legătura cu dânsul, ştiind de la Dyon că rămăsese în Dacia. Nu am reuşit de la început şi datorită faptului că nu voiam să trezim suspiciunea dacilor asupra lui, pentru că îl consideram un element necesar pe viitor. Bicilis a căutat, cu multă precauţie să intre în legătură cu noi. El ne-a trimis vorbă în câteva rânduri prin oameni de încredere, informându-ne despre stările de spirit descrise mai sus. Totodată ne sfătuia să nu încetăm cumva campania…”

Acesta este spionaj în toată regula, făcut de bicisnicul trădător grec, în favoarea romanilor. 

,,Reuşind să fugă din tabăra dacilor cu câteva zile în urmă, venise acum să ne destăinuiască unele lucruri care ne interesau. Ne-a arătat că cetatea este aprovizionată cu apă printr-o conductă subterană, alimentată de la izvorul pârâului ce curge în valea Sargeţia, aflată în stânga noastră. Am trimis un număr de ostaşi, care conduşi de dânsul s-au furişat cu greu pe valea bolovănoasă şi, ajungând la locul de alimentare, nepăzit acum de daci, au stricat conducta, abătând apa spre vale.”

După cum vedem în Dacia au fost doi mari trădători şi amândoi au fost primiţi de bună credinţă ca oaspeţi la curtea regelui dac: romanul Dyon Chrysostomos şi grecul Bicilius. Aceştia amândoi din raţiuni diferite şi la date diferite au spionat şi i-au trădat romanilor pe daci şi pe  regele lor.

De aici însă mai reiese un alt aspect puţin subliniat de istorici până acum, acela al relaţiilor diplomatice ale conducătorilor daci cu alte state. După cum se vede regii şi conducătorii daci  nu erau de fel barbari neştiutori, ci conducători extrem de capabili şi abili, aflaţi în permanenţă în relaţii de alianţe cu alte neamuri şi alte provincii, iar pe anumiţi oaspeţi îi primea cum se cuvine chiar la curtea lor regală. Aveau primiţi aici după cum vedem şi romani şi greci, dar care spre durerea lor şi a noastră au devenit cei mai odioşi trădători. De atunci a intrat în vocabularul dacilor cuvântul bicisnic, pe care noi îl regăsim şi azi cu sensul de: om bolnăvicios şi nevrednic.

Astfel a început până la urmă, prin trădare şi nu prin luptă dreaptă asediul cetăţii Sarmisegetusa, prin privare de apă. Astfel după pregătiri intense şi după mai multe zile de aşteptare, romanii s-au gândit în sfârşit că este momentul să atace decisiv cetatea şi să învingă pe dacii însetaţi. Au avut şi de data aceasta parte de ceva care i-a lăsat şi uluiţi şi cu gura căscată, adică de o mare surpriză pe care le-a rezervat-o iarăşi Decebal şi ai lui.

,,La ivirea zorilor, în Sarmisegetusa domnea o linişte deplină. Bănuind o nouă viclenie a lui Decebal am dispus mărirea atenţiei ostaşilor, pentru a preîntâmpina orice surpriză din partea duşmanului. Situaţia durând destul de mult, soarele fiind bine ridicat de acum deasupra zării, am trimis o centurie care să încerce forţarea zidurilor. Spre marea noastră uimire, în Sarmisegetusa nu se mai găsea nimeni, dacii  retrăgându-se complet din cetate, după ce au luat cu ei nu numai răniţii, dar chiar şi pe cei morţi. N-am înţeles la început cum au putut efectua această retragere, dar  ne-am dat seama că au suit muntele din spatele cetăţii, despre care credeam că este un obstacol destul de serios pentru o astfel de manevră.”

Domnule Traian, te ai pus cu dacii, care cunoşteau zona ca pe buzunarele lor? După câte dovezi de isteţime    ţi-au dat dacii puteai şti că-ţi vor scăpa printre… degete! Asta da păcăleală din nou, pe care marele împărat o primea de la daci. Era de râsul lumii! Marele împărat stătuse la porţile cetăţii zile în şir, asediind o cetate goală, crezând că între timp Decebal cu ai lui se prăpădesc de sete. Păi, se poate domnule Traian, să-i subestimezi chiar aşa pe daci?

Dacii ce făcuseră? Jucaseră iarăşi… o piesă de teatru! Dacii iarăşi au pus la cale o farsă în toată regula, prin care au adormit vigilenţa romanilor.

Văzând trădarea lui Bicilius şi pericolul iminent, regele dac a decis că nu trebuie să-şi sacrifice oştenii fără rost şi a hotărât imediat retragerea din cetate, cu tot ceea ce se putea lua şi trece peste munţi în zona liberă. După evacuarea generală, în cetate au rămas o mână de oameni care au jucat… ultimul act al piesei! Ei au aprins multe focuri, făceau mare zarvă şi tămbălău, ca să se creadă că toată suflarea este prezentă. Probabil că nu degeaba s-a născut personajul Păcală în neamul nostru cu toate poveştile lui pline de învăţăminte. El îi are de bunici pe daci şi isteţimea lor. Numai aici la noi putea să apară un aşa erou şi personaj de poveste.

Aşa l-au dus cu zăhărelul câţiva oşteni daci pe împăratul Traian, multe zile, căci acesta stătea răbdător la porţile cetăţii, aşteptând că doar, doar dacii nemaiputând de sete vor ataca ei primii:

,,Tăind conducta de aprovizionare cu apă speram să silim pe daci să dea o luptă decisivă, prin care să încerce străpungerea blocadei noastre. Acest lucru nu s-a întâmplat, întrucât se pare că aveau provizii de apă în cetate.”

Şi Traian aştepta liniştit după logica lui simplă să li se termine dacilor rezerva de apă:

,,Dar situaţia asta nu putea dura la infinit…”

Ce vreţi, dacii de dincolo de ziduri jucau teatru perfect zile-n şir! Atâtea zile au jucat, câte au fost necesare ca regele, preoţii şi toţi conducătorii lor daci să ajungă în siguranţă la o nouă reşedinţă, aflată în zona neocupată de romani, deoarece am văzut că regii daci aveau mai multe reşedinţe pe teritoriul Daciei, dintre care unele foarte secrete.

Romanii stăteau liniştiţi şi ascultau atent tot ce se auzea de dincolo de zidurile dacilor:

,,…după cum ne-am putut da seama din vorbele şi agitaţia de dincolo de ziduri, în seara primei zile a idelor lui august s-a împărţit celor din cetate ultima raţie de apă.”

Această veste ,,teatrală”, îl determină pe împărat să dea semnalul de asalt cu toate forţele:

,,Ştiind acum că situaţia lor a devenit critică, am dat dispoziţiile ca a doua zi să încercăm un asalt asupra cetăţii, în care lipsa apei avea să se facă din plin simţită.”

…Şi astfel marele împărat a atacat cu toate forţele lui concentrate din Dacia… o cetate goală!!! Straşnică păcăleală! Admirabili au fost luptătorii daci!

Văzând cum au decurs lucrurile la cetatea Sarmisegetusa, mai poate vre-un român să nu admire geniul dac, isteţimea luptătorilor şi marea înţelepciune care îi caracteriza pe daci? Mai vrea careva să fie de origine  roman?…

9. Sanctuarele dacice erau spaţii sacre!

Tot între aceste paragrafe ale manuscrisului regăsim o descriere a sanctuarelor dacice, care au fost şi sunt atât de mult studiate de către arheologi şi iniţiaţii din ziua de azi:

,,Locul sfânt al dacilor se compune din două terase, pe terasa cea mai joasă aflându-se un templu mic, iar pe terasa superioară unul mare. Templele erau susţinute de stâlpi groşi de lemn, aşezaţi pe discuri de piatră, cu acoperiş de şindrilă şi pereţi din bârne cioplite. Pe terasa superioară se aflau mai multe lucruri ciudate din piatră, atrăgându-mi atenţia mai ales un cerc mare, de peste 400 de paşi, alcătuit din pietre şi bârne, al cărui rost nu l-am înţeles. Cele două terase erau protejate de un turn fortificat, care nu permitea pătrunderea în cetate din această parte. În această incintă se desfăşurau ceremonii în diverse perioade ale anului, legate de activitatea oierilor daci. Cum am aflat mai târziu, la cercul de pietre şi la celelalte construcţii, preoţii dacilor urmăreau mersul soarelui şi stelelor, stabilind timpul la care să urce şi să coboare oile la munte şi altele asemenea de trebuinţă. Cu toate că dacii cred în diferiţi zei, cărora li se închină la anumite prilejuri, nu-i ţin în cinste deosebită, apelând rar la bunăvoinţa lor, pentru că acela căruia îi dau cea mai mare consideraţie este Jupiter, Tatăl zeilor, pe care ei îl numesc Zeu al Lumii, ferindu-se să-I pronunţe adevăratul nume. La acest Zeu apelează pentru cererile lor, pe care nu I le fac direct, ci prin intermediul unui străvechi învăţător ce le-a descoperit tainele divine şi i-a învăţat să cinstească şi să se roage Zeului Lumii. Acesta numit de daci Zamolxes, face oficiul de intermediar al oamenilor pe lângă Zeul Lumii, înfăţişând marelui zeu necazurile şi dorinţele celor ce i se închină. De aceea Zamolxe este cinstit în aceiaşi măsură ca şi Zeul Lumii, fără însă a-l confunda cu acesta. Dacii nu-şi prezintă zeul sub un anume chip, ci îl cinstesc, întocmai ca parţii, sub forma unei flăcări ce arde sub forma unei flăcări ce arde pururi în templele lor. Din cauza respectului deosebit ce îl arată zeului şi proorocului lor, dacii îi ţin la mare cinste şi pe preoţii acestui zeu şi nu ies din cuvântul lor. Aceştia le dau învăţături practice şi îi instruiesc chiar şi pe linie militară. Pentru ca populaţia de rând să memoreze mai uşor, ei le predau cântând aceste învăţături şi reguli de viaţă.”

Aceste paragrafe aduc în prim plan monoteismul, credinţa dacilor într-o forţă Divină unică,  sub ascultarea căreia se află întreaga lume. Apoi se înţelege foarte clar că Zamolxe era considerat trimis pe pământ al Divinităţii. În concluzie, religia dacilor era cea mai înaltă şi cea mai aproape de adevăr religie a acelor lumi antice.

Mai aflăm de asemenea date extrem de preţioase despre Zamolxe, care a fost un mare învăţător în poporul dac, ascultat de aceştia şi care avea preoţii săi, aceia care duceau mai departe învăţătura în popor şi care vegheau la respectarea legii pe tot teritoriul Daciei. După cum vedem aceşti preoţi erau foarte cinstiţi şi respectaţi, dar şi excelenţi luptători. Întrucât dacii puneau mai presus de orice pe Cel Preaînalt şi ascultarea de legea Sa, aici viaţa era îmbelşugată cu tot ceea ce le era de trebuinţă şi dacă ne gândim cât aur deţineau, vom spune fără a greşi că erau cei mai bogaţi de pe planetă. Vedem cum o stare corectă de credinţă şi de spiritualitate, atrage după sine pe termen lung o stare de bine şi de bogăţie materială. Astfel se împlinea atunci ceea ce a spus Domnul Iisus Christos mai târziu: ,,Căutaţi mai întâi Împărăţia Cerurilor şi vi se vor da vouă toate pe deasupra.”

Un popor sau un individ nu poate ajunge la bine şi bunăstare în afara lui Dumnezeu. Acesta este un răspuns clar pentru toată lumea, pentru aceia la care nu li se încheagă nicicum afacerile, nu le merge bine sau acelora care pierd brusc totul.  Dacă afacerea nu este morală, în mod sigur ea se va nărui. Ajutorul, acei oameni nu trebuie să-l caute pe la vrăjitoare şi descântătoare, ci trebuie să-l caute la Dumnezeu, de la care să ceară o binecuvântare pentru începerea unei afaceri bune. Dar câţi procedează aşa? Câţi sunt dispuşi să facă afaceri corecte în concordanţă cu legea? Cei care procedează greşit pierd, iar cei ce procedează corect prosperă. Mai devreme sau mai târziu dreptatea Divină se instalează.

Marele învăţător al neamului nostru Zamolxe, a vorbit şi atunci demult şi a vorbit de multe ori şi după aceea şi vorbeşte şi în prezent celor ce vor să audă şi să asculte. Şi acum ca şi atunci el ne îndrumă şi ne îndeamnă la credinţa în Cel Preaînalt şi la ascultare de Legea Sa. Noi trebuie să-l preţuim pe marele străbun, nu sub formă de idolatrie, ci aşezându-l în rândul Sfinţilor, că el pe pământ fiind pe Dumnezeu a slujit, bineînţeles la nivelul cunoaşteri de atunci a oamenilor. Zamolxe a fost şi un mare iniţiat, a fost şi este şi azi un mare maestru, care şi azi are mulţi ucenici la Şcoala sa astrală.

După cum am mai spus şi mai sus, Traian cumula şi funcţia de mare preot la romani şi deci era foarte interesat să cunoască în amănunţime un sistem de organizare al preoţilor daci şi doctrinele lor, pe care tot timpul le compara cu ale sale. De aceea a rămas totul atât de clar consemnat în documente şi multe sunt demne de crezare.

Mirat de obiectele de piatră din partea sacră a cetăţii Sarmisegetusa, pe care nu le-a înţeles deloc, dar despre care a aflat că au scop astronomic şi astrologic, Traian ia hotărârea să lase totul intact, simţind că aici este ceva de o mare importanţă:

,,Am aprins tot ceea ce se putea arde în cetate, dar nu şi incinta templelor, înţelegând prea bine utilitatea lor în îndrumarea activităţii de fiecare zi, pe care nu voiam să o tulburăm, ci dimpotrivă să o protejăm.”

Aici avem din nou o dovadă importantă pentru noi, prin care se face dovada că pe împărat nu îl interesa să schimbe ceva din credinţa acestui popor, ci l-a lăsat în legea şi credinţa lui milenară şi nici nu a căutat să-l înlocuiască pe Zeul Lumii sau pe Zamolxe cu altă zeitate romană.

Romanii au adus cu ei toţi zeii lor şi toţi idoli lor, deoarece Traian fiind şi pontif se tot închina la ei, şi deci au făcut-o şi subalternii lui, iar pe de altă parte Traian tot aducea jertfe acestor zeităţi pentru a fi protejat de vicisitudinile traiului în Dacia. Soldaţii romani care scăpaseră cu viaţă din luptele cu dacii, normal că pupau toată ziua pe zeii lor fiindu-le recunoscători că mai trăiau. Toţi romanii simţeau nevoia să se înconjoare în mod protector cu cât mai mulţi zei de ai lor, ca să fie siguri că vor scăpa vii din Dacia. Deci iarăşi se vede că nu romanii erau mulţi, ci zeii şi idolii cu care s-au înconjurat ei de frică şi de teamă, invocându-i mereu de protectori. Pe urmă, nu aveau nici un interes să le ofere dacilor pe zeii lor, destinaţi să-i protejeze numai pe ei şi astfel ei să-şi păstreze puterea neştirbită. Dimpotrivă pe unde ajungeau ca şi cuceritori, romanii căutau să-şi însuşească ei pe zeii protectori ai locurilor respective şi ai popoarelor respective, care din acel moment, acei zei, să le acorde lor, romanilor, protecţia cuvenită şi puterea.

Deci Traian nu voia să romanizeze pe nimeni şi nici nu venise deloc aici cu acest gând. El căuta aurul mult dorit şi ce mai putea eventual lua.

Datorită acestei atitudini a lui, chiar după ocuparea cetăţii, când o dată pe an dacii urcau spre munţi pentru marile ceremoniale el nu ia împiedicat mult timp să facă acest lucru. După cum s-a văzut chiar şi dacii ocupaţi îşi practicau liberi credinţa şi tradiţiile lor în Dacia. Singurii care se închinau la alte zeităţi străine erau soldaţii romani şi împăratul lor, deoarece toţi dacii se închinau Celui Preaînalt şi lui Zamolxe. Deci avem aici încă o dată o dovadă solidă care răstoarnă tot eşafodajul cu romanizarea şi latinizarea din Dacia.

10. Zamolxe, înalt Trimis Ceresc în poporul dac, aducătorul legii!

Ne aflăm în faţa unor documente de o importanţă mare pentru neamul nostru şi pentru înţelegerea a ceea ce au fost ei. În ziua de azi toţi creştinii ştiu şi cunosc faptul că flacăra este simbolul Sfântului Duh şi aceasta ne ajută să înţelegem că Zamolxe a fost una din cele 7 flacări de lumină de dinaintea Tronului lui Dumnezeu, aşa după cum este nominalizat în anumite cărţi iniţiatice. Aceste Spirite flăcări, au fost trimise pe Pământ la diferite popoare pentru a le da învăţătură şi a-i lumina. Legătura lui Zamolxe cu Dumnezeu şi cu Sfântul Duh este clară, deoarece el era şi mare proroc şi în toate timpurile proroci au fost sub inspiraţia Sfântului Duh.

El a fost şi Spirit Superior, dar a fost şi om, iar ca om în condiţiile de pe Pământ el a ajuns la desăvârşire. Aceste date, duc la confirmarea faptul că Zamolxe a fost cel care l-a învăţat pe Pytagora iniţiatica şi nu invers, dar şcoala de metafizică de la Crotona s-a făcut sub numele lui Pytagora.

Pe parcursul acestei cărţi nu am păstrat formula de pronunţie şi scriere a lui Traian în ceea ce îl priveşte pe Zamolxe. El spunea Zalmoxes, ceea ce nu era corect în limba dacă, pe care după cum am văzut el nu o pronunţa chiar cum trebuie. El scria şi pronunţa cum putea el pe limba lui şi nu exact aşa cum ziceau dacii. După toate datele pe care le avem, confirmate de mai multe ori pe cale subtilă, denumirea corectă a marelui străbun este aceasta ZAMOLXE. Numele său este o reuniune de trei cuvinte primordiale străvechi: Za Mo Lxe.

Za = legătură dintr-un lanţ, în cazul nostru cel ce asigură legătura, trimisul, reprezentantul, solul ceresc pe Pământ al Divinităţii.

Mo = în credinţa şi limbajul străvechi îl desemnează pe cel ce învlăguieşte, pe cel ce învaţă şi întăreşte, cel ce dă putere, rezistenţă, cel ce dă tărie, care este asimilat Duhului Sfânt actual.

Lxe = semnifică Legea - Lex, învăţătura tainică, regulile de viaţă care trebuie respectate, învăţătura cea mai înaltă, educaţia în spiritul Legilor Divine. 

Cu alte cuvinte Zamolxe a fost un mare Învăţător Ceresc, un Trimis Ceresc în neamul nostru, cu rolul de a aduce cunoaşterea Legii şi de a educa. După cum vedem el şi-a îndeplinit cu multă cinste acest rol al vieţii lui. Acestui mare Spirit Ceresc – Zamolxe, noi îi datorăm tot respectul nostru pentru minunata moştenire care ne-a lăsat-o.

Dacă Zamolxe a adus în Dacia asemenea învăţături înalte, după cum le vedem amintite în aceste note ale lui Traian, înseamnă că el a avut şi cui să le predea. Înseamnă că aici în Dacia străveche avem de a face cu o populaţie extrem de inteligentă, care le-a înţeles şi le-a aplicat cu sfinţenie aceste Legi. Din acest respect deplin faţă de Cer şi de Lege şi-au tras dacii tăria şi dăinuirea lor de mii de ani ca popor.

Traian a rămas tot timpul surprins de toate aceste lucruri de excepţie pe care le-a întâlnit şi le-a aflat în Dacia la tot pasul, unde el se aştepta să găsească oameni neevoluaţi şi de aceea el le descrie şi le consemnează până în cele mai mici detalii, lăsând să transpară tot timpul uimirea sa. Aceasta conduce la concluzia clară că romanii nu le erau superiori dacilor din nici un punct de vedere, ci dimpotrivă dacii erau din punct de vedere spiritual şi al cunoştinţelor ştiinţifice mai presus decât romanii, iar moralitatea dacilor şi ascultarea de Legile Divine era ireproşabilă. Astfel stând lucrurile probabil că Dumnezeu a vrut să dea romanilor şi o mare lecţie de viaţă aici în Dacia.

Romanii nu au avut ce învăţa pe populaţia dacă de aici, nici măcar limba, deoarece latina lor  era extrem de asemănătoare cu a dacilor, în schimb ei au avut ce învăţa de la daci. Deci iarăşi şi iarăşi  spunem că  nu a existat nici un fel de romanizare. Şi spunem atâta până când cineva ne va auzi şi ne va lua în seamă, căci starea actuală de fapt nu mai poate continua în cărţile noastre de istorie.

11. O mare parte a Daciei a rămas liberă!

La cetatea Sarmisegetusei romanii au încercat să-i urmărească pe daci şi au avut surpriza să găsească o cetate geamănă pe alt versant, care azi se numeşte Feţele Albe:

,,Pierzând urmele dacilor s-au întors (soldaţii romani), dar la înapoiere ne-au comunicat că în faţa Sarmisegetusei, dincolo de valea aflată în stânga noastră, după cum am amintit, se afla o cetate geamănă. Trimiţând unităţi în cercetare, s-a văzut că şi aceasta fusese prăsită de daci.”

Chiar dacă au ocupat vremelnic capitala, în mâna romanilor nu a ajuns nici regele şi nici conducătorii daci militari şi nici tezaurul.  O parte din populaţia dacă a fost nevoită să se supună romanilor, dar nu au făcut-o cu inima uşoară:

,,În rândul celor care au înţeles să se supună stăpânirii romane nu s-a aflat însă nici un tarabostes. Erau doar comatesi care veniseră la noi din dorinţa de a le da posibilitatea să-şi îngrijească turmele în continuare şi să coboare din munţi la vremea potrivită pentru a le duce la iernat în câmpiile unde curge Tisa.”

În concluzie, o mare parte din Dacia a rămas liberă, teritorii în care s-au retras conducătorii daci cu toate armatele lor:

,,Noua noastră provincie Dacia nu cuprindea în totalitate vechiul regat al lui Decebal. Importante părţi, spre miazănoapte şi răsărit, au rămas în afară, dar ele nu prezentau interes pentru noi.”

Dacii erau foarte greu de menţinut sub stăpânire romană, chiar şi mica porţiune ocupată şi acesta este motivul pentru care Traian nu mai avea chef să se lupte şi să cucerească şi restul. 

În aceste zone libere dacii şi-au continuat nestingheriţi traiul şi obiceiurile lor şi tot de aici au început o luptă tenace, continuă şi dârză, care să slăbească stăpânirea romană în Dacia ocupată.

Traian nu a intervenit prea mult în stilul de viaţă al autohtonilor daci în zona ocupată, ci a fost interesat numai de aur. În acest manuscris nu există nicăieri referiri la faptul că Traian ar fi găsit tezaurul dacilor. Dacă el ar fi reuşit acest lucru am fi găsit aici în acest jurnal pagini întregi care să consemneze acest lucru.

Ajuns Traian împărat în cetatea dacilor Sarmisegetusa, bineînţeles că a început să caute fabulosul tezaur dac, dar nu a găsit nimic, decât o cetate amenajată extrem de eficient, dar de o mare simplitate, fără nici un fel de lux regal. Dezamăgit şi din nou păcălit, împăratul îşi va concentra acum toate forţele spre jaf.

12. Marele jaf!

Acest mare împărat a fost cel mai mare jefuitor al tuturor timpurilor. Şi-a canalizat toate legiunile şi toate eforturile spre a ajunge în regiunile aurifere pe care le ştia pe de rost de la informatorii săi, în zona Munţilor Apuseni şi să-şi ia de aici cât mai mult aur:

,,De aici am pornit în susul văii râului Ampelus (Ampoiul) şi am ajuns în regiunea  de unde îşi extrăgeau dacii aurul. Am dat aici o atenţie deosebită organizării şi exploatării aurului mult râvnit, la care ajunseserăm în sfârşit, după atâta trudă, fiind după părerea mea regiunea auriferă cea mai bogată din lume”

Acum să judecăm cinstit! Un mare împărat face eforturi uriaşe să ajungă în Apuseni la noi şi pentru aceasta nu precupeţeşte nici materiale şi nici vieţi de soldaţi romani, numai şi numai pentru a acapara aurul de aici. Ochiul lui lacom era experimentat, căci prin imperiul lui jefuise cam tot ce se putea. Când el decretează  fără echivoc, că este ,,după părerea mea regiunea auriferă cea mai bogată din lume” noi chiar trebuie să luăm aminte şi să credem că era cea mai bogată. Şi poate că mai este şi astăzi… Aceasta explică goana după aurul de la Roşia Montană, că şi acum ca şi atunci, iarăşi au năvălit jefuitorii…

          Acest împărat lacom lua ceva ce nu i se cuvenea lui. Dumnezeu a pus aceste bogăţii inestimabile în pământurile dacilor, deci lor li se cuveneau prin drept Divin, căci Dumnezeu în marea Lui înţelepciune a hotărât unde anume să se aşeze pe acest pământ fiecare popor şi cât ţinut să stăpânească şi cu ce bogăţii. Încălcând teritoriul Daciei şi jefuind, Traian aducea atingere unui drept Divin al dacilor.

          Dar românii au o vorbă, cum că ,,Pământul este rotund şi istoria se repetă!”. Se repetă exact aceleaşi evenimente după mii de ani. În aceste zile asistăm în zona Roşia Montană la un alt jaf de proporţii uriaşe, al celui mai mare zăcământ aurifer, unde populaţia autohtonă este alungată prin tot felul de procedee josnice, pământurile şi casele le sunt ,,cumpărate” cu japca, tocmai pentru a se pune mâna pe acest tezaur natural inestimabil şi pe aurul şi argintul de aici. Acum nu mai avem de a face cu romani lacomi, ci cu canadieni lipsiţi de scrupule şi moralitate, care au cumpărat cu bani grei sufletele câtorva oameni din zonă, care le fac jocurile în mod inconştient. Peste aceştia, care în mod deliberat jefuiesc aurul cuvenit poporului şi neamului nostru, şi pe aceia care participă conştient la această monstruozitate, nu-i mai putem înţelege din ce neam fac parte. Dar ştim că Dumnezeu îi va pedepsi pe toţi după cum li se cuvine la vremea lor, deoarece Bunul Dumnezeu acum este revenit din nou pe Pământ şi a adus cu El şi răsplata Sa pentru fiecare, după cum a făptuit. Şi mai ştim că vânzătorii de neam şi de ţară în vecii vecilor nu au odihnă…

          Dacă romanilor li se cuvenea această bogăţie, atunci Dumnezeu, care ştie cum să răsplătească fiecăruia, lor le-ar fi dat aceste zăcăminte valoroase. Dacă celor din canada li s-ar fi cuvenit acest aur, atunci în munţii din Canada s-ar fi regăsit aceste zăcăminte inestimabile. Dar Dumnezeu le-a pus aceste bogăţii   într-o ţară simplă, cu un popor viteaz şi ascultător de Legea Sa şi aceşti Munţi şi în ziua de azi sunt în România. Aurul aflat în munţii noştri este un dar, pentru binele acestui popor şi nu pentru a fi extras şi să ia drumul marilor cazinouri străine şi să crească puterea acelora care îl sfidează pe Dumnezeu. ,,Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă.” şi facem plecăciuni prin cancelarii străine, când noi de fapt suntem naţiunea cea mai bogată din lume şi material şi spiritual!

          În zilele noastre avem din nou la conducerea statului un Traian (Băsescu), dar care după cum vedem deşi ne-a urat ,,Să trăiţi bine!” a uitat să specifice cine: noi românii, americanii sau canadienii? Poate până la urmă vom afla cine, deoarece românii o duc din ce în ce mai rău şi din acest motiv populaţia română este în scădere dramatică, iar românii după cum vedem, oricâtă bere beau zilnic, tot nu ajung la salariul preşedintelui, după cum se arată într-o reclamă de televiziune. Totuşi ca să vadă el în sfârşit realitatea, îi dorim preşedintelui să trăiască măcar o lună de zile ca un pensionar care are o pensie de un milion jumătate şi să stea în chirie. Să-l vedem atunci ce va mai mânca şi cum o va duce şi cum ne va mai saluta.

          Noi am crezut că dacă vine la cârmă un marinar, atunci el este şi capabil să conducă corabia aceasta, dar după cum vedem dânsul iubeşte numai litoralul şi cadânele şi nicidecum Munţii Apuseni şi pe moţi.  Diferenţa dintre un om de afaceri cinstit şi un jefuitor este uşor de făcut, şi noi aşteptăm de la noul nostru ales pe cale democratică să aplice legea şi să stopeze acest jaf inadmisibil şi să readucă în proprietatea statului acest zăcământ aurifer de excepţie, care este o bogăţie naţională şi nu una personală. Domnule timonier, pe când vira?!

          Traianul cel roman din vechime, s-a ocupat cu înfrigurare de a extrage cât mai grabnic aurul şi de a-l expedia spre Roma lui:

          ,,Am urgentat aici lucrările, deoarece imperiul era secătuit de aur încă din domniile care m-au succedat şi pentru că acesta era scopul războaielor pe care le-am purtat.”

          Este o a doua declaraţie clară, cum că aurul dacilor trebuia cu orice preţ să salveze imperiul roman slăbit şi în clătinare deplină. El nu putea să fie un împărat glorios    într-un imperiu în pragul prăbuşirii, că nu-l credea nimeni. El ţinea foarte mult la propria lui imagine după cum am văzut mai sus şi se dorea să fie, sau măcar să pară, cel mai puternic om al lumii. Pentru aceasta a făcut el orice, a cotropit, a jefuit, a ucis, a minţit, a corupt, oriunde s-a aflat, de sus până jos şi în lung şi în lat.  El nu avea timp de romanizare şi latinizare şi nici nu l-a interesat aşa ceva, deoarece era ocupat cu aurul şi căratul lui la Roma.

          El a delimitat o porţiune din teritoriul Daciei care cuprindea zonele aurifere, pe unde a ridicat tot felul de castre de pază, care erau la mică distanţă unele de altele, deoarece vroia să păzească bine convoaiele ce le trimitea spre imperiu. Castrele nu erau multe pentru că erau mulţi romani, ci din cauză că ei erau puţini dar deşi dacă putem spune aşa, şi astfel vroiau să se apere mai bine, întrucât Traian cunoştea preabine puterea dacilor liberi.

          Numărul mare al castrelor romane, nouă ne arată cam ce jefuia Traian şi din ce zonă a Daciei şi nicidecum cât de mare civilizator era. Drumurile romane pietruite din Dacia arată nu cât de înfloritoare era civilizaţia romană, ci cam câte care de luptă şi de transport avea aduse împăratul în Dacia, deoarece aceste vehicule de care el era mândru, pe drumurile dacilor nepietruite se împotmoleau până în osii, rămânând înţepenite. Scopul lui declarat era ca pe aceste drumuri să transporte rapid bogăţiile din Dacia spre Roma imperială. Deci nu credem că aceste drumuri romane ar trebui să fie o mândrie naţională, ci o jale naţională …

          13. Lăudatele castrele romane, au avut rol de jaf şi asuprire!

          Şi jaful lui Traian s-a dezlănţuit în toate zonele, luând calea imperiului pe lângă aur, sarea, lemnul, grâul şi tot ce se mai putea căra. Toate aşezările romane întemeiate în Dacia erau castre făcute cu scopul clar mărturisit de a păzi convoaiele aurifere care plecau necontenit spre Roma. Iată mărturiile sale:

          ,,Aşa cum am arătat, la ridicarea castrelor am căutat să asigurăm în primul rând exploatarea aurului dacic şi transportul la Roma.”

          A crezut cineva că Traian a construit castre, cetăţi, aşezări întregi cu rol civilizator, unde să-i culturalizeze pe daci, să le facă şcoli unde să-i înveţe limba latină sau greacă, matematică şi fizică sau mai ştiu eu ce? Cine a crezut aşa ceva s-a înşelat amarnic, deoarece mai sus avem chiar mărturia împăratului care îi contrazice, iar prin aceasta teoriile lor rămân goale de conţinut.

          A crezut cineva măcar o clipă că odiosul împărat a vrut binele populaţiei de rând autohtone s-au că s-a străduit să-i facă cetăţeni romani, din daci cum erau, dându-le câte o medalie sau diplomă? Iar s-a înşelat, căci pe aceştia i-a asuprit Traian cel mai tare:

          ,,Dar am mai încercat să obţin şi alte avantaje din aşezarea acestor castre. Unele aveau drept scop să controleze vămile ce aveam de gând să le înfiinţez în drumul turmelor, la trecerea lor de la câmpie la munte şi invers. Dat fiind numărul mare de animale şi socotind chiar o taxă foarte mică pentru fiecare, tezaurul roman ar fi avut de încasat sume substanţiale…”

          Ne putem da seama cam ce gândeau oierii dacii, obligaţi să plătească pentru fiecare oaie, de fiecare dată la trecerea cu turmele prin aceste vămi, taxă împăratului, când turmele lor erau de mii de oi. Ne cam dăm seama cum i-a sărăcit pe aceştia împăratul cel roman, pe care bieţii de ei şi azi trebuie să-l cânte în imn.

          Ba mai mult, împăratul le-a luat şi sarea acestor oieri daci, ştiind că sănătatea animalelor lor depindea de aceasta şi iar le-a pus vamă şi pe sare. Iar oierii daci probabil că i-au gândit în consecinţă …că deduceţi singuri ce, la adresa acestei ,,romanizări” practice de tip… jaf şi asuprire. Şi imnul nostru de azi zice despre Traian: ,,triumfător în lupte”! În care lupte oameni buni, împotriva a`lor noştri? Adică noi ne bucurăm că ei ne-au ocupat vremelnic şi ne-au stors de tot ce au putut?

          Este sigur cazul, ,,acum ori niciodată să dăm dovezi la lume, că-n aste mâni mai curge un sânge” dar de dac adevărat, de traco-geto-dac, acel neam puternic, demn şi viteaz de altădată! Să reintrăm în făgaşul nostru firesc… Să mergem din nou la Obârşii, la izvoarele neamului nostru, să facem acolo curăţenie şi să lăsăm apoi din nou, ca apa aceea limpede, curată şi binecuvântată să curgă din nou prin istoria noastră naţională… Şi din nou să răsară în toată strălucirea sa Steaua Neamului nostru, că sunt vremuri mari… 

          Iată alte dovezi despre cum a jefuit împăratul sistematic pe străbunii noştri:

          ,,Am pus posturi de vamă atât pe valea râului Maris (Mureş) la Micia, cât şi pe valea Alutei…”

          ,,Pentru câmpia Tisei, unde controlul nostru putea fi mai eficient am fixat vămi la Dierna, Praetrorium, Ponce Augusti, Colonia Dacica, Micia, Ampelum.”

          După cum vedem ,,bădiţa” Traian, ,,s-a ridicat mai an” şi storcea din greu populaţia autohtonă, adică pe strămoşii noştri daci. Dacii de bucurie s-au gândit să-l bage în pluguşor pe Traian şi astfel ei îi cântau de anul nou, cât de frumos trage el brazda, care apoi a devenit ,,valul lui Traian” şi care avea scopul declarat de a bloca pe oieri cu turmele lor, spre a nu mai ajunge pe păşunile înalte. Nu vi se pare că toate acestea sunt cam anapoda? Şi totuşi acestea există în folclorul românesc, introduse de răuvoitori şi colindate an de an de anul nou. Cine crede că aceste versuri le-au făcut ciobanii noştri, crede foarte greşit şi cine crede că ele fac parte din folclorul românesc autentic, iarăşi crede foarte greşit. Vedeţi, dacă omul nu priveghează, cât de uşor se poate pomeni cu ,,duşmanul” în casă şi mai ales sub ce formă perfidă?

          Alte dovezi grăitoare:   

          ,,În spatele viitorului limes (frontieră) am ridicat marele castru Porolisum (Moigrad jud. Sălaj). Între Porolisum şi Potaisa (Turda) am început construcţia unui drum destinat deplasării rapide a trupelor noastre în eventualitatea unui atac asupra minelor de aur din această direcţie.”

          A crezut cineva că aici la Porolisum sau la Potaisa erau focare ale culturii romane, unde se recitau versuri glorioase în limba latină? Ei, iată că nu era! Probabil că era un fel de vest sălbatic cu un fel de ,,cauboi romani”, care nu visau zi şi noapte decât numai aur şi aur.

          Altă mostră:

          ,,Principalul castru aflat pe acest drum este Napoca, lângă care se află şi un important centru de exploatare a sării (Cojocna).”

          Şi pe care bineînţeles că romanii s-au grăbit să pună vamă, spre disperarea localnicilor. Napoca nu a fost niciodată un centru al culturii şi civilizaţiei romane, ci un centru al jafului, foarte bine păzit, jaf practicat de romani în Dacia. Că se lăfăiau pe aici câţiva îmbogăţiţi de-ai lor, nu înseamnă că ne-au adus şi civilizaţia lor, ceea ce după cum am văzut nu era cuprinsă în planurile împărăteşti.

          Aurul şi grija pentru el, nu-i dădea pace împăratului roman nici zi şi nici noapte, nici iarnă şi nici vară, aşa că a trebuit să stea peste iarnă la Romula (loc. Reşca din Oltenia):

          ,, …am considerat că nu pot pleca la Roma şi iarna am petrecut-o aici, pe valea Alutei (Oltului), la Romula, ca să pot interveni cu repeziciune dacă ar fi fost nevoie.”

          După cum vedem toate aceste castre ridicate de romani aveau exclusiv rolul de a militariza provincia în care veniseră 200 000 de soldaţi romani şi de a păzi convoaiele care mergeau spre Roma sau de a facilita stoarcerea populaţiei autohtone de bani şi produse prin aceste nenumărate vămi.

          Interesant este că toate aceste denumiri de castre de tristă amintire, până la urmă poporul le-a dat uitării, dar după un timp tot un personaj de tristă amintire şi puţin informat de consilierii săi istorici, a readus în actualitate denumirile acestea romane ale castrelor, ţinându-le iarăşi la mare cinste şi înscriindu-le pe toate hărţile României.

          Acceptându-le pe acestea, înseamnă că  ne-am acceptat cuceritorul, ba mai mult l-am declarat ca fiind şi de-al nostru, ceea ce este o mare eroare politică, istorică, lingvistică şi mai ales morală. Tot ceea ce a construit Traian aici, nu a făcut de dragul dacilor, ci de dragul lui personal şi toate drumurile pe care le-a construit nu le-a făcut de dragul civilizaţiei şi pentru înflorirea Daciei, ci pentru a căra rapid şi eficient bogăţiile imense pe care pusese mâna şi care pe limba dacilor se numeşte JAF! Pe acest om îl cinstim noi azi, la aceste construcţii ne închinăm noi azi pomenindu-le pe toate hărţile şi pe toate frontispiciile şi pe toate plicurile poştale? Toate aceste denumiri trebuiesc reanalizate cu responsabilitate şi care nu sunt de ale noastre, să fie radiate din Registrul Român al Demnităţii Umane!

          14. Incognito  în Dacia!

          Şi acum să vedem ce făceau dacii după ce s-au retras de la Sarmisegetusa? Unde erau dacii liberi şi cu ce se ocupau?

          După cum am văzut regele Decebal era de negăsit, după cum nu erau de găsit tarabostesii, adică conducătorii luptătorilor daci. Exista numai o bănuială a romanilor cam pe unde ar putea ei fi, căci Traian zice:

          ,,…Decebal, care între timp se retrăsese în părţile unde încă nu ajunseseră legiunile…”

          ,,În tot acest timp n-am reuşit să dăm de urma regelui Decebal, care, după unele informaţii, ar fi părăsit hotarele noii noastre provincii.”

          Hotarele acestei noi provincii provenite din Dacia, le regăsim pe valea râului Someş:

          ,,Rămăsese deschisă doar partea din nordul râului Samus (Someş), unde era limita provinciei noastre. Acolo între munţii de la miazănoapte  şi cei de la apus, valea râului Samus era largă, într-o regiune deluroasă destul de întinsă, care permite oierilor să scape de sub privegherea noastră.”

          Pe această linie romanii şi-au întărit noua graniţă cu castrele Porolisum, Potaisa şi Napoca. Mai găsim Munţii Apuseni cu regiuni întinse libere:

          ,,…o parte dintre ei s-au retras pe culmile munţilor de la apus (Munţii Apuseni), care despart regiunile muntoase ale Daciei de câmpia Tisei, unde au încercat să trăiască sustrăgându-se autorităţii noastre. După informaţiile pe care le-am căpătat, în locurile muntoase în care s-au aşezat, aflate la mare înălţime  şi cu un climat aspru, neprielnic culturilor agricole, au încercat să cultive pământul sărăcăcios şi să-şi continue îndeletnicirile de la câmpie, aceşti daci nefiind oieri ca şi ceilalţi fraţi ai lor. …fiind convins că nu vor putea rezista mult timp în condiţiile în care trăiesc, nu am dat importanţă acestui fapt.”

          Dumnezeu i-a luminat pe aceşti daci să se refugieze acolo în Munţii Apuseni şi să-şi ducă traiul mai departe, cu demnitate, în cele mai aspre condiţii şi astfel au apărut moţii apusenilor, populaţie curată, demnă şi în ascultare de Lege de când lumea. Şi nu au pierit nici atunci şi nu vor pieri nici acum, căci stirpea din neamul dac nu piere niciodată! Că mâna tare a lui Dumnezeu i-a păzit şi îi păzeşte pe români, şi moţii de veacuri  stau de pază în Carpaţi cu căciulile lor pe frunţi! Şi-o mai fi şi cum vrem noi, liberi la noi acasă şi fără jug străin! Vremea trece, vremea vine, dar dacii rămân…

          Romanii simţeau pretutindeni clocotind mânia dacilor împotriva lor:

          ,,…simţeam mocnind sub picioarele noastre focul unei revolte pregătite încet şi cu răbdare.”

          Aparenta înfrângere nu i-a demoralizat deloc pe dacii, deoarece din zona lor liberă ei erau foarte activi şi făceau zile nu grele, ci foarte grele romanilor: 

          ,,Recunoşteam de multe ori, în felul cum se agitau dacii, mâna lui Decebal, despre care eram informat că revenise în repetate rânduri, pe ascuns, în provincia ocupată.”

          Adică incognito! După cum vedem cu toate restricţiile imperiale, Decebal se plimba liniştit prin Dacia de câte ori era nevoie îmbărbătându-şi oamenii aflaţi sub ocupaţie, neputând fi oprit de nimeni şi de nimic. Toate aceste deplasări ale sale aveau un rost foarte bine definit, iar romanilor le crea multe greutăţi după cum vedem din însemnările Traianului:

          ,,Provincia Dacia trebuia asigurată în primul rând împotriva dacilor care nu au fost cuprinşi în ea, aflându-se în afara munţilor.”

          Deci nefastul împărat, recunoaşte iarăşi că erau regiuni întinse neocupate, unde se aflau dacii liberi. În mod sigur ele erau mult mai întinse decât recunoaşte împăratul şi dacii liberi erau mult mai mulţi decât spune el şi iată de ce: romanii au construit foarte multe castre de pază, ceea ce înseamnă că erau foarte des atacaţi de către dacii liberi. În altă parte spune:

          ,,De asemenea, erau şi pentru noi mai greu de supravegheat eventualele pătrunderi ale dacilor necuprinşi în provincie, dacă aceştia încercau să cotropească teritoriul de sub stăpânirea noastră. Aşa că am hotărât să ridic un limes (frontieră pe zona Porolisum - Potaisa) bine întărit, care să corespundă scopului nostru.”

          Câtă obrăznicie aici la împăratul acesta! Adică dacii care îşi vroiau casele şi pământurile înapoi erau cotropitori? Unde? Pe propriile lor pământuri pentru care luptau? Cum de nu i-o fi fost greu condeiul când a scris aşa ceva împăratul acesta odios? 

          Adevărul este că numai linişte nu aveau romanii aceştia din zona limesului (frontieră), căci am văzut că dacii erau aşi în hărţuieli şi ambuscade. Normal că era îngrijorat Traian de situaţie şi pierdea teren, că doară rămăseseră cu regele dac cei mai viteji luptători şi oamenii săi cei mai devotaţi. Ei nu stăteau degeaba cu mâinile în sân, că nu-i caracteriza aşa ceva. Cu aşa viteji daci înăuntru ţării şi în afară, împăratul Traian nu prea putea stăpâni noua sa provincie.

          ,,Am avut în acest război aproape 200 000 de ostaşi şi arăt acest lucru pentru ca să fie limpede greutăţile pe care le-am întâmpinat nu numai în cucerirea acestei provincii, dar mai ales pentru menţinerea ei sub stăpânire a Romei.”

          Auziţi şi vedeţi cum scrie aici: ,,…dar mai ales pentru menţinerea ei sub stăpânire…”? Bietul împărat, îl treceau toate transpiraţiile şi nici geană pe geană nu punea, că îşi făcuse de lucru cu ai noştri, iar de romanizare nici gând, că nu mai avea timp… Dacii aceştia viteji era clar că nu puteau fi stăpâniţi.

          Toate măsurile militare luate de romani, nu duceau la nimic:

          ,,Toate aceste măsuri însă nu erau de natură să-i potolească pe daci, o naţiune războinică, pentru care libertatea era mai presus de orice.”

          Această propoziţie, care îi caracterizează perfect pe strămoşii noştri, ar trebui să o scriem aşa mare, în româneşte, pe o pancardă şi să o lipim apoi pe Parlament şi pe Guvern şi pe toate Prefecturile şi Primăriile din ţară:

          ,,Dacii, o naţiune pentru care libertatea era mai presus de orice!”

          Să o punem acolo ca să o memoreze toată suflarea de limba română, că alţii oricum nu înţeleg, că nu e limba lor maternă şi oricum ei nu se aflau în Dacia şi nici măcar prin preajmă, şi astfel să înceapă românii să o şi trăiască cu adevărat. Ce frumos ar fi!

          Deci, dacii noştri, le făceau zile grele romanilor. Luptau din văzut şi din nevăzut, astfel că în teritoriile ocupate se petreceau  când nici nu te aşteptai, tot felul de lucruri ciudate. Cu cât romanii luau mai multe măsuri organizatorice şi militare, cu atât populaţia era mai… ,,neastâmpărată”:

          ,,La scurt timp de la căderea Sarmisegetusei ni s-au semnalat, în diverse puncte ale provinciei, acţiuni împotriva castrelor, a organelor administrative şi mai ales a transporturilor pe care le făceam.”

          Nu este normal că dacă vine un hoţ şi-ţi fură ce este al tău să fugi după el să-l prinzi şi să-ţi recuperezi avutul? Dacă nu o faci înseamnă că eşti un molâu, că te laşi prădat. Aşa că, toţi dacii care au atacat pe romani au fost perfect în legitimă apărare a avutului lor şi a dreptului lor. Aşa că înainte de a fi ,,dreptul roman”, a existat ,,marele drept dac” pe care ei îl aveau prin dat Divin. Era normal ca dacii să se bată pentru aurul lor care se scurgea ilicit din Dacia cu acele transporturi. Bineînţeles că erau revolte peste tot în rândul dacilor, puse la cale cu mare talent de către tarabostes şi alţii, că iată ce mărturiseşte împăratul:

          ,,Mi-am dat seama curând că aceste revolte nu se năşteau spontan, ci erau dirijate  după un plan minuţios chibzuit. În rândul participanţilor la revolte nu se semnalase prezenţa nici unui tarabostes, ci numai a comatesilor, dar, în felul în care acţionau, aceştia lăsau să se vadă limpede că ascultau de ordinele unei minţi nevăzute, rămasă în umbră.”

          Castrele romane înţesate de soldaţi erau de asemenea preferate de luptătorii daci, care erau maeştrii în arta hărţuirii şi a atacurilor rapide:

          ,,De cele mai multe ori castrele noastre nu erau atacate direct, acţiunile dacilor fiind îndreptate mai ales asupra romanilor aflaţi în afara lor. În cele din urmă au trecut  şi la atacuri directe asupra garnizoanelor noastre pe care le asediau. În această situaţie a trebuit să iau măsuri cât mai serioase. Am intensificat construcţia castrelor, pe care le-am înşirat de-a lungul drumurilor, ajungând la un număr de 100.” 

          Deci domnilor arheologi, dacă o să căutaţi prin Dacia trebuie să găsiţi 100 de castre romane în cap de pe vremea lui Traian, asta aşa ca să nu vă încurcaţi cu romanizarea… Că ei le construiau de frică şi nu de romanizare după cum vedem, şi nici mulţi nu erau romanii, ci erau mai mult… înşiraţi! Şi tot de frică:

          ,,Situaţia noastră devenise din ce în ce mai grea, datorită nesiguranţei în care se aflau mai ales cei care se deplasau în afara castrelor.”

          Dacă Traian face o astfel de afirmaţie  că situaţia era ,,din ce în ce mai grea”, înseamnă că îi mureau soldaţii pe capete şi că îi dispăreau de pe drumuri şi din garnizoane ca prin farmec. Normal că aceia care stăteau pitiţi prin castrele lor, erau sătui de toată hărţuiala aceasta nevăzută  şi că erau cu moralul total la pământ, spre disperarea împăratului, care iarăşi le face  nenumărate promisiuni pentru a-i linişti şi încuraja. Astfel dacii repurtau succes după succes:

          ,,Aceşti tarabostesi se deplasau călări dintr-un loc în altul şi după ce puneau la cale atacuri împotriva noastră, dispăreau, lăsând ca restul acţiunilor potrivnice nouă să fie îndeplinite de comatesi, care îi ascultau şi-i urmau în toate orbeşte.”

          Cu aşa armată isteaţă, iute şi nevăzută, dacii erau foarte eficienţi după cum vedem, că doar nu degeaba erau ei vestiţi între toate popoarele lumii. În ei nu s-a stins niciodată dorinţa de a trăi liberi. Carpii, care erau dacii trăitori în creierii munţilor din Dacia liberă, nu au contenit să-şi ajute fraţii din zona ocupată. De aceea împăratul a fost nevoit să comaseze nenumărate trupe şi legiuni pe noua graniţă cu munţii:

          ,,Ele erau necesare pentru păstrarea liniştii în interior, dar mai ales ca măsură de siguranţă împotriva dacilor din afara provinciei, de care ne despărţeau doar munţii. Mai ales carpii, în partea de miazănoapte dădeau permanent semne că intenţionau să pătrundă în noua noastră provincie spre a-şi ajuta fraţii să se răzvrătească …”

          Aşa zice Traian aici că era ,,noua noastră provincie”, de parcă cotropirea lui odioasă i-ar fi dat  vre-o legitimitate. Adică el care ştiuse să-i ţină la respect altădată pe iazigii cotropitori, acum se făcea că plouă şi nu-şi mai recunoaşte încălcarea grosolană şi legionară. Dar bine zice Domnul Iisus Christos, că cine ridică sabia de sabie v-a pieri, şi după cum am văzut din istorie, din marele imperiu roman s-a ales praful şi pulberea! Bunul Dumnezeu, a dat fiecăruia plata la timpul său.

          15. Decebal şi-a retras luptătorii în Dacia liberă la Oaşa!

          Surprinzător de tot, în manuscrisele lui Traian apare informaţia despre un loc din Munţii Sebeşului numit Assa. După a doua mare păcăleală pe care a încasat-o de la daci, stând zile în şir degeaba în faţa porţilor Sarmisegetusei şi asediind în final o cetate goală,  Traian era frământat de curiozitatea de a vedea cum au reuşit dacii acea retragere surprinzătoare peste munţi şi unde anume s-au dus:

          ,,Dintre daci unii s-au refugiat de cealaltă parte a munţilor, pe calea urmată cu un an în urmă de regele Decebal. Am dorit atunci să străbat personal calea urmată de regele dac şi, urcând munţii la mare înălţime, al căror vârf în limba dacică înseamnă mei, trecând pe lângă numeroase staene, am ajuns la locul unde poposise Decebal cu oştenii săi după ce părăsise Sarmisegetusa.”

          După cum bine se ştie capitala dacilor se află în Masivul Şureanul. În textul de mai sus mai găsim date despre un vârf montan cu nume de mei, care după cercetările domnului Simion Lugojan pare a fi Parângul, iar după părerea noastră este altul.

          ,,În plin munte se întindea o vale largă a unui mic pârâu, înconjurată din toate părţile de munţi. În acest loc bine ferit, plin de aşezări de oieri se retrăsese iniţial Decebal. Locul se numea Assa, în limba dacică, după o plantă aflată aici din belşug, fiind foarte plăcut de locuit.”

          După părerea noastră fosta Assa este zona actuală Oaşa tot din Munţii Sebeşului, unde o dată ajuns, lui Decebal şi oştenilor lui i se deschidea uşor drum spre zona liberă a Daciei. Traian nu pronunţa bine pe ş şi deci Oaşa dacică, lui îi suna Assa şi aşa a şi consemnat. Dacă ne uităm pe hărţile actuale găsim vârful Meleia prin zona Sarmisegetusei, care este probabil şi posibil să fie vârful meiului.

          Pe hărţile turistice actuale găsim un traseu turistic interesant între vârful Şureanu pe care se afla cetatea şi cabana Oaşa, care specifică ca puncte principale pe traseu, următoarele repere: Cabana Şurianu –Vf. Prigoana – Cota – Cabana Oaşa. Acest traseu uşor de străbătut şi iarna şi vara cu o durată de 3 ½  ore, pare a fi perfect pentru retragere în bune condiţii în caz de ,,prigoană”, de a o da ,,cotită” din faţa duşmanului în caz de forţă majoră şi de a ajunge în zona adăpostită de la Oaşa. Trebuie să ţinem cont că dacii erau extrem de isteţi când puneau ceva la cale şi extrem de eficienţi. Dacă la Oaşa există o vale largă înconjurată din toate părţile de munţi şi dacă aici există urme de castre romane, atunci această variantă este perfect valabilă:

          ,,…pe vârful înalt al munţilor am construit castre, urmând ca pe timp de vară să staţioneze acolo câteva centurii, cu scopul de a împiedica pe daci să-şi aducă turmele aici, întrucât hotărâsem ca întreaga zonă, pentru care se părea că dacii au o dragoste deosebită, să nu dea prilejul unor noi tulburări.”

          Iată care era adevăratul rol al castrelor de aici, de a împiedica oierii daci să urce pe aceste creste bogate şi prielnice cu turmele, şi nu reprezentau nimic altceva decât posturi de pază, dar şi acestea numai pe perioada verii. A crede că romanii duceau aici o viaţă înfloritoare cu aşezările lor este o eroare.

          Rămâne ca în viitor să se reverifice totul la faţa locului şi  să se apeleze la specialişti care au hărţi foarte detaliate ale zonei. Oaşa era deci, o altă reşedinţă a regilor daci, pentru situaţii de urgenţă şi răstrişte şi Traian chiar sesizează acest lucru, consemnând că era  ,,foarte plăcut de locuit” şi că mai avea şi alte avantaje:

          ,,Atunci am înţeles că denumirea de ,,munte al meiului” nu s-a făcut în mod gratuit, această plantă putând fi cultivată pe larga vale a Assei. Mi-am dat seama că dacii refugiaţi aici puteau trăi liniştiţi fără a simţi nevoia de a coborâ în vale pentru aprovizionare.” 

          Avem aici încă o dovadă a faptului că în zonele de munte, baza hranei pe lângă lapte şi brânză era mămăliga de mei, după cum a mai fost arătat mai sus. Oierii foloseau din plin această plantă meiul, care creştea chiar şi prin văile montane. Astfel aşezările lor erau mai sigure şi a fost motivul pentru care regele dac cu luptători lui   s-a retras aici pentru o vreme.

          Dar tot interesant este ce spune Traian despre denumirea locului:

          ,,Locul se numea Assa (Oaşa), în limba dacică, după o plantă aflată aici din belşug.”

          Dar care este planta care creşte din belşug în zona Oaşa şi care probabil mai poartă şi această denumire populară? Aceasta am putea afla de la muntenii din zonă. Anumite indicii totuşi, duc la actuala tătăneasă, deoarece această plantă era bine cunoscută şi de ei atunci şi de noi azi, pentru că este hemostatică, antiinflamatoare, antireumatică, puternic cicatrizantă şi face bine la …oase! Sub formă de prişniţe, această plantă ajută la reducerea inflamaţiei oaselor şi ajută la calmarea membrelor amputate şi dureroase. Dacii ducând multe lupte, aveau desigur şi răniţi cu oasele afectate, cu răni care trebuiau să se cicatrizeze rapid, cu hemoragii care trebuiau stopate urgent şi deci este de presupus că pentru aceasta foloseau mult această plantă preţioasă. Dacă oasele le vindeca planta aceasta, atunci ,,oasa” au denumit-o, iar locul unde ea creştea  abundent, a devenit Oaşa.

          După ce s-a retras şi de la Oaşa ajungând în Dacia liberă, regele dac şi-a condus vitejeşte în luptă oştenii şi a pătruns de multe ori în ascuns în teritoriile ocupate, unde provoca pierderi grele romanilor, ducând o necontenită luptă de hărţuire şi de slăbire a romanilor, dovedindu-se un bun strateg. Niciodată nu şi-a abandonat poporul, pe care continua să-l conducă din zona liberă. Dar…

          Undeva în nordul localităţii Micia (pe Mureş) în timpul luptelor cu un grup de decurionii romani, regele dac cade în mâna acestora şi preferă să se sinucidă, după obiceiul dacilor liberi, decât să suporte umilinţa de prizonier. Luptătorii daci văzând drama care s-a produs, au urmărit pe decurionii care luaseră capul şi mâna regelui dac, după obiceiul lor odios roman, care poate fi văzut pe columnă în mai multe locuri, şi, în taină, le-au substitui cu ale unui alt tarabostes, căzut în luptă. Traian nu şi-a dat seama de substituire, deşi unii au văzut că chipul respectiv era destul de schimbat:

          ,,…cei care avuseseră prilejul să-i cunoască în trecut chipul, au recunoscut capul regelui Decebal, deşi îmbătrânit şi mult schimbat.”

          Există o carte care a apărut în România şi care se numeşte ,,Capul lui Decebal”. În ea se arată taina aceasta a substituirii capului şi a mâinii regelui dac, de către luptătorii săi viteji, dovadă a demnităţii dacilor, care nici morţii nu permiteau a fi profanaţi. Cartea este scrisă de o mare iniţiată, doamna Alexandra Dumitriu, care ne-a adus mult bine nouă românilor prin scrierile ei. Dacii nu au permis ca regele lor să fie batjocorit pe treptele Romei, aceasta fiind o dovadă a marii demnităţi care îi caracteriza pe daci. Regele dac a fost petrecut de supuşii săi cum se cuvine, rugul său funerar arzând trei zile, cu ritualurile şi cu cinstea cuvenită, în munţii sacri Bucegi, aşa cum era obiceiul în neamul său. Frumos gest de recunoştinţă au făcut dacii faţă de regele lor, iar poporul după câte se pare nu l-a uitat.

          Apropiatul său Vezina, a fost cel care a condus lupta mai departe şi mai îndârjit:

          ,,Totuşi, contrar aşteptărilor, moartea lui Decebal nu a potolit ardoarea de luptă a dacilor, ci, dimpotrivă, acţiunile lor au devenit mai îndârjite.”

           După cum vedem, nici din acest punct de vedere Traian nu l-a învins pe Decebal şi pe bravii lui luptători, căci s-au ridicat mereu alţii şi alţii, care le-au luat locul celor căzuţi.

          Să le fie memoria de veşnică amintire în neamul nostru, acestor bravi luptători daci!

         

          16. Cetăţenilor romani le trebuiau ,,viză” pentru a intra în Dacia!

          Din manuscrisele lui Traian mai aflăm cum a fost organizată porţiunea din teritoriul Daciei,  care a fost ocupată vremelnic de ei. Prima grijă a acestora a fost să aşeze restricţii şi vămi peste tot pe unde a fost cu putinţă, iar împăratul a dat chiar şi o constituţie a provinciei. Printre altele, în acest document constituţie se prevede ,,şi modul în care cetăţenii romani se puteau stabili aici.”

          Această afirmaţie din document ne clarifică faptul că în acest ,,El Dorado” care era Dacia ocupată pentru romani, nu putea veni oricine, chiar şi roman dacă era, ci numai cei care aveau… aprobare! Conform acestor reguli stabilite de împărat, cetăţenii romani trebuiau să se  conformeze unor reguli stricte şi numai apoi se puteau stabili aici. Parcă ar fi ,,vizele” de azi, că deh, numai ,,avizaţii” lui Traian aveau acces aici.

          După ce am aflat că nu au fost aduşi aici colonişti şi că soldaţii romani veterani nu doreau pământuri şi nici să se stabilească aici, acum vedem că Traian însuşi nu permitea aşa la grămadă străinilor şi nici romanilor să năvălească aici în Dacia. De ce? Tot din cauza aurului!

          Împăratul nu era dispus să împartă cu nimeni prada, comoara pe care tocmai pusese mâna, şi a avut grijă ca să aducă în Dacia numai oameni de ai săi de încredere, care să nu-l păcălească şi care să nu-l lase fără cantităţi însemnate de aur. Aşa stând lucrurile, iată cine au fost cei care au primit ,,viză” şi ,,paşaport” pentru Dacia:

          ,,Am hotărât să permit venirea în Dacia a ecveştrilor, cărora le-am acordat monopolul funcţiilor municipale, arendarea exploatărilor aurifere, a minelor de sare, încasarea vămilor, dărilor şi taxelor de păşunat. Cel mai important lucru rămânea însă exploatarea minelor de aur, fapt pentru care l-am lăsat aici ca administrator de încredere pe libertul meu Marcus Ulpius Hermias, care hotăra arendarea minelor, încasarea taxelor şi a cotei din aurul extras.” 

          După cum vedem pe vremea aceea, aurul a fost extras din ce în ce mai accelerat sub supraveghere romană şi situaţia este perfect identică cu ceea ce se petrece în ziua de azi, când în aceleaşi regiuni aurifere se doreşte accelerarea la maxim a extracţiei aurifere. Oare ce duh rău îi mână pe aceşti oameni să distrugă întreaga zonă cu cianuri de dragul înavuţirii rapide? Nu cumva este acelaşi duh rău şi nu cumva sunt aceleaşi ,,legiuni” care îi mânau şi pe romani? Nu cumva Dumnezeu ne pune din nou pe noi românii de azi, în faţa aceluiaşi examen, ca oarecând pe daci?

          Dar cine erau ecveştirii? Domnul Simion Lugojan ne clarifică pe deplin prin comentariile sale:

          ,,Ecveştrii sau cavalerii. Iniţial sunt regi iar sub republică alcătuiau o clasă socială formată din cetăţeni pe care averea îi autoriza să servească în cavalerie… cavalerii devin un ordin, formând o elită financiară alături de cea senatorială. Ei obţin privilegii politice şi onorifice, şi încep să joace un rol important în dezvoltarea afacerilor. Sub imperiu, cavalerii furnizează cea mai mare parte din administratorii importanţi aflaţi în serviciul împăraţilor. Aveau semne distinctive un inel de aur şi o tunică specială.”

          Deci reiese clar, din aceste capitole ale manuscrisului, că în afară de soldaţii romani ai legiunilor şi a auxiliarilor necesari, a câtorva generali de încredere, a câtorva specialişti în medicină, construcţii şi topografie, singurii cetăţeni romani cărora li s-a permis stabilirea aici au fost aceşti cavaleri ecveştrii, care aveau rol de administrare. Deci alte populaţii de nici un fel nu au fost aduse până la plecarea lui Traian din Dacia.

          Mai mult la anul 106 Traian dă drumul soldaţilor săi să se reîntoarcă pe la vetrele lor din Roma, reţinând numai strictul necesar în Dacia pentru administrare şi pază. Aceşti ecveştrii la rândul lor au fost preferaţi pentru faptul că erau capabili să şi lupte cu cetele de daci răzvrătiţi care erau peste tot şi pentru că se pricepeau la finanţe şi afaceri. Orice alte categorii sociale nu ar fi făcut faţă aici în Dacia, iar populaţii masive de romani ar fi trebuit păzite şi să li se rezolve nenumărate necesităţi, deoarece este clar că dacii ocupaţi nu cooperau în acest sens, iar aceasta ar fi îngreunat mult sarcina soldaţilor romani. Apoi cum am mai spus, alţi străini nu erau agreaţi pentru a nu dijmui şi ei la rândul lor cotele de aur care li s-ar fi cuvenit romanilor. Deci, colonizarea masivă a Daciei nu a existat şi nici nu a fost posibilă, din cauza climei, a ostilităţii dacilor şi… a aurului!

          În lumina argumentelor de mai sus, constatăm că tot aurul nostru până la urmă, pe care romanii şi-l doreau cu atâta ardoare, a fost cel care ne-a salvat de romanizare şi a fost principala piedică în calea unui astfel de proces în Dacia. Romanii au menţinut aici trupe şi efective strict cât a fost nevoie pentru a jefui şi a căra la Roma bogăţiile. Nu au avut nici un interes pentru orice altceva, care deja era mult prea complicat pentru ei. Iar dacă înscrisurile administraţiei romane în Dacia erau în latină, nu înseamnă că populaţia dacă şi-a schimbat modul de a vorbi şi că şi-ar fi abandonat propria limbă. Acele înscrisuri erau necesare pentru împărat şi nu pentru daci, care nu aveau nici o tangenţă cu ele. Deci latinizarea şi originea latină a limbii române nu se confirmă de nici un fel în Dacia.  

          Ipoteza care susţine că fetele dace s-au căsătorit cu soldaţii romani, apărând familii mixte, este cea mai falsă posibilă, deoarece de nenumărate ori pe parcursul acestui manuscris apare afirmaţia clară că dacii mai bine se sinucideau decât să cadă în mâna romanilor. Aceasta era valabil şi pentru fetele şi femeile dace, care aveau cu toatele aceiaşi atitudine dârză. Peste tot găsim de asemenea afirmaţia că populaţia dacă era ostilă şi neprimitoare faţă de romani, deci aceasta era şi din cauza populaţiei feminine care îşi urau de moarte duşmanul. Mai sunt multe legende şi poveşti care s-au perpetuat şi care arată că ele preferau moartea decât batjocura romană şi că pentru a scăpa de pericol preferau să-şi pună capăt vieţii, păstrându-şi curăţenia trupească. Aşa au apărut Sânzienele în poveştile româneşti. După cum s-a văzut şi mai sus dacii se încuscreau însă foarte des cu tracii, care erau preferaţi. Cei care au avansat ipoteze fanteziste, nu au înţeles niciodată spiritul dacilor şi înaltele lor reguli de viaţă şi morale, pe care ei le respectau cu sfinţenie din moşi strămoşi şi nici nu au înţeles credinţa lor puternică în Cel Preaînalt.

         

          17. Pe ce stătea gloria Romei?

          Cu atâta bogăţie furată din Dacia, romanii au chefuit zile în şir, iar cetăţenii romani au primit o parte importantă din prada de război. Cu aceste bogăţii ale noastre, la Roma s-au putut plăti cele mai grandioase construcţii şi face statui frumoase pe care noi azi le admirăm. Dar pe binele cui sau pe jalea cui stau ele? Câţi au fost cei care au plătit cu viaţa lor gloria şi bunăstarea Romei? Îşi mai aduce aminte cineva? S-au au pierit toţi dacii?...

          Iată cum erau trataţi dacii şi cum au fost ei ,,romanizaţi” de nişte soldaţi barbari, de care noi părem a fi foarte mândri astăzi:

          ,,După ce confiscam bunurile din locuinţe şi le dădeam legionarilor, puneam foc acestor aşezări. Pe valea răului Maris (Mureş) am distrus în întregime Singidava, una din cetăţile dacice…”

          ,,…am continuat cu represaliile…”

          ,, … am pătruns în munţi, unde am continuat eforturile  de luptă atacând aşezările  şi staenele dacice, lovind astfel în elementul de bază al vieţii lor.”

          Câte lacrimi amare au curs atunci şi câtă suferinţă… Jale mare a fost în Dacia sub stăpânire romană şi greu tribut s-a plătit unui cotropitor lacom şi corupt, care a distrus în nebunia lui tot ce era frumos şi curat, şi a jefuit fără milă un popor.

          Cu jalea lor mare, ei străbunii noştri daci, ne întreabă pe noi cei de azi, pentru care fapte acest împărat a fost trecut în galeria marilor bărbaţi ai neamului?... Pentru care bine?...Şi pentru care fapte ne declarăm noi azi ca provenind din romani?... Şi pentru care fapte ne declarăm noi azi latini?... Şi noi nu ştim răspunde…

          Şi lacrimile curg… că-i noapte deasă afară…

          Speranţa noastră astăzi este în Bunul Dumnezeu, că o dată şi o dată acestui neam i se va face dreptate. Doamne ajută-ne pe noi românii!

           Columna lui Traian aşezată în Roma, nu ne este benefică nouă. Cine nu crede să viziteze Muzeul de Istorie a României, unde există o copie a columnei şi să studieze cu atenţie acele imagini şi va vedea un adevăr cutremurător. Singurul merit pe care îl are ea este că putem vedea  cum era înfăţişarea dacilor de altă dată, în rest bine ar fi să o îmboarde vre-un taifun cât mai curând! Poate aşa, o dată cu ea va dispărea din viaţa noastră şi această romanizare absurdă.

          În încheierea manuscriselor sale, împăratul Traian zice plin de sine:

          ,,Aşa am prefăcut Dacia în provincie romană, după cum am jurat!”

          Da, zicem noi, dar nu pentru prea mult timp!

          Iar glasul Moşilor noştri din ceata lui Zamolxe îţi zic ţie:

          Greu Traiane, greu i-ai dovedit pe daci, cu pierderi imense în rândul soldaţilor romani, iar dacă în Dacia nu ar fi existat un bicisnic de trădător grec şi un spion corupt, acest lucru nu ar fi fost posibil niciodată şi dacii ar fi izbândit a doua oară!   

          Şi tot din finalul acestor manuscrise vom reţine o frântură mică de text, dar care cuprinde un mare şi copleşitor adevăr despre strămoşii noştri, atât de simpli şi de plini de demnitate, încât i-au uimit şi umplut de admiraţie chiar şi pe duşmani lor cei mai aprigi, pe romanii:

          ,,…vestiţi între popoarele lumii nu numai prin puterea trupurilor, dar şi prin vitejia pe care le-o insufla credinţa în zeul Zamolxe, venerat de ei. Încredinţaţi că nu mor niciodată, că îşi strămută doar locul din această lume în lumea zeilor, ei înfruntă moartea mai bucuros decât dacă ar merge la o petrecere.”

          Dumnezeu să-i aibă în grija şi în paza Sa pe strămoşii noştri atât de viteji şi luminaţi, iar pe noi să ne ajute să redevenim iarăşi ce am fost!

          18. Reabilitarea dacilor!

          Domnul Simion Lugojan mare bie ne-a făcut nouă românilor, publicând această carte, care cuprinde manuscrisele împăratului roman Traian ,,De bello dacico” la Editura de Vest din Timişoara. Prin datele din acest document avem ocazia să facem lumină în istoria noastră veche şi avem la îndemână dovezi şi argumente în ceea ce priveşte faptul că nu a existat romanizare pe teritoriul Daciei ocupate, ci a fost un proces de militarizare şi de păzire a unor regiuni aurifere şi că nu a existat niciodată o latinizare şi o înlocuire a limbii dacilor cu cea a romanilor.

          Noi cei de azi, trebuie să ţinem cont de dovezile atât de evidente şi să rezolvăm de urgenţă câteva probleme pe care le avem:

1.      Restabilirea adevărului istoric despre trecutul nostru ca neam;

2.      Restabilirea adevărului despre originea poporului român;

3.      Restabilirea adevărului cu privire la limba dacă şi limba română;

4.      Restabilirea adevărului cu privire la viaţa locuitorilor din Dacia, la cultura şi tradiţia lor;

5.      Restabilirea adevărului cu privire la partea din Dacia ocupată vremelnic de romani, graniţe şi vecini;

6.      Ştergerea însemnelor ocupanţilor la care noi după mii de ani ne tot închinăm;

7.      Scoaterea împăratului cotropitor Traian din panteonul naţional, deoarece este un impostor căţărat acolo prin fals istoric şi reconsiderarea însemnelor naţionale;

8.      Rescrierea cărţilor de istorie şi de limba română ale şcolarilor în lumina adevărurilor istorice şi lingvistice corecte;

9.      Reconsiderarea descoperirilor arheologice în lumina dovezilor incontestabile;

10.  Reîntoarcerea regiunilor aurifere înapoi în proprietatea Statului Român, în beneficiul întregii populaţiei româneşti;

11.  Noi ca neam să ne redresăm moral şi ,,să devenim iar ce am fost şi mai mult de atât”!

Cred că avem foarte multă treabă de făcut şi ne rugăm la Bunul Dumnezeu să ne binecuvânteze pentru a reuşi.

Aceasta este adevărata columnă… a dacilor! 

Doamne ajută-i  pe români!                                                                                                                                                         

Mulţumesc Bunului Dumnezeu, Marilor noştri Străbuni şi Sfântului Arhanghel Varahiil pentru ajutorul acordat în scrierea acestei cărţi.

                                     Pirtea Maria,

                                     Oradea, octombrie, 2006.